Testamentul lui Ion Moța

 

TESTAMENTUL LUI ION MOŢA

 

 

 

Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”

 

 

 

Cei opt legionari plecaţi în Spania pentru apărarea Crucii, în numele Mântuitorului:

Dr. Ion Moţa, General Gheorghe Cantacuzino, Ing. Gheorghe Clime, Av. Niculae Totu, Pr. Ion Dumitrescu-Borşa, Bănică Dobre, Dr. Vasile Marin, Av. Alexandru Cantacuzino

 

 

În ziua plecării sale spre Spania, Ion Moţa a lăsat în păstrarea D-lui Profesor Nae Ionescu mai multe scrisori sigilate şi adresate părinţilor, soţiei, copiilor când vor fi mari şi Căpitanului, cu rugămintea de a fi înmânate numai în cazul morţii sale.

Urmează scrisorile–testament către părinţi şi Căpitan, pe care consiliul legionar, cutremurat şi-a permis a le publica în această broşurică pentru a le avea la pieptul fiecăruia dintre noi.

_____________________

 

Bucureşti, 22 Noiembrie 1936

 

Iubiţii şi mult încercaţii mei părinţi şi dragi surori,

 

Dumnezeu a vrut să fie aşa.

Durerea e mare, imensă, o ştiu. Şi mă cutremur de îngrijorare la gândul că aţi avea prea puţină putere s-o suportaţi. Dar, iubiţii mei părinţi, căutaţi să vedeţi, alături de durerea voastră, toată frumuseţea faptei noastre: Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Nu e o mare binefacere sufletească pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos? Astfel, pe lângă durere, nu se poate să nu simţiţi şi o mare înălţare sufletească. Dumnezeu să vă dea puterea de a purta suferinţa aceasta şi a o birui.

 

Câteva rugăminţi de ordin practic: Nu lăsaţi să moară „Libertatea”! Din ea va putea trăi familia mea…

Scumpii mei părinţi, în durerea voastră, gândiţi-vă la ce au avut de îndurat şi alţi părinţi, ca Moscardo, care a stat de faţă la telefon la împuşcarea fiului său! Şi totuşi nu a deznădăjduit, ci a luptat şi a trăit, pentru a-şi împlini datoria!

Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El! De ce să vă chinuiţi prea mult, când eu am sufletul mântuit, în împărăţia lui Dumnezeu?

Grija pentru familia mea să nu vă copleşească. Dumnezeu nu o va lăsa muritoare de foame. Toate se vor aranja bine.

Scumpa mea mamă, sunt îngrijorat de moarte pentru răul pe care şi-l va face mama prin lungile nelinişti după aflarea plecării pe front, apoi de putere mamii de a rezista loviturii pierderii mele.

Scumpă mamă, cu lacrimi în ochi îi spun mamii, cât şi tatii, ultima mea dorinţă: fiţi tari, stăpâniţi-vă durerea şi trăiţi pentru ocrotirea copiilor mei.

A lor e nenorocirea mai mare, dacă toată lumea îşi va pierde puterea de rezistenţă şi se va frânge sub povara durerii.

Măcar din dragoste pentru Mihail şi Gabriela, repet într-una rugămintea mea fierbinte, de a fi tari, a fi curajoşi. A avea încredere în ajutorul lui Dumnezeu, pentru suportarea nenorocirii personale materiale (căci nenorocire sufletească nu este).

Cât de liniştit aş fi eu, să am încredinţarea aceasta, că veţi fi tari. De aceea, vă rog să auziţi clipă de clipă chemare mea, implorarea mea: nu vă lăsaţi răpuşi! E mai rău atunci.

Şi iertaţi-mi, scumpii mei părinţi, tot zbuciumul pe care vi l-am adus în viaţă.

Nu l-am adus decât din dragoste de Dumnezeu şi Neam, din inimă curată.

Vă îmbrăţişez acum cu tot sufletul meu şi sunt sigur că-mi veţi împlini dorinţa d ea înfrunta durerea cu tărie şi încredere în mila lui Dumnezeu.

 

Al vostru mult iubitor,

Ionel

_______________________

 

Bucureşti, 22 Noiembrie 1936

 

Dragă Corneliu,

 

Rugămintea mea – în singura mea îngrijorare pe care o am: copiii şi Iridenta – e doar aceasta una:

Nu lăsaţi „Libertatea” să moară.

……………………….

Sunt sigur că, deocamdată cel puţin… tata (plus mici colaborări) vor putea face faţă redacţiei. Cât despre administraţie, ea va continua pe linia trasată, aşa cum e azi…

Iridenta să nu se mute din casa „Mica”, nici din Bucureşti.

Venitul foii îi ajunge pentru trai. Iar cum D-l Gigurtu îi va face sigur o chirie redusă (i-am scris), nu va putea locui în altă parte mai ieftin. Nici nu vreau apoi să-i mai aduc, în plus şi durerea de a trebui să-şi desfacă casa. Abia şi-a înfiripat-o şi s-o risipească. În nici un caz nu doresc să se instaleze la Huşi (de unde nu va putea, de altfel, să conducă administraţia căci n-are echipa de băieţi de aici, învăţaţi de mine), nici la Orăştie.

Deci, totul să rămână pe loc şi să continue ca şi înainte de plecare mea…

Cu concursul tău şi lăsând „Libertăţii” sectorul operei ziaristice pe care o împlinea până acum în Legiune, – foaia e asigurată şi familia mea are din ce trăi. Te rog deci ajută „Libertăţii” să trăiască.

E de dorit ca, cu timpul, să fi crescut un element bun ca redactor. Va fi salariat, va face carieră aici…

Mor, Corneliu, cu tot elanul şi toată fericirea, pentru Hristos şi Legiune. Nu cer nici răsplată, nici nimic, ci doar biruinţa. Şi vă rog să aveţi inimă pentru copiii mei.

Cu Iridenta te rog să fii îngăduitor şi iertător. Ştiu că nu vă veţi putea înţelege totdeauna. Dar nu încerca, inutil, s-o schimbi în felul vederilor tale. Nu spun să te interesezi de o blândă supraveghere şi îndrumare a lor. Dar în conflictele care ştiu că se vor ivi, fii tu cel îngăduitor. Gândeşte-te la durerea şi la pierderea lor, la nervii ruinaţi ai Iridentei şi la tot ce nu se poate schimba oricât te-ai necăji. Ea încolo e econoamă, cinstită, trăieşte numai pentru copii, e devotată şi nu trebuie lovită şi mai mult, chiar dacă ar avea vină.

După aceste lucruri personale, iată, deoarece e vorba de despărţire, îţi urez ocrotirea lui Dumnezeu şi biruinţă cât mai apropiată. Sunt fericit şi mor bucuros cu această mulţumire, că am avut putinţa de a simţi chemarea ta, de a te înţelege şi de a te servi. Căci tu eşti Căpitanul! Ţi-am şi greşit, şi ce ştii şi ce nu ştii. Iartă-mă. N-am greşit însă niciodată nimic celei mai sincere fidelităţi legionare şi fidelităţii faţă de tine, Căpitanul. N-am făcut destul pentru Legiune în ultimii ani, dar am crezut şi cred în tine şi faţă de această credinţă n-am păcătuit vreodată nici în cea mai ascunsă cută sufletului meu (chiar dacă uneori mai criticam câte ceva, cu bună credinţă, ca de pildă lipsa ta de ataşament faţă de forme şi contabilităţi, care aduc adeseori mari neajunsuri de fond).

Şi să faci, măi Corneliu, din ţara noastră o ţară frumoasă ca un soare şi puternică şi ascultătoare de Dumnezeu!

 

Trăiască Legiunea!

 

MOŢA

 

Eu voi scrie în Spania 200-300 articole pe care le las spre a apărea timp de 5-6 ani câte unul în fiecare număr al foii, postum. Aceasta va face foaia şi mai căutată. Alte îndrumări am lăsat în scrisoarea către Iridenta.

__________________

 

O scrisoare a lui Ion Moţa către părinţii săi, scrisă de pe vapor în drum spre Spania şi două articole pentru ziarul „Libertatea” scrise pentru români; poate între două atacuri.

 

SCRISOAREA LUI ION I. MOŢA CĂTRE PĂRINŢII SĂI

Pe vaporul „Monte Olivia” spre Portugalia – 1 Decembrie 1936

 

Iubiţi părinţi,

 

Suntem de patru zile pe un vapor, iar mâine debarcăm la Lisabona, în Portugalia, de unde apoi plecăm în Spania…

…Desigur aţi aflat că dorim să luăm şi noi parte câtva timp la lupte, cam o lună de zile, căci pe atât ne-a ţărmurit Corneliu termenul, fiind vorba de un semn viu de unire creştină a inimilor a două neamuri.

Cea mai mare grijă şi tulburare sufletească a mea, în acest admirabil şi măreţ drum, este grija de scumpa mamă şi iubitul tată.

Mă tem că prea vă veţi lăsa copleşiţi de îngrijorări şi, negreşit, după o viaţă destul de încercată, numai asemenea poveri sufleteşti nu ar trebui să mai aveţi. Aş fi cel mai fericit să pot avea de la iubiţii părinţi o veste că grijile mele nu sunt întemeiate şi că, răzimaţi pe dragostea pentru Cruce şi creştinătate, găsiţi îndestulătoare putere sufletească pentru a putea purta grija aceasta ce nu se poate înconjura, dar a fi chiar mulţumiţi că fiul vostru se află pe un asemenea drum de onoare şi de datorie…

La riscul nostru, la jertfa noastră din dragoste pentru Hristos, vom fi fericiţi a afla că şi ai noştri iau parte prin bărbăţia de a trece prin câteva zile grele şi a nu se lăsa copleşiţi, căci ar părea că ne-au făcut să uităm datoria noastră către Dumnezeu, în al cărui obraz se trage azi cu mitraliera şi datoria faţă de neamul nostru, a cărui soartă atârnă şi ea atât de mult de lupta hotărâtoare care se desfăşoară azi în Spania…

Neliniştea mea e mai mare pentru părinţi, căci Iridenta fiind mai tânără şi mai voinică fiziceşte, tinereţea o ajută să treacă mai uşor zbuciumările şi greutăţile pe care le sporeşte adeseori închipuirea…

Sunt foarte bucuros că ea, care la plecarea mea bănuia lucrurile acestea, a fost curajoasă, văzând că îşi ştie stăpâni simţământul, pentru a se împlini datoria…

Trebuie să mai adaug, spre a înlătura orice judecăţi greşite, că au n-am fost trimis de nimenea în Spania ca să i se facă vreo răspundere pentru asta, ci eu singur am avut, cel dintâi, gândul şi dorinţa de a lua parte la aceste lupte, pentru care am cerut şi am primit aprobarea şefului nostru, mărginind el această aprobare la numai o lună de zile. Niciodată n-aş fi primit să fiu înlocuit prin altcineva, căci sufletul meu îmi cerea şi-mi cere împlinirea acestei datorii, pe care am şi dus-o la împlinire. Nu e adevărat, ce spuneau unii, că rămas în ţară, puteam fi mai de folos şi eu şi soţii câţi am luat acest drum, – luptei de acasă. Biruinţa morală pe care noi o vom câştiga în Spania, – cu orice jertfe, – va fi mai mare pentru lupta naţională, deci tot ce-am mai putea face în restul vieţii noastre, ba şi dincolo de ea… Acesta e adevărul.

Pe la începutul lui Februarie, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom porni înapoi spre casă…

Încă o dată vă rog din tot sufletul, să nu vă lăsaţi predă îngrijorării. Omul doar nu a fost născut pentru a trăi numai decât un număr nu ştiu cât de ani, – ci pentru a se apropia de Dumnezeu prin faptele vieţii sale!

Vă sărut mâinile cu toată dragostea şi vă rog, nu-mi tăgăduiţi fericirea de a vă şti curajoşi şi senini, primind bărbăteşte şi cu tăria pe care ţi-o dă credinţa în Dumnezeu, toate greutăţile cu care Dumnezeu a cinstit familia noastră, cerându-i sprijinul ei pentru împlinirea dreptăţii şi a Dumnezeieştii Lui aşezări…

Vă îmbrăţişez cu mare dragoste, mulţumire şi recunoştinţă, pentru toate jertfele sufleteşti şi materiale, pe care o viaţă întreagă, neîntrerupt le-aţi făcut pentru noi şi pentru sufletul nostru…

 

Al vostru iubitor

Ionel

_______________________

 

 

Scumpii eroi ne veghează…

_______________________

 

Răvaş de la legionarii români de pe frontul spaniol

 

LA NAŞTEREA DOMNULUI

 

Din nou popoarele lumii se pregătesc pentru sărbătorile şi bucuriile Naşterii Domnului, a naşterii sfinte a lui Hristos.

Dar bucuria aceasta e astăzi întunecată în toate inimile de îngrijorare pentru soarta aşezării creştineşti a lumii, aşezare dăruită nouă de către Dumnezeu prin trimiterea pe pământ a Fiului Său, a cărui naştere o vom sărbători acum din nou.

Căci iată, mânia Diavolului a pornit în zilele noastre cel mai crâncen război împotriva Bisericii întemeiate de Domnul nostru Iisus Hristos. Niciodată, de când a coborât Mântuitorul printre noi, nu s-a ridicat o parte a omenirii, cu atâta ură şi pornire, pentru a dărâma aşezarea, rânduiala creştină a lumii, ca în zilele noastre. Mor oameni cu zecile de mii, unii pentru a izbuti să dărâme altarele Bisericilor lui Hristos, iar alţii pentru a le apăra. Comunismul este ca cea fiară roşie din Apocalips, care se ridică pentru a izgoni pe Hristos din lume.

Astăzi, la Naşterea Domnului, nu ne este îngăduit să avem numai bucurie în casele noastre, ci şi grija pentru a păstra marele dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu prin trimiterea Fiului Său printre noi.

Fiara roşie va fi biruită, fără îndoială, până la sfârşit. Căci Biserica întemeiată de Domnul Hristos nu va putea fi doborâtă „nici de porţile iadului”. Dar iată că, totuşi, în ţările unde comunismul diavolesc a biruit, Biserica a fost doborâtă. Nu pentru veşnicie, dar totuşi a fost doborâtă pentru veacul de azi, iar în locul ei s-a înstăpânit puterea diavolească a necredinţei, a stricăciunii, cu suferinţele şi moartea sufletească şi trupească a oamenilor de azi. Noi credem în învierea Bisericii atât în Rusia cât şi în Spania comunistă. Dar această înviere cât şi mântuirea ţării noastre de pacostea stăpânirii lui Antihrist, atârnă de vrednicia noastră! Dumnezeu s apus că Biserica nu va fi doborâtă nici de porţile iadului pentru că Dumnezeu a avut încredere în vrednicia oamenilor, în alipirea lor de Dumnezeu.

Dacă însă noi nu ne vom trezi şi nu vom porni la împlinirea datoriei noastre, în războiul pe care l-au pornit oştile diavoleşti, atunci prăbuşirea va veni, cum a venit şi aiurea. Şi cine ştie câte veacuri de ispăşire, în robie şi chin, vor trebui să treacă peste vieţile nenorociţilor noştri urmaşi, până când să ne învrednicim a ne bucura din nou de stăpânirea Bisericii asupra sufletului oamenilor.

Ceasul de azi e un ceas greu. De împlinirea datoriilor noastre în acest ceas atârnă faptul că rândurile viitoare de oameni, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri, să se bucure ori apoi să plângă în ziua Naşterii Domnului.

Să nu lăsăm pe urmaşii noştri să piardă binefacerile sufleteşti ale Naşterii Mântuitorului! Să nu lăsăm o ţară fără Biserici, fără icoane, fără ocrotirea mâinii lui Dumnezeu! Să nu lăsăm copiilor noştri o viaţă în care vor fi pierdut pe Hristos!

Iar pentru acesta, să nu fugim din faţa jertfei pentru apărarea Crucii!

Numai această jertfă poate răscumpăra, pentru urmaşii noştri, pe Iisus Hristos, numai prin această jertfă îl vor putea avea pe Hristos între ei, în zilele de Crăciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare.

Căci fără luptă vitează, nici Arhanghelul Mihail n-a putut goli cerul de oştile lui Lucifer, de oştile îngerilor răsculaţi.

Legionarii români care, în aceste zile de Crăciun, luptă pentru Cruce pe pământul spaniol, vă cheamă să-i urmaţi!…

Ion I. Moţa

(„Libertatea”, nr. 37-38, Crăciun 1936)

_______________________

 

Răvaş de la Legionarii Români de pe frontul spaniol

 

SPRE ANUL 1937

 

Dumnezeu a învrednicit pe şapte legionari ai Căpitanului să-şi petreacă sărbătorile Crăciunului şi să aştepte Anul Nou cu mâna pe puşcă, pe grenadă ori pe mitralieră, risipiţi pe străzile Madridului sau în munţii spanioli, în încleştarea luptei împotriva celor care, cu baioneta scot ochii Mântuitorului de pe sfintele icoane şi batjocoresc pe Maica Domnului şi sfântul Ei prunc.

I-a învrednicit, am spus, pentru că nu poate fi, pentru un om, o cinste mai mare, o chemare mai plină de rod sufletesc, decât aceea de a fi apărător al lui Hristos, şi prin Hristos, al neamului tău creştin.

Anul care a trecut, 1936, a deschis această cumplită luptă de pe pământul spaniol. Anul în care intrăm, 1937, cine ştie ce alte încercări, şi mai mari, va cere poate, oamenilor şi popoarelor.

Spre acest an nou, care răsare în zori de sânge, românii trebuie să se îndrepte cu sufletul scuturat de moliciune şi şovăială, pregătiţi sufleteşte pentru vremuri mari, de răspântie. Să primească în inima lor duhul nou al bărbăţiei legionare, aducându-şi toată curăţenia sufletească pe car o mai au, făcând-o să rodească rodul scump, deşi adesea dureros, al jertfei pentru Cruce şi pentru Neam.

Să lăsăm cu toţii la o parte vorbirea cea multă şi mai ales să lăsăm la o parte credinţa că ne-am împlinit datoriile prin care asemenea lupte de vorbă goală, prin paradă şi laudă sterpă ori prin hotărâri care nu sunt urmate de aspra greutate a faptei, a jertfei, a poverii.

Să ne dezbrăcăm de toate slăbiciunile, de temerile şi lăcomiile noastre, să ne înălţăm la creastă îmbrăcaţi în tot ce are sufletul nostru mai bun, mai viteaz, mai curat. Şi astfel înarmaţi sufleteşte, să aşteptăm poruncile pentru a răzbi, gata de însângerare şi de moarte, prin negurile de întuneric şi de pierzare care învăluie tot mai mult neamul nostru.

Numai îndreptându-ne astfel spre căile pe care ni le deschide noul an, vom putea aştepta zile de soare şi de biruinţă românească de la anul acesta nou care se apropie de noi plin de întuneric şi de povară.

Căci Dumnezeu nu poartă cu carul biruinţei decât pe viteji, pe cei care se ştiu pierde pe ei pentru a-şi răscumpăra neamul şi sufletul.

 

Ion I. Moţa

(„Libertatea” nr. 1, 3 Ianuarie 1937)

______________________

 

 

MAJADAHONDA

Pământ sfinţit cu sângele celor doi martiri eroi, Ionel Moţa şi Vasile Marin, în memoria cărora s-a ridicat măreţul monument. Simbol de credinţă, luptă şi sacrificiu pentru legionarii Gărzii de Fier, alături de care reprezentanţii românilor din exil, împreună cu camarazii lor spanioli, italieni, germani, francezi etc. se adună la 13 ianuarie în fiecare an, aduşi de dragostea aceluiaşi ideal înălţător. La picioarele acestui monument reînnoiesc legământul de fidelitate şi credinţă în luptă pentru eliberarea Europei de ameninţarea materialismului ateu şi comunist.

 

PREZENT!

Cei ce-au căzut ucişi de gloanţele duşmane,

Păşesc în rând cu cei ce au rămas”…

(Cântec legionar)

____________________

 

 

13 Septembrie 1970. Duminică însorită, lume şi drapele: la Majadahonda, Madrid, se inaugurează Monumentul eroilor Ionel Moţa şi Vasile Marin

_____________________

 

CUVÂNT ÎNAINTE

 

Acum câteva zile (la 23 aprilie 1937, vezi C. Z. Codreanu, Circulări şi Manifeste, n.r.), printre bagajele legionarilor întorşi din Spania s-a găsit un mic cufăraş aparţinând lui Ion. I. Moţa.

Îl închiseseră pentru ultima dată mâinile lui…

„Cine ştie, unde voi fi eu, când micul meu cufăraş va fi deschis şi ale cui mâini îl vor mai deschide de acum?”…

Cu mare emoţie ne-am apropiat şi am deschis geamantanul în care am găsit hainele în care plecase din România şi trei articole scrise în Lisabona la 3 Decembrie 1936. Ele sunt adresate camarazilor lui dragi şi cititorilor „Libertăţii” (alăturat publicăm două dintre ele aşa cum au fost scrise de mâna lui).

La această dată, el îşi vede din nou moartea. Din moarte, de dincolo de mormânt, vorbeşte camarazilor săi. Se vede din aceste scrisori, că sufletul lui este stăpânit de o mare durere, aceea a despărţirii, a ruperii de noi.

Dorinţa lui fierbinte este să nu se despartă de camarazii lui. Vrea să fie cu noi, în mijlocul nostru, să păşească în rând cu noi cu pieptul său lat, cu fruntea în vânt, sfidând biruitor moartea şi duşmanul din faţă. Voieşte să fie prezent totdeauna şi, în zilele noastre de sărbătoare, la şedinţele cuiburilor, să fie strigat şi de dincolo de moarte să răspundă:

PREZENT!

Este atât de clocotitoare această dorinţă a sufletului său încât cine dintre noi se îndoieşte că el nu este în mijlocul nostru!…

După cum Mântuitorul Iisus Hristos este cu noi, căci a zis: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului!” sau „Ori de câte ori veţi fi adunaţi, doi sau trei în numele meu, voi fi şi eu în mijlocul vostru”.

___________________

 

Lisabona, 3 Decembrie 1936

 

Articolele din acest caiet (cât şi eventual din alte caiete) vor apare în „Libertatea”, câte unul în fiecare număr (sau, dacă nu izbutesc a scrie prea multe, câte unul la două numere), aşa încât ziarul să aibă articole de-ale mele timp de câţiva ani, lucru care cred că va întări trăinicia ziarului. Acestea, pentru cazul când nu mă mai întorc din Spania.

Căci dorinţa mea este ca „Libertatea” să continue a apărea, ca fiind singurul izvor de venit al familiei mele şi putând totodată aduce preţioase servicii Legiunii.

I.M.

 

______________________

 

Întâiul articol

Cei ce-au căzut ucişi de gloanţele duşmane,

Păşesc în rând cu cei ce au rămas”…

(Cântec legionar)

 

PREZENT!

 

Iubiţi camarazi legionari şi cititori ai „Libertăţii”,

Dumnezeu a vrut să mă numere şi pe mine – poate şi pe alţi camarazi ai mei, legionari români ai Căpitanului – printre fericiţii luptători căzuţi în Spania pentru apărarea Crucii. Iată, spun că sunt „fericiţi” aceşti luptători – deşi mulţi dintre noi lăsăm în urma noastră copii, soţii, fiinţe dragi şi fără alt sprijin decât noi – deoarece e fericit cu adevărat numai omul care trece astfel prin viaţa pământească încât să poată nădăjdui în mântuirea sufletului său. Iar cei pe care Dumnezeu ne-a ales şi ne-a primit să-i fim apărători cu preţul sângelui şi vieţii noastre, aceştia putem avea o puternică nădejde de mântuire a sufletului, cu toate păcatele noastre de până acum.

Nici o putere, nici o dragoste nu este deasupra Neamului, nu se poate împlini decât în Neamul său, afară doar de puterea lui Hristos, de dragostea pentru el. Hristos este acelaşi şi în Spania şi în România. Când o oaste diavolească se ridică pentru a izgoni pe Hristos din lume, când pe faţa luminoasă a Mântuitorului se trage cu baioneta şi cu mitraliera, atunci toţi oamenii, din oricare neam ar fi, trebuie să sară în ajutorul Crucii. Cu atât mai mult cu cât cei care lucrează acum la dărâmarea creştinismului în Spania, nu se mulţumesc cu nenorocirea acestei ţări ci vor ataca mâine aşezarea creştinească şi românească a tuturor ţărilor, aşadar şi a României noastre.

Dar dacă dragostea de Hristos, puterea lui Hristos, am spus că este deasupra Neamurilor, putând să ne aducă pe noi românii să luptăm pentru Cruce pe pământul străin al Spaniei alături de spanioli, de nemţi şi de italieni, aceasta nu însemnează că puterea creştinătăţii şi dragostea de Hristos ne scot din Neamul nostru, ne înstrăinează de el. Căci Neamul nostru nu poate trăi fără credinţa noastră creştină.

Apărând creştinătatea chiar pe pământ străin, noi apărăm o putere care e izvor al puterii neamului nostru, iar ascultând de îndemnul dragostei de Cruce noi ne supunem, aici în Spania, dragostei pentru Neamul nostru românesc.

Aşadar noi luptăm, noi cădem aici pentru apărarea legii noastre strămoşeşti, pentru fericirea neamului românesc, pentru învierea lui prin lupta Legiunii, pentru noua zidire pe care i-o aduce Căpitanul. Fapta noastră e o piatră de unghi a acestei noi zidiri legionare româneşti, zidire care – urmând voinţa sorţii care a fost aşa încă de pe vremurile de legendă ale Meşterului Manole – a cerut îngroparea noastră în temeliile pe care, de-acum, veacurile nu le vor mai putea dărâma.

Iată pentru ce m-am despărţit acum şi de cei scumpi mie, de ce nu voi mai fi printre voi trupeşte, iubiţi camarazi şi cititori ai „Libertăţii”.

Dar un cântec legionar spune atât de frumos:

Cei ce-au căzut ucişi de gloanţele duşmane,

Păşesc în rând cu cei ce au rămas”…

De asemenea, legionarii ştiu bine că atunci când, la adunarea frontului legionar, se face „apelul morţilor”, adică strigarea luptătorilor morţi în lupte, toţi legionarii răspund, cu putere şi credinţă, în locul celui care nu mai are glas:

PREZENT!

Adică cel plecat şi chemat acum la apel nu este cu adevărat plecat dintre cei rămaşi în viaţă, ci el este prezent, este viu în sufletele tuturor.

Răspund şi eu astăzi, prin această dragă gazetă a mea, celor care m-au iubit şi care se îndurerează de plecarea mea trupească dinte ei:

PREZENT!

Sunt cu voi, sufletul meu nu v-a părăsit.

Şi iată, ca să vă dau dovada, vă fac poate bucuria rămânerii mele printre voi, am scris, în zilele de luptă trăite de noi pe pământ spaniol mai multe răvaşe către voi, iubiţi mei camarazi şi cititori ai „Libertăţii”. Am scris destule pentru ca să aveţi de-acum înainte, în fiecare săptămână, vreme de mai mulţi ani, în paginile acestei „Libertăţi” dragi mie şi vouă, câteva rânduri de-ale mele, prin care voi poposi în sufletele şi în gândurile voastre. Ca să mă aveţi astfel şi mai mult alături de voi, dacă acest sfat cu mine v-a fost drag.

Eu păşesc aşadar mai departe în rând cu voi, cei care aţi rămas. În fiecare săptămână, „Libertatea” mă va aduce alături de voi, pentru a vă vorbi şi despre lucruri mai mici şi despre altele mai mari, pentru a vă povesti crâmpeie din luptele noastre dar, mai ales, pentru a vă cere aceea ce noi am avut în cea mai mare măsură şi o aşteptăm de la voi în măsură şi mai mare:

Dragoste şi credinţă deplină în Căpitan şi în Legiunea lui, în Legiune noastră!

Lisabona (Portugalia), la 3 Decembrie 1936.

În ziua plecării noastre spre pământul spaniol.

_____________________

 

Al doilea articol

Cei ce-au căzut ucişi de gloanţele duşmane,

Păşesc în rând cu cei ce au rămas”…

(Cântec legionar)

 

E drumul cel bun…

 

Nimicurile au uneori însemnătatea lor în viaţă. Astfel noi, purtaţi de voia sorţii peste mări şi ţări străine, am găsit bucurie şi prilej de înveselire (deşi n-am fost noi nici altfel trişti) în asemenea câteva lucruri „mărunte”. La Hamburg, în Germania, după cum am mai spus cititorilor „Libertăţii”, am întâlnit în cale minunata statuie a Arhanghelului Mihail.

Aici la Lisabona, hotelul la care ne-a adus Ministrul Spaniei (care ne-a făcut cinstea de a veni să ne ia de pe vapor) este aşezat lângă o frumoasă lucrare în faianţă (porţelan) a Sfântului Antoniu, Cel drag Căpitanului, căruia se rugau atâţia legionari în vremurile de prigoană şi care, alături de Arhanghelul Mihail şi de Sfânta Paraschiva, este un sfânt creştin de care sufletele noastre se simt atrase mai mult.

Tot aici la Lisabona, aşezându-ne aseară la masă, vedeam pe faţa de masă o mulţime de semne ale Legiunii (gardul), foarte frumos cusute şi atât de exacte, încât parcă erau luate de pe fostele noastre buletine de vot…

 

„E drumul cel bun” spun toţi băieţii, veseli. E „drumul jalonat” cum se spune la armată, adică drumul însemnat din loc în loc cu semne pentru a nu te rătăci. Aveam cu toţii bucuria pe care o au drumeţii care, trecând singuri prin munţi necunoscuţi, spre o ţintă pierdută în neguri şi în taină, descoperă din loc în loc, pe copaci, semne care la arată că acesta e drumul cel bun.

 

Lisabona (Portugalia), 3 Decembrie 1936

Ion I. Moţa

_____________________

 

RUGĂCIUNEA CĂPITANULUI

 

Ai grijă Doamne de toţi ai mei.

Primeşte-i sub scutul tău.

 

Iartă-i.

 

Odihneşte-i.

 

Celor vii dă-le tărie asupra celor potrivnici, întru biruinţa României creştine legionare şi apropierea de Tine Doamne a neamului meu românesc întru nădejdea învierii lui. Amin.

______________________

 

 

Două imagini de la solemna comemorare a eroilor Ionel Moţa şi Vasile Marin, pe platoul istoric al Majadahondei, la 13 Ianuarie 1982.

Sus: Blas Pińar depune o coroană de flori în numele organizaţiei FUERZA NUEVA.

Jos: în numele tineretului legionar, tânărul camarad Ştefan Marin rosteşte o cuvântare.

______________________

 

ARHANGHELII SFINŢI GAVRIIL ŞI MIHAIL

 

Arhangheli Sfinţi, Gavriil şi Mihail

Mă-ndrept spre Voi cu mintea-mi de copil,

Eu laudă V-aduc şi mă închin

Mijlocitori ai Celui Prea Divin.

 

Tu, care ai vestit Sfintei Marii

Lumină că va naşte şi tării

De har, de Viaţă dătător de Sus

Pe Fiul Tatălui Ceresc, Iisus.

 

Gavriil, Arhanghel Binevestitor,

Vesteşte-ne şi nouă, tuturor,

Ziua cea Mare, Sfântă-n Biruinţi,

Mult aşteptată, plină de dorinţi.

 

Mihail, conducător de oşti cereşti,

Mai mare peste cetele-ngereşti,

Apărător al Tronului cel Sfânt,

Patron al Legiunii pe pământ.

 

Luminător între lumini, în Cer

Luptând ai doborât pe Lucifer

Şi-acolo unde este harul Tău, Mihai,

Săgeţile Satanei cad şi-i Rai.

 

Ajută fiilor din neamul meu

Să fie buni, plăcuţi lui Dumnezeu,

S-ajungă-n fruntea neamurilor mari,

Plini de virtuţi, eroi, în lupte tari.

 

Mijlocitori ai Celui Prea Divin,

Eu laudă v-aduc şi mă închin,

Mă-ndrept spre Voi cu mintea-mi de copil

Arhangheli Sfinţi, Gavriil şi Mihail.

 

Petru Paraschiv, Frate de Cruce

(Iulie-August 1961, beciul Securităţii de la Uranus, Bucureşti)