HORIA SIMA

 

ERA LIBERTĂŢII

STATUL NAŢIONAL-LEGIONAR

 

VOLUMUL I – Partea 2

 

 

V. POLITICA EXTERNĂ

În politica externă am avut de luptat atât cu duplicitatea diplomaţiei germane cât şi cu duplicitatea lui Antonescu. Până la urmă s-a ajuns la un acord între guvernul german şi conducătorul statului casă ne elimine de la putere.

 

1. Umbre în relaţiile cu axa

În timp ce în interior biruinţa legionară se cristalizase în Statul Naţional – Legionar, nu tot aşa de clare erau relaţiile noastre cu Puterile Axei. Contrar aparenţelor, nici la Roma şi nici la Berlin poziţia mişcării nu se prezenta sub auspicii favorabile. Ca să înţelegem strâmtoarea în care am ajuns mai târziu în raporturile noastre cu aceste puteri, trebuie să recapitulăm în câteva cuvinte, politica Axei faţă de România în această perioadă de tranziţie, de la sfârşitul lui August până la 14 septembrie 1940.

După ce dictatul de la Viena fusese acceptat la Bucureşti, atât Berlinul cât şi Roma erau dispuse să colaboreze cu Regele Carol, ignorând atât sentimentele de revoltă ale populaţiei cât şi sacrificiile mişcării legionare. Toate rapoartele anterioare ale lui Fabricius erau concepute în favoarea fostului suveran, în sensul că cu toate repetatele lui acte de duplicitate faţă de Axă şi cu toate represiunile sângeroase contra Gărzii de Fier, rămâne singurul factor capabil să garanteze stabilitatea internă şi integrarea pacifică a României în sistemul Puterilor Axei. De aceea Legaţia germană ne-a cerut nouă, a doua zi după dictatul de la Viena, să păstrăm linişte, deoarece aşa cer interesele Germaniei.

Aceasta a fost prima fază a politicii germane faţă de România, care umple intervalul de la 31 August la 4 Septembrie 1940. Când însă evenimentele au luat alt curs, graţie revoluţiei legionare, şi Antonescu a fost chemat la Palat Fabricius a luat în considerare şi eventualitatea abdicării Regelui Carol şi substituirii lui cu Generalul, tocmai atunci numit Preşedinte de Consiliu. Informat şi Berlinul, a început să navigheze în aceeaşi direcţie. Regele nu mai părea indispensabil pentru garantarea ordinii interne şi a prieteniei cu Axa, căci se ivise pe scenă substituirea lui, Generalul Antonescu, capabil să joace acelaşi rol, fără să fie grevat de trecutul acestuia. Aceasta este faza a doua a politicii germane faţă de România, în acele zile de mari zguduiri naţionale.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Urmează faza a treia, a proclamaţiei Statului Naţional – Legionar, la 14 Septembrie. Amploarea biruinţei legionare, concretizată într-o formă nouă de Stat a surprins cercurile germane din ţară şi din Berlin. Strategii de la Wilhelmstrasse prevedeau şi chiar doreau o participare a mişcării în cadrul guvernului Antonescu, dar nu în proporţia ce se realizase, cu această penetraţie profundă în Stat. Supărarea lui Fabricius era cu atât mai mare cu cât nici nu fusese consultat la formare noului guvern. Se ştia, evident, că se duc tratative între mine şi Antonescu, dar Legaţia Germană rămăsese în afară de procesul politic în curs. Când s-a dat pe faţă politica noului guvern, Fabricius şi consilierii lui n-au putut să se opună, dar în sinea lor au păstrat anumite rezerve şi amărăciuni, sperând ca într-un viitor apropiat punctul lor de vedre să prevaleze din nou.

