ULTIMELE CLIPE DE VIAŢĂ ALE COMANDANTULUI LEGIONAR VICTOR DRAGOMIRESCU

Fragment din lucrarea ÎN BÂRLOGUL FIAREI de Nicolae Niţă, pag. 86-98

 

„Supremul scop al luptei noastre e spiritualizarea vieţii marelui organism social-politic şi cultural creator, care e naţiunea. Mijloacele întrebuinţate de noi sunt exclusiv de caracter social-cultural şi pleacă din izvorul unic al idealismului naţional. Metoda noastră e aceea a cultivării şi selecţiunii sufletelor superioare, prin punerea la probă a fiecărui individ care ne este încredinţat… Noi suntem preoţii aspri ai unei religii de purificare. Suntem profeţii unui nou timp, cu mult prea îndepărtat pentru poftele grăbite ale hămesiţilor contemporani… Noi suntem condamnaţi să fim ireductibili, sau, să ne retragem din luptă. Căci asupra noastră apasă răspunderea întregii vieţi a naţiunii… Nouă ni se cere sacrificarea însăşi a sufletului nostru.”

(Vasile PÂRVAN – Datoria vieţii noastre)

 

„Orice jertfă e o fărâmă pământească din Dumnezeire”

(Florin Zaharia – Revelaţia jertfei)

 

„Cu acest ultim fel de moarte legionarismul a străbătut toată gama jertfei; iar neamul se obligă în istorie.”

Dragoş Protopopescu

 

Era aproape de 6 dimineaţa, în ziua de 22 Septembrie 1939 – începuse să-i povestească Nicorea – şi ne găseam, atât eu cât şi Dl. C-dant Victor Dragomirescu, în colţul salonului, acolo unde dânsul îşi avea patul. Ceva presimţitor în rău plana şi ne apăsa, fără a şti ce anume. Încă din zori, pe la patru şi jumătate, gardianul care făcea de strajă pe sală în faţa uşii şi care noaptea avea grija să ne ţină închişi urmărindu-ne când şi când prin gemuleţul uşii, se postase ferm la geam cu arma la picior, urmărind ceea ce se petrecea în salon cu mare atenţie. Îi observasem grija riguroasă şi ne întrebam miraţi de susceptibilitatea lui, căci îl ştiam blând şi înţelegător în raport cu ceilalţi. De evadat, desigur că nu era vorba, cei din salon fiind mult prea slăbiţi şi bolnavi ca să se încumete la aşa ceva. Apoi, chiar de se puteau strecura afară, ajungeau tot în curtea închisorii, în ţarc, deci motiv de îngrijorare pentru aşa ceva nu era.

Începusem să mă întremez… Ne făcusem mătăniile dis-de-dimineaţă, atât eu cât şi Dl. C-dant, în fata icoanei din salon… Cu mijlocul înţepenit încă de la accident1), se putea mişca greu, în dureri şi îl ajutam atât cât îmi erau puterile. Cu toată suferinţa pe care o îndura, prima sa grija dimineaţa era să-şi facă rugăciunea. Se ruga în genunchi, cu mâinile împreunate la tâmplă, în linişte, suportând cu stoicism durerea pe care o avea în corp, iar când termina, închinându-se larg, scotea un oftat uşor, rostind: “– Ajută-i Doamne pe robii Tăi!”. Era un moment profund şi solemn, ochii îi străluceau mistic a îndurare şi plecăciune în faţa voinţei Celui de Sus, după care, păşind încet, se întorcea la patul pe care nu-l părăsea ziua întreagă…

Soarele răsărise de-acum. Întâi roşiatic, mare, se ridicase apoi încet pe bolta albastră transformându-se în pulberi de foc cu razele-i ca nişte săgeţi arzătoare aruncate deasupra pământului.

Priveam la acest spectacol maiestuos, singurul de care ne bucuram în acel univers concentraţionar, minunându-ne de transformarea care se producea în ritm lent pe bolta cerului, ca o minune a Sf. Arhanghel Mihail. Povesteam tocmai de faptele Apostolilor, regăsindu-ne pe tărâm religios după rugăciunea din zori, când, deodată, dinspre clădirea corpului de gardă a închisorii, însoţiţi de Comandantul corpului, zărim trei civili care păşeau în grabă pe aleea către intrarea spitalului. O luaseră puţin în faţa însoţitorului şi graba cu care se îndreptau cum şi privirile aţintite rapid asupra salonului unde ne găseam, prevesteau că ceva avea să se întâmple.

Chiar înainte de a ne dumiri despre ceea ce se petrece, uşa salonului s-a deschis cu putere, iar vocea răstită a unuia din civili adresată gardianului de serviciu, a spart tăcerea care domnea:

– Care e? Arată-mi-l…

– Acolo, în fund, la fereastră… – indică el cu mâna întinsă spre patul în care se găsea Dl. C-dant Dragomirescu.

Păşind în salon, în spaţiul dintre paturi rezervat pentru trafic, civilul deveni ameniţător:

– Aha, deci tu eşti!?…

Dl. Comandant, în confuzie, îl privea pe intrusul din salon, fără a înţelege dacă trebuia să răspundă la întrebare sau nu; totuşi îi răspunse:

– Eu sunt… De fapt, pe cine căutaţi dumneavoastră?

– Lasă caţa, vii cu noi… Vii cu noi chiar acum…

Din tocul uşii, de unde priveau, ceilalţi doi civili pătrund şi ei în salon, îndreptându-se spre patul D-lui Comandant:

– Dumneata vii cu noi… aşa cum te găseşti. N-ai nevoie de îmbrăcăminte…

– Bine, dar nu mă pot mişca… Sunt imobilizat…

Vocea autoritară a primului agent nu mai lăsa nici o îndoială că ordinul trebuia îndeplinit:

– Sus cu el, pân’la maşină. E-aici la colţ… Nu se-ntâmplă nimic…

Înşfăcat de cei doi agenţi este ridicat brusc din pat. Privirile ni s-au întâlnit pentru o secundă, suficient ca să înţeleg că îl vedeam pentru ultima oară. O licărire care părea că spune:

“– A sosit sfârşitul! Nu te teme! Acesta este Muntele Suferinţei noastre…”

A gemut scurt la ridicare, încercând să-şi înece durerea din corp. Luat pe sus, l-au târât afară din salon, fără a opune nici o rezistenţă.

Schingiuirile de care a avut parte şi accidentul de care suferise îl slăbiseră peste măsură.

Uşa s-a închis cu repeziciune, într-un zgomot rece, metalic, iar cheia învârtită în broască ne-a ferecat la loc în salonul cu gratii la geamuri.

M-am postat imediat la fereastră, cu ochii la cărarea ce ducea către corpul de gardă de unde veniseră indivizii. Totul se petrecuse cu iuţeală şi parcă nu-mi venea să cred că cele întâmplate erau adevărate.

După puţin timp, ducându-şi prada, au apărut vederii şi cei trei agenţi, îndreptându-se către clădirea corpului. Dl. Comandant s-a întors cu ochii spre fereastra unde ştia că mă găsesc. A fost pentru ultima oară când l-am văzut în viaţă. Scena aceasta n-o voi putea uita toată viaţa…

Am rămas aşa toată ziua şi multe altele mai apoi, cu ochii la cărarea aceea, pe unde-l aşteptam să se întoarcă în fiecare clipă. N-a mai venit Dl. Comandant… N-a mai venit…

Mai apoi – continuă Nicorea –, am aflat despre ceea ce s-a întâmplat în chiar aceiaşi zi când fusese luat şi Dl. C-dant Victor Dragomirescu pe întreg cuprinsul ţării: uciderea camarazilor noştri în lagăre şi închisori, la colţurile străzilor şi expunerea lor de zile întregi la locul execuţiei.

Despre modul în care a fost ucis Dl. C-dant Victor Dragomirescu – în chiar aceeaşi zi a ridicării lui –, am aflat un an mai târziu din declaraţiile la interogatoriu ale şoferului maşinii care l-a dus pe drumul morţii:

 

“– Imediat după părăsirea incintei închisorii Văcăreşti – a declarat acesta –, am cotit maşina la dreapta, în jos, pe Calea Văcăreşti, către Abator. Nu-i cunoşteam pe cei doi agenţi pe care-i transportam, cum nu-i cunosc nici astăzi. Atât ştiu, că fiind de serviciu în noaptea şi dimineaţa zilei de 22 Septembrie, Dl. Prefect m-a chemat să mă prezint la cabinetul său pentru instrucţiuni imediate. Am aşteptat în anticameră mai bine de o jumătate de oră. Nicicând nu fusese atâta larmă şi agitaţie în clădire. Ştiam că se întâmpla ceva nefiresc după felul cum vedeam că se organizează echipele de agenţi, mult prea numeroase. Erau toţi agitaţi şi nervoşi. Vorbeau în şoaptă mai mult, plimbându-se în sus şi-n jos pe culoarul central, aşteptând să le sosească ordinele.

Pe mulţi nu-i cunoşteam. Ştiam că nu lucrau la Prefectură şi cred că erau toţi acolo cu acelaşi scop, aduşi din oraşele de provincie: echipe masive de împresurare şi arestare. Cum ştiam că Armand Călinescu fusese împuşcat cu o zi înainte, bănuielile mele erau că se va porni la arestarea în bloc a elementelor legionare. Dl. Prefect m-a primit în cabinetul său, făcându-mi semn să mă aşez pe scaunul din faţa biroului.

– Domnule Nicolescu – mi-a spus el – dumneata ştii ce s-a întâmplat ieri după amiază cu Dl. Prim-Ministru Călinescu la Podul Elefterie… Îţi dai seama pentru ce am adus cu urgentă toţi oamenii aceştia în clădire. Avem ordin de sus să procedăm la arestarea tuturor capetelor legionare…

Dumneata eşti mai vechi angajat aici şi înţelegi cele ce se întâmplă în jur… Vreau să-ţi atrag atenţia că cele ce-ţi spun sunt de strictă confidenţă şi nu trebuiesc discutate ori divulgate nimănui.

Dumneata eşti însărcinat într-o misiune de arestare şi vei sta la dispoziţia însoţitorilor dumitale care, ambii, sunt ofiţeri superiori în grad pe care i-am ales în mod special pentru această treabă. As vrea să ţi-i prezint pe cei doi oameni care te vor însoţi. Sunt pe hol şi aşteaptă… Misiunea va fi a lor…

S-a ridicat de la birou, şi-a aprins o ţigară Camel şi a deschis uşa invitându-i pe cei doi înăuntru:

– Domnul Barbu2) – să zicem aşa –, mi-a făcut el semn cu ochiul arătând spre unul din agenţi ceva mai înalt şi Dl. Stoicu… Dânsul va fi şoferul Dvs., Dl… Popovici.

M-am prezentat şi eu cu numele dat de Dl. Prefect şi, audienţa pentru mine fiind încheiată, am coborât pe scări în curtea interioară care se umpluse de-acum cu maşini în aşteptarea ordinelor. Curând, au venit şi cei doi…

Îmbarcaţi în maşină, cel ce-mi fusese prezentat cu numele de “Barbu” mi-a indicat că vom merge la Închisoarea Văcăreşti de unde trebuia să ridicam un legionar. Am ajuns la Văcăreşti pe la orele şase şi jumătate dimineaţa. Am pătruns în incintă şi am parcat maşina în faţa corpului de gardă al închisorii, iar “Barbu”, purtând un mic dosar sub braţ, s-a dat jos…

Era aşteptat căci, din incinta clădirii i-a venit imediat în întâmpinare un domn în civil. Au discutat circa un minut, apoi “Barbu” ne-a făcut semn să ne dăm jos şi să-l urmăm.

Ne-am îndreptat pe o cărăruie spre clădirea spitalului, flancaţi de privirile sentinelelor înarmate ce patrulau pe lângă zidurile împrejmuitoare ale închisorii. Am intrat pe un culoar şi după zece-cincisprezece metri ne-am oprit în fata unei uşi păzite care ducea într-un salon. Ni s-a deschis imediat şi “Barbu” a păşit înăuntru. A identificat persoana ce trebuia s-o ridicăm, iar noi am primit ordin să o transportăm la maşină. Abia acum am aflat că numele celui pe care noi l-am ridicat era Victor Dragomirescu, unul din şefii Dvs. Era slab şi nu prea ne-am chinuit să-l transportăm…

L-am dus la maşină mai mult pe sus, eu şi cu “Stoicu”… “Barbu” ne-a deschis uşa şi l-am împins la mijloc pe bancheta din spate. Răsufla din greu…

– Domnilor, unde mă duceţi? Ce vreţi să faceţi cu mine? Spuneţi-mi, vă rog… Mijlocul mi-e rupt, nu pot sta aşa, în şezut…

– Taci şi nu te mai văicări, bestie ce eşti! – s-a răstit la el “Barbu”. Ştim noi unde te ducem…

Eu m-am urcat la volanul maşinii:

– Gata, dă-i drumul! – mi-a comandat “Barbu” după ce s-a aşezat în stânga omului Dvs., avându-l pe “Stoicu” în partea cealaltă. M-a surprins căci la venire “Barbu” ocupase locul din faţă, iar acum, cu toată imobilitatea persoanei ridicate, preferase să se aşeze în spate.

Ni s-a deschis poarta închisorii şi am apucat în jos, pe Calea Văcăreşti. Ajunşi pe cheiul Dâmboviţei, “Barbu” mi-a făcut semn să cotesc la stânga:

– Să opreşti la Oiţelor! – a mai adăugat el.

Începuse să fie nervos şi privea cu agitaţie pe fereastră, în jur…

Am ajuns la strada pe care mi-a indicat-o:

– Intră şi trage pe dreapta, sub pomii ăia din faţă! – mi-a ordonat el.

M-am executat şi am oprit motorul maşinii. Nu era nici ţipenie de om jur:

– Ia spune – a început “Barbu” interogatoriul –, ce contacte ai menţinut în ultimul timp cu teroriştii de-afară?

– Care terorişti domnule, că nu înţeleg?!

– Care terorişti, ai!? Teroriştii care l-au pus în groapă pe Dl. Călinescu… Sau te prefaci că nu ştii!…

– Nu ştiu şi vă spun adevărul…, iar dacă a murit, şi-a spălat păcatele… El a poruncit şi moartea Căpitanului, Decemvirilor şi Nicadorilor şi tot de la el s-au tras şi asasinatele care-au urmat. Toţi băieţii noştri ucişi ca-n codru…

Brusc, cu faţa congestionată, “Barbu” l-a lovit peste gură cu putere:

– Tu nu-mi ţii mie prelegeri, banditule…

Am vrut să intervin… Momentul era penibil. Un muribund căruia i se grăbea sfârşitul în mod violent, aşa după cum nu mă aşteptam:

– Tu să-ţi vezi de volanul pe care-l ai în mână – m-a atenţionat “Barbu” –, dacă vrei să nu-ţi pierzi slujba. Cu bandiţi ca ăsta, am mai avut eu de-a face…Îmi ciripeşte el mie la ureche, totul… Obiectivul dumitale e strada. Priveşte şi cercetează…

M-am întors şi am privit înainte. Am uitat să vă spun că până atunci eu făceam parte din brigada “Moravuri”. Am cărat mulţi proxeneţi, femei uşoare şi altele de-astea, la arest, dar niciodată n-au fost loviţi în maşina mea… Acum, cu brusca însărcinare de moment să transport politicii Dvs., totul era schimbat cu 360° faţă de ceea ce făceam înainte…

Am tăcut şi am privit înainte, trăgând cu coada ochiului în oglinda retrovizoare. Interogatoriul violent continua. “Stoicu” sărise şi el asupra nenorocitului… Îl lovise scurt, în ficat, şi îl ţinea strâns cu o mână de ceafă, apăsându-l în jos. Gemea omul, dar “Barbu” – n-am sa-i uit privirea dementă cât voi mai trăi –, îi trase un pumn în faţă, repetând întrebarea:

– Ce contacte ai menţinut, mă? Vorbeşte…

– Am fost închis, imobilizat la pat… N-am avut nici un fel de contacte… Acum…

– Aşa… Vorbeşte tare să te-aud! – a zbierat “Barbu” la el. Ciripeşte…

–…acum, că mă credeţi ori nu, acesta este adevărul, puteţi cerceta… Terminaţi cu mascarada asta, nu ăsta vă este scopul… Omorâţi-mă!… Dumnezeu mă va primi la El… Ştiu că asta vreţi să faceţi. Nu chinuiţi oamenii pentru vini imaginare!… Aveţi experienţă. Nu sunt eu primul…

“Barbu” a rămas ca paralizat. Nu se aştepta la un aşa răspuns. Îşi reveni, lovindu-l cu sete încă o dată:

– Până te omorâm, te perpelim puţin în focul Iadului, dacă eşti aşa de sigur că o s-ajungi în Rai la Dumnezeu. Să vezi cum e şi în Iad…

Omul scânci la lovitură şi se făcu şi mai mic între cei doi. Pe faţă îi curgea o şuviţă de sânge care se îngroşa tot mai mult, făcându-l livid.

În susul străzii, la intersecţie cu Radu Vodă, apăruse silueta unui preot în sutană, în drumul lui către Biserica Radu Vodă de pe deal; spre Seminar, Dumnezeu ştie…

– Gata, am terminat cu tine… Nu-ţi mai facem nimic. Te ducem înapoi. Te-a salvat popa din Iad… Ha-ha… Dă-i batista să se şteargă că ne umple şi pă noi dă sânge… Ha-ha, hi-hi… Te-a scăpat popa… – şi a râs iară, forţat, ca de-o glumă bună…

Am pornit maşina – la comanda lui “Barbu” – şi, după un moment de gândire, mi-a indicat să ies pe Calea Şerban Vodă, către Şos. Giurgiului…

– Îl ducem la Jilava… E doar un transfer, o formalitate…

Am ieşit pe strada Radu Vodă şi am apucat pe Şerban Vodă. Se vedeau de-acum oameni pe stradă.

Am trecut de Biserica Sfântul Spiridon. Era Vineri şi oamenii, cu lumânări aprinse, intrau să se roage, pentru cei morţi şi pentru cei vii… Mi-a venit în gând că poate şi pentru nenorocitul din spate, cineva se ruga undeva la o biserică.

L-am văzut când şi-a făcut semnul crucii, îngânând:

– Vinerea Neagră… Fie voia Ta, Doamne!…

“Barbu” l-a privit mustrător, dar n-a zis nimic.

Traversasem de-acum B-dul Mărăşeşti (fost Neatârnării), trecusem de liceul “George Coşbuc” şi continuam – în sus – pe Calea Şerban Vodă. Pe stânga era groapa şi terenul viran care o împrejmuieste3), iar în dreapta noastră începuse să se desluşească verdeaţa din “Parcul Carol I”, în partea Crematoriului. “Barbu” îşi aprinsese o ţigara şi privea tot mai agitat, cu ochii la şoseaua din faţă. “Stoicu” tăcea, nu spunea nimic… Avea numai o privire…, o privire întunecată şi clipea nervos mişcându-şi maxilarele proeminente, când într-o parte, când în alta…

Nu mai scosese nimeni un cuvânt încă de pe când trecusem de Biserica Sf. Spiridon:

– Fă la stânga pe G-ral Cerchez…, aşa…, acum mergi spre groapă, înainte… – mi-a ordonat “Barbu”.

Am mers înainte ocolind mormanele de gunoi, prin bălării, circa 4-500 de metri. Nu se vedea nici ţipenie de om.

– Opreşte-aici! – mi-a strigat “Barbu”.

Am oprit. S-a dat jos şi după el, şi “Stoicu”. S-au dus aşa în spatele maşinii, la circa zece-cincisprezece metri distanţă. Şi-au aprins fiecare câte o ţigara şi s-au uşurat, discutând nervos. N-am înţeles ce-şi spuneau… Faţa suferindă a lui Dragomirescu, cu sângele închegat pe ea, căpătase o înfăţişare jalnică. Îmi era milă de săracul om:

– Nu vă mai ascundeţi… Ştiu că vreţi să mă ucideţi. Făceţi-o cât mai degrabă şi luaţi-mi chinul din corp… Împuşcaţi-mă, dacă aşa vă sunt ordinele. Terminaţi cu mine odată… Ştiu ca să mor…

Uşa din spate a maşinii s-a deschis şi “Stoicu” s-a aşezat lângă muribund. Avea faţa roşie. Era enervat… Se certase cu “Barbu”. Nu se-nţelegeau. “Mortul” trebuia demult sa fie mort-mort. Curând, cu paşi repezi, hotărâţi, a venit şi “Barbu”:

– Dă-i drumul… Gata! Mai ai un minut de viaţă şi te curăţăm dacă nu spui adevărul. Spune! – s-a răstit el la Dragomirescu.

Aştepta o negare de la Dumitrescu, un cuvânt numai să se repeadă asupra lui, dar acesta rămăsese mut, cu privirile în jos, fără a spune nimic. “Barbu” s-a enervat şi l-a lovit cu pumnul peste cap:

– Spune – tu-ţi paştili mă-tii dacă vrei să trăieşti…

“Stoicu” îl lovi şi el peste faţă cu putere şi sângele îi năvăli iară din nări, abundent.

– N-auzi mă, spune!?

Apoi, “Barbu” l-a apucat cu mâinile de beregată, strângându-l tot mai tare, cu putere… L-a împins pe spate cu faţa în sus, pe genunchii lui “Stoicu”, apăsându-l cu toată forţa, decis să-şi îndeplinească ordinul primit, iar “Stoicu” i-a acoperit gura cu mâinile, luându-i toată răsuflarea. Faţa lui Dragomirescu s-a făcut vineţie, ochii îi ieşiseră parcă din orbite în lupta neputincioasă pentru aer, şi după un timp, – nu pot să apreciez – slăbit din strânsoare, capul i s-a dat inert într-o parte…

– Gata!… Ai văzut că nu e greu! – a strigat “Barbu” la “Stoicu”. Mare daravelă…

S-a lipit de fereastră trăgându-şi răsuflarea după efortul făcut, scoţându-şi nervos o ţigara şi aprinzând-o lacom, cu mâinile tremurânde:

– La Crematoriu cu el…

– N-ai văzut, n-ai auzit nimic! – mi-a ţipat “Barbu”. Îl ducem la Crematoriu. Totul este aranjat… Întinde-l la podea! – i s-a adresat el lui “Stoicu”, întorcând mortul pe partea cealaltă…

Am ajuns la Crematoriu pe la opt şi jumătate… Am intrat prin spate. L-am scos din maşină aşa cum era, cu faţa în jos, şi l-am băgat într-un sac de rafie cu care îl învelise “Stoicu” încă de pe groapă. Apoi, eu şi cu “Stoicu” l-am transportat în interiorul clădirii…

L-am pus într-un cosciug din scânduri nerânduite, încropit în grabă peste noapte din ordinul Dlui. Prefect. Medici legişti care să consemneze decesul, n-au fost. Hârtiile de incinerare, am aflat mai apoi, s-au făcut după aceea.

Când i s-a bătut capacul cosciugului în cuie, mi s-a părut că aud un scâncet venit dinăuntru. Am crezut că nu mai aud bine… M-am înfricoşat… I-am spus lui “Barbu” şi el, în zeflemea, mi-a răspuns tăios:

– Morţii de la groapă nu se-ntorc niciodată, nu ştiai? Visezi…

Nu se mai auzea nimic. Se făcuse linişte… Să mi se fi părut? Am halucinaţii! – mi-am zis. L-am urcat în gura cuptorului, gata să-l împingem înăuntru când, aud vocea neputincioasă a lui Dragomirescu:

– Măi oameni buni, mă ardeţi de viu măi?!…

Era cât pe-aci să scap cosciugul din mâini. Am început instinctiv să tremur.

– E viu…, l-aţi auzit?! E viu!… Hai să-l scoatem d-aici…

Mecanicul cuptoarelor, un om gras şi mărunţel, auzise şi el. Se depărtase câţiva paşi înapoi şi izbucni dând din cap:

– Eu aici nu mă bag domn-agent… Omu’ ăsta e viu… L-am auzit şi eu. Nu mă bag… Sunteţi nebuni?!

– Împinge-l înăuntru! – s-a răstit “Barbu” la “Stoicu”. Să terminăm odată…

– Ce faceţi fraţilor!? Doamne…, fraţilor, măi oameni, mă auziţi?

“Stoicu” a împins cosciugul cu putere înăuntru, iar “Barbu” a închis uşa, punându-i siguranţa cu mâinile tremurânde:

– Aţi înnebunit? Nu mai auziţi bine! A murit de mult… Vi s-a părut!… – a căutat să ne mai convingă odată “Barbu”.

“Stoicu” l-a privit în ochi, dând şi el din cap, în semn de aprobare:

– A murit… Eu n-am auzit nimic!…

N-am putut să mai îndur – a continuat şoferul declaraţia sa – şi am ieşit afară… După un sfert de oră, au venit şi cei doi şi ne-am îndreptat către Prefectură unde trebuia să raportăm în persoană executarea ordinului.

Am raportat, iar la plecare, Dl. Prefect ne-a felicitat, întinzându-ne fiecăruia câte un plic. Era preţul pentru omorârea lui Dragomirescu: 7 zile de concediu şi 5.000 de lei de persoană… Nu m-am atins de ei nici până astăzi. Îi am în acelaşi plic roşu care mi-a fost dat, la fundul cufărului de haine…

Nu-i ştiu cum se numesc nici astăzi cu numele adevărate… De atunci, nu i-am mai văzut niciodată… Doar de aveţi ceva fotografii, atunci îi pot recunoaşte dintr-un milion. Eu am pe conştiinţă viaţa unui om, şi-mi aştept pedeapsa, indiferent care este…”

 

Aşa si-a încheiat declaraţiile sale şoferul maşinii: Victor Dragomirescu a fost ars de viu, iar cenuşa i-a fost aruncată pe locul viran de la Groapă, acolo unde călăii au crezut că i-au curmat viaţa, între bălării şi gunoaie…

==========

1) După declanşarea prigoanei antilegionare din anul 1938, Victor Dragomirescu a încercat să se refugieze în Polonia, cu ajutorul unui avion. Datorită unei defecţiuni tehnice a motorului, avionul s-a prăbuşit, iar Victor Dragomirescu împreună cu pilotul legionar au suferit grave leziuni interne şi au fost capturaţi imediat după prăbuşire, fiind torturaţi zile întregi de agenţii poliţiei, fără a li se acorda nici o asistenţă medicală…

2) Comisarul Al. Davidescu…

3) Azi “Parcul Tineretului”…