Fabricius mai avea şi un motiv personal să fie neliniştit de proclamarea Statului Naţional – Legionar. El rămăsese descoperit, în soluţiile ce le preconizase referitor la România, atât la Berlin cât şi la Bucureşti. Ani de zile a apărat tronul Regelui Carol, cu toate fărădelegile acestuia, descriind mişcarea în termeni minori, ca incapabilă să devină factor de guvernământ. Faţă de mesele legionare, care ieşiseră ca din pământ la 6 Septembrie, se simţea acum umilit şi vinovat.

Situaţia lui Fabricius era penibilă. Toate expertizele lui de politică externă pentru rezolvarea problemei româneşti se prăbuşiseră. Atunci şi-a căutat refugiul la Antonescu, devenind un fel de umbră a acestuia, însoţindu-l în toate deplasările lui din Capitală, căutând a-i descoperi slăbiciunile şi posibilităţile de alianţă pentru a-şi apăra propria lui poziţie. De la început s-a stabilit o prietenie strânsă între Fabricius şi General, care, mai târziu, pe măsură ce s-au cunoscut mai bine şi şi-au descoperit reciproc intenţiile şi planurile, s-a transformat într-o complicitate progresivă pentru expulzarea Legiunii de la putere.

Atitudinea lui Fabricius faţă de mişcare era întărită şi de faptul că la Berlin domnea aceeaşi mentalitate. Berlinul a fost surprins de brusca ascensiune a mişcării legionare la putere, fapt care venea în contrazicere cu rapoartele lui Fabricius de până atunci şi chiar cu obiectivele generale ale politicii germane în Europa. Am arătat, la începutul lucrării, cum era concepută „noua ordine europeană” din perspectiva lui Hitler. Se baza pe predominanţa Reichului, cu excluderea nu numai a oricărui rival, dar şi a oricărei concurenţe pe continent. Naţionalismul românesc, ca oricare alt naţionalism, nu era văzut cu ochi buni la Berlin, căci reprezenta o piedică în calea realizării planurilor germane de hegemonie în Europa.

Cu aceste perspective nefavorabile pe plan extern a început guvernarea legionară. La început am putut să ne strecurăm profitând de confuzia ce domnea atât la Bucureşti cât şi la Berlin referitor la sprijinul de care ne bucurăm din partea Reichului. Generalul îşi imagina că mişcarea este un factor sine qua non al politicii germane în România şi numai prin colaborarea cu ea îşi poate consolida conducerea Statului. La rândul lor germanii nu ştiau cât de legat este Generalul de mişcare şi nu cutezau să facă vreun pas greşit, exprimându-şi îndoieli asupra colaborării cu noi. Pe măsură ce această cortină de confuzii s-a clarificat, pe măsură ce Fabricius s-a convins că Generalul nu este atât de ataşat de noi şi că, în realitate, nu urmăreşte altceva decât să dispună de puteri absolute în Stat, iar pe măsură ce şi Antonescu a aflat că poziţia noastră la Berlin nu este tocmai atât de solidă cum îşi imaginase la început, în aceiaşi măsură s-a ţesut şi s-a adâncit conspiraţia antilegionară, care a dus, în final la lovitura de la 21 Ianuarie 1941.

2. Audienţa lui Fabricius

Abia se instalase noul guvern şi Fabricius, Ministrul Reichului la Bucureşti, îmi solicită o audienţă. Cineva de la Legaţia germană telefonase la Preşedinţie şi cineva din jurul meu îmi comunicase cererea lui Fabricius. Intervenţia Legaţiei se petrecuse într-un val vârtej de întrevederi şi convorbiri, fiind asediat din toate părţile, încât n-am putut răspunde imediat. Reţinusem telefonul primit de la Legaţie şi nu aşteptam decât un moment mai liniştit pentru a-l primi.

Cum nu eram iniţiat în chestiunile de protocol, nu mi-am dat seama că întârzierea răspunsului meu putea să aibă şi o altă semnificaţie: îl ţin în aşteptare pe Fabricius pentru că este un fel de „personna non grata” pentru mişcare. Departe de mine gândul de a-l trata pe Ministrul Reichului cu răceală sau indiferenţă, dar în mintea lui Fabricius nu mai exista nici un dubiu că la mijloc este acest motiv, că nu vreau să-l primesc din cauza atitudinii lui permanent ostile faţă de mişcare.

Neliniştit de situaţia lui personală, în disperare de cauză, Fabricius s-a adresat Ministrului nostru de Externe, Mihail Sturdza, rugându-l să intervină pe lângă mine pentru a-i acorda audienţa cerută. Sturdza m-a informat imediat de starea de spirit a lui Fabricius şi de interpretarea ce-o dă acesta întârzierii răspunsului meu. Mi-am dat seama de eroarea făcută şi în aceiaşi zi i-am fixat audienţa.

Întâlnirea a avut loc la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, chiar în sala unde se ţineau reuniunile Consiliului de Miniştri. Fabricius a venit însoţit de Mihai Sturdza. I-am explicat mai întâi că amânarea se datorează unei pure întâmplări, fiind sub presiunea a zeci de chestiuni care trebuiesc rezolvate, şi l-am rugat să mă ierte.

În cursul întrevederii nu s-a tratat vreo temă deosebită. A fost o audienţă de prezentare şi cunoaştere reciprocă. I-am exprimat dorinţa şi speranţa că colaborarea cu Ministrul Afacerilor Străine se va desfăşura în termeni cordiali şi în interesul comun al ambelor ţări. L-am asigurat de loialitatea noastră faţă de General, care a salvat România de la prăbuşire.

În tot timpul întrevederii , care a fost scurtă, Fabricius nu s-a simţit în largul lui. Mă privea cu ochi bănuitori, Încercând să-şi facă o părere despre acest tânăr ridicat din neant în ierarhia supremă a Statului.

L-a despărţire mi s-a părut că a plecat mulţumit şi împăcat convigându-se că temerile lui nu erau fondate.

3. Reţeaua de sabotori englezi de pe Valea Prahovei

O primă chestiune de politică externă de care ne-am izbit chiar la începutul guvernării noastre a fost arestarea de către legionari a unor supuşi englezi ce-şi aveau reşedinţa pe Valea Prahovei.

Cine erau aceştia? Cu îngăduinţa guvernelor din timpul dictaturii carliste, îndată după izbucnirea războiului, în Septembrie 1939, serviciile engleze au organizat o reţea de sabotori pe Valea Prahovei, cu misiunea să repete operaţia din primul război mondial, azvârlind în aer sondele de petrol şi incendiind rafinăriile. Dacă s-ar fi realizat acest plan, ar fi avut grave urmări pentru operaţiile militare ale Puterilor Axei, avizate în mare parte la aprovizionarea cu petrol românesc.

Paralel germanii, pentru a preîntâmpina eventualele acte de sabotaj ale agenţilor englezi, au implantat un serviciu propriu de securitate pe Valea Prahovei, însărcinat să supravegheze activitatea acestora şi să comunice orice fapt suspect. Guvernul Reichului, pe baza rapoartelor primite din România, intervenea la Bucureşti, ori de câte ori li se părea situaţia gravă, denunţând activitatea agenţilor englezi şi făcând presiuni ca să fie împiedicaţi. Regele Carol ,deşi era iniţiat în planurile engleze de paralizare a industriei petroliere româneşti, totuşi nu-i convenea să se înfrunte direct cu Reichul de teama represaliilor. El lăsa englezilor toată libertatea să-şi pregătească actele lor de sabotaj, dar ori de câte ori primea vreun avertisment dur de la Berlin, se grăbea să intervină pentru a opri executarea lor. Reţelele engleze se abţineau pentru moment de la acţiune, dar nu erau dezrădăcinate. Ele rămâneau mai departe în funcţie, sub binevoitoare protecţie a guvernului român, pândind un moment favorabil, când ar putea să ducă la bun sfârşit misiunea lor.

În cadrul politicii de duplicitate ce-o ducea Regele Carol faţă de axă, Moruzov, şeful serviciului secret, avea o poziţie aparte. Îşi avea jocul lui propriu, independent de-al Suveranului. El ştia de existenţa sabotorilor englezi şi era responsabil de siguranţa lor, conform ordinelor primite de la Rege, care, în acelaşi timp avea grijă să-i comunice lui Canaris sabotajele ce pregătesc englezii în România, pentru ca pe baza acestor servicii aduse Reichului, în cazul unei victorii germane să-şi poată păstra postul şi influenţa lui în România. În modul acesta, guvernul Reichului dispunea de o dublă sursă de informaţii: a propriilor lui agenţi de pe Valea Prahovei, dar şi de rapoartele lui Canaris, întocmite pe baza a ceea ce primea de la Moruzov, încât atunci când dispunea să se intervină la Bucureşti prin Legaţia germană, Regele rămâne perplex, atât erau de precise şi amănunţite datele servite de Fabricius. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să se plece în faţa evidenţei, ordonând „sabotarea” actelor de sabotaj pregătite de englezi.

După biruinţa legionară de la 6 Septembrie, serviciile engleze care operau pe Valea Prahovei au rămas descoperite, lipsindu-le înalta protecţie de care se bucurau până atunci. Serviciul german de securitate a socotit momentul oportun pentru a elimina reţeaua de sabotori din regiunea petroliferă, atât de periculoasă pentru interesele militare ale Germaniei, folosindu-se în acest scop de ataşamentul ce-l arătau legionarii Puterilor Axei. Dr. Luptar, şeful serviciului german de securitate de pe Valea Prahovei, a luat contact cu organizaţia legionară din acest judeţ, care abia se înfiripase sub conducerea profesorului Mihail Tase, dezvăluindu-i existenţa reţelei de sabotori englezi şi pericolul ce-l reprezenta atât pentru România cât şi pentru Germania. Dr. Luptar a cerut ca legionarii să intervină cât mai repede, pentru a-i face inofensivi pe agenţii englezi, înainte ca aceştia să poată întreprinde ceva, profitând de starea de tranziţie în care se găseşte ţara.

Mihail Tase, şeful judeţului Prahova, şi Gheorghe Cârciumaru, devenit mai târziu şeful poliţiei legionare din acelaşi judeţ, au adus un nepreţuit serviciu ţării, împiedicând reţeaua de sabotori să treacă la acţiune. Pericolul era iminent, căci Generalul Antonescu, ocupat cu ocuparea teritoriilor cedate şi cu multe alte probleme grave, n-ar fi putut lua conta-măsuri eficace, cu atât mai mult cu cât noul guvern nu se constituise încă, iar aparatul Statului era tot cel vechi, moştenit de la regimul precedent. Legionarii locali au înţeles importanţa dezvăluirilor făcute de Dr. Luptar şi şi-au asumat răspunderea de eliminare a acestei primejdii potenţiale, chiar fără să aibă o acoperire legală.

Într-adevăr, făcând o descindere la domiciliul unui oarecare supus englez Percy Clark, directorul unei fabrici de sârmă, şi sediul presupuşilor sabotori, au descoperit un arsenal de unelte de distrugere: mari cantităţi de explozive, pregătite pentru a fi utilizate, bombe incendiare şi alte arme. Probele erau evidente. Supuşii englezi implicaţi în afacere, Brazier, Yoring, Andersen, Treacy şi alţii, au fost sechestraţi şi, se pare, maltrataţi, un fapt regretabil, s-au înfăţişat cu lux de amănunte, ca în aventurile lui Jules Verne, peripeţiile, suferinţele şi pericolele prin care au trecut membrii Intelligence Service-ului din România. Se evocă în aceste cărţi gen „serie noire” numai sălbăticiile legionarilor şi nu se pomeneşte nimic de „misiunea” acestor sabotori şi de nenorocirea ce-ar fi putut-o provoca ţării. În ipoteza că guvernul Majestăţii Sale ar fi dat ordin agenţilor lui din România să execute planul prevăzut-inexplicabil cum de n-au intervenit-şi aceştia începeau acţiunile de distrugere, cu certitudine că o divizie aero-purtată germană ar fi coborât în regiunea petroliferă, pentru a opri extensia dezastrului, şi nu era exclus ca şi ruşii, profitând de starea de confuzie existentă în România, să facă şi ei o incursiune în restul ţării, pentru a lua „sub protecţie”, Bucovina de Sud, regiune la care râvneau atât de mult căci le deschidea poarta spre Europa Centrală.

Suprimarea reţelei de sabotori englezi de pe Valea Prahovei s-a făcut fulminant, printr-o iniţiativă legionară locală, şi fără ştirea lui Antonescu. Dar deşi era evident că intervenţia legionarilor din Prahova, în colaborare cu serviciul german, a înlăturat o primejdie iminentă pentru ţară, de care a beneficiat în primul rând Antonescu, Generalul n-a înţeles importanţa operaţiei. După constituirea guvernului, a fost alarmat prin multiplele canale care serveau de legătură între Preşedinţia Guvernului şi serviciul englez, că nişte „supuşi englezi” au fost sechestraţi şi maltrataţi de legionari la Ploieşti. De altă parte a intervenit şi legaţia engleză, cerând eliberarea cetăţenilor „reţinuţi în mod abuziv”.

Generalul Antonescu a redus toată chestiunea la un „abuz al cămăşilor verzi”, fără să se întrebe măcar ce s-ar fi petrecut cu ţara dacă sabotorii englezi ar fi intrat în acţiune. Singurul lui gând era atunci să nu-i supere pe englezi, să n-aibă neplăceri cu ei, şi a dat ordin ca sechestraţii să fie eliberaţi, fără să se mai facă cercetările de rigoare de către organele judiciare militare.

“Nu vreau să am dificultăţi cu englezii, spunea în şedinţa Consiliului de Miniştri din 22 Septembrie 1940. I-au ridicat pe englezi! Ce-au căutat?”

O afacere de spionaj şi sabotaj a tratat-o ca un „incident diplomatic”. Eu i-am apărat pe legionarii din Prahova, spunând că „autorităţile de acolo nu şi-au făcut datoria”. Mă referam la vechile autorităţi, la acele rămase de pe timpul lui Carol, care, cu ştirea Palatului, au tolerat constituirea reţelelor engleze de sabotaj.

Dar mă întreb cum ar fi procedat englezii dacă pe teritoriul Marii Britanii s-ar fi descoperit o reţea de sabotori. Ar fi fost daţi în judecată şi probabil condamnaţi la moarte!

4. Atrocităţile maghiare din Ardealul cedat. Discursul de la Braşov

Dictatul de la Viena dăduse două garanţii României: garantarea noilor frontiere reduse la 2/3 din vechiul teritoriu şi garantarea egalităţii de tratament a populaţiei româneşti rămasă în Ardealul de Nord, cu ceilalţi cetăţeni maghiari. Articolul 5 al sentinţei de la Viena stabileşte acest principiu:

„Guvernul Regal Maghiar îşi asumă obligaţia solemnă de a echivala integral celorlalţi maghiari persoanele care, pe baza prezentei decizii arbitrale, dobândesc cetăţenia maghiară, dar sunt de naţionalitate română. Guvernul Regal Român îşi asumă în mod solemn obligaţia analogă pentru cetăţenii români de naţionalitate maghiară care rămân pe teritoriul Statului Român”.

Această clauză era cu atât mai necesar să fie introdusă în textul dictatului cu cât majoritatea populaţiei din Transilvania cedată era de origine etnică română: dintr-o populaţie de 2.603.589 locuitori, erau 1.304.898 români şi numai 968.571 maghiari. Nedreptatea ce ni se făcuse la Viena era evidentă: regiuni întregi de deasă şi străveche populaţie românească fuseseră predate Budapestei.

Guvernul român a executat conştiincios şi în timpul prevăzut dictatul de la Viena, dând ordin armatei să se retragă din teritoriul cedat pe noua linie de demarcaţie a celor două ţări. Operaţiile de evacuare a Ardealului de Nord au început la 5 Septembrie 1940 şi s-au încheiat la 15 septembrie 1940, fără cel mai mic incident, respectând întru totul articolul 2 din tratat:

„Guvernul Regal Român şi Guvernul Regal Maghiar se vor îngriji ca evacuarea şi ocupaţia să se desfăşoare în perfectă linişte şi ordine”.

Nu tot aşa au înţeles ungurii obligaţiile luate. Românii, amintindu-şi de suferinţele îndurate de fraţii lor de sub jugul maghiar se temeau, pe bună dreptate, că vor reveni acele vremuri cumplite de teroare şi deznaţionalizare forţată în teritoriul cedat, dar se mângâiau cu speranţa că Puterile Axei, care au patronat dictatul, nu vor tolera izbucnirile de ură ale vecinilor noştri, obligându-i să se comporte civilizat. Românii se mai gândeau la tratamentul blând şi uman de care s-a bucurat minoritatea maghiară în perioada României Mari, ceea ce ar putea avea ce urmare o purtare asemănătoare şi din partea ungurilor. La unirea Ardealului cu patria-mamă nu s-a înregistrat dincolo de munţi nici un act de vărsare de sânge contra populaţiei maghiare. Caracterul tolerant al poporului nostru nu putea concepe să verse sângele unor oameni fără apărare, chiar dacă făceau parte dintr-o naţie care ne-a asuprit o mie de ani. Sub stăpânire românească, ungurii s-au bucurat de drepturi egale cu românii; au avut deputaţii lor în Parlament, ziarele lor, şcolile lor şi au putut să se exprime fără restricţie în limba lor maternă.

După semnarea dictatului de la Viena, chiar în aceeaşi zi, miniştrii de externe ai celor două puteri arbitrare au făcut declaraţii clare şi categorice asupra sensului şi spiritului în care concep ei sentinţa de la Viena, ceea ce a întărit încrederea poporului român că nu se va întâmpla nimic grav la intrarea trupelor maghiare în Ardealul cedat. Von Ribbentrop a declarat cu acest prilej:

„Astăzi s-a obţinut, în această parte a Europei, o pacificare definitivă, în favoarea tuturor celor interesaţi. Sunt convins că în modul acesta s-a creat o bază sănătoasă pentru relaţii durabile şi amicale între Ungaria şi România”.

Ciano, ministrul de externe al Italiei a fost şi mai explicit:

„Am avut în vedere un scop mai înalt; n-am vrut numai să salvăm pacea în această parte a Europei, ci am vrut să asigurăm o pace solidă şi sigură. Această stabilitate şi această siguranţă pot fi obţinute numai prin bunăvoinţă şi justiţie”. „Bunăvoinţa şi justiţia” se cereau respectate de ambele părţi. Ungurii contractaseră aceleaşi obligaţii prin dictatul de la Viena, să nu provoace acte ireparabile în relaţiile cu românii.

Toate aceste garanţii şi declaraţii cuprinse în actul de la Viena îi făceau pe români să presupună că ocupaţia maghiară va decurge în condiţii civilizate, fără brutalităţi sau vărsări de sânge, respectându-se clauza nediscriminării populaţiei româneşti în raport cu populaţia maghiară.

Dar, din nefericire, n-a fost aşa. Ocupaţia s-a convertit în tragedie. De la primul pas făcut de trupele maghiare peste graniţa de apus a ţării, un val de atrocităţi şi crime inimaginabile chiar şi pentru cei mai pesimişti români s-a abătut asupra Transilvaniei cedate. Nu s-au petrecut nişte acte izolate, care puteau fi interpretate ca opera unor elemente necontrolate, ci s-a extins progresiv cu înaintarea trupelor maghiare o acţiune concertată, sistematică, de terorizare a populaţiei româneşti, realizată de bande organizate, cu sprijinul şi încurajarea noilor autorităţi. O furie devastatoare contra a tot ce este românesc s-a revărsat într-un crescendo înspăimântător, băgând groază până şi în copiii de şcoală.

Scopul acestor violenţe, schingiuiri şi vărsări de sânge era ca, sub imperiul panicii, să provoace o fugă în masă a populaţiei româneşti din teritoriul încorporat Ungariei, căutându-şi refugiu în ţara liberă, pentru a slăbi forţa etnică a românismului din Ardealul de Nord. Planul maghiar a reuşit parţial. Aproape 200.000 de români care îşi aveau locuinţele statornice în această partea ţării şi-au căutat salvarea peste noua frontieră, lăsând în urmă tot ce-au agonisit într-o viaţă de om. Furia maghiară s-a dezlănţuit cu deosebită intensitate asupra păturii intelectuale româneşti: preoţi, profesori, învăţători, avocaţi, medici au fost ridicaţi de acasă cu ce aveau pe ei, încărcaţi apoi în vagoane de marfă şi expediaţi fără nici o explicaţie în punctele de intrare ale noii frontiere.

Fireşte, aşa s-a petrecut din totdeauna în trecutul viforos al neamului nostru, ţărănimea n-a putu fi clintită de pe locurile ei străbune, preferând să îndure toate chinurile şi umilinţele din partea noilor stăpânitori decât să-şi părăsească vatra străbună. Socoteala guvernului maghiar era că ţărănimea română, lipsită de îndrumătorii ei fireşti, preoţi şi învăţători, va deveni o masă accesibilă asimilării, neputând rezista multă vreme severelor metode de maghiarizare.

Ecoul atrocităţilor maghiare izbea în ţara liberă ca valurile unei mări dezlănţuite. Nu era zi în care să nu se afle o nouă veste grozavă. Abia îşi revenise poporul nostru după catastrofa teritorială, şi o nouă durere îl încerca şi tulbura. În timp ce în România liberă poporul respira uşurat după alungarea tiranului de pe tron şi îşi lega rănile cu o nouă încredere în viitorul lui, din Ardealul de Nord nu se auzeau decât gemetele victimelor căzute pradă represiunii maghiare. Ungurii nu intrau în ordine în teritoriul ocupat, ca o armată civilizată, ci semănând pretutindeni numai sânge li moarte. Păreau mai degrabă o hoardă de năvălitori, amintind cum au venit în Europa din fundurile asiatice, înainte de a se fi creştinat.

Situaţia guvernului român era dificilă, deoarece, prin noua noastră politică externă, ataşându-ne puterilor Axei, nu puteam interveni cu energia cuvenită pentru a pune capăt acestor sălbăticii, obligându-i pe unguri să-şi respecte propria semnătură.

Abia se terminase marea manifestaţie legionară de la 6 Octombrie , unde 100.000 de oameni au aclamat noua conducere, când am fost pus în faţa acestei probleme de o gravitate excepţională. Poporul aştepta de la guvernul legionar un gest, un semn de putere şi afirmare, care să înfiereze furia nimicitoare a ungurilor contra populaţiei româneşti fără apărare. La Preşedinţie eram asaltaţi din oră în oră de ştirile deprimante care veneau din Ardealul de Nord. Nu mai era timp de pierdut. Trebuia făcut ceva, trebuia dată o replică guvernului de la Budapesta, trebuiau denunţate şi făcute iresponsabile autorităţile maghiare pentru sângele vărsat. În acele clipe de adâncă îngrijorare, m-am decis să ţin acel discurs de la Braşov, care a fost primit cu o imensă satisfacţie de întreaga populaţie românească, de-o parte şi de alta a noii frontiere.

M-am dus la generalul Antonescu şi i-am spus de intenţia mea de a vorbi în numele guvernului, pentru a denunţa şi condamna fărădelegile săvârşite de unguri în Ardealul cedat. Generalul, revoltat şi el de cele întâmplate, m-a aprobat din toată inima. M-am pus imediat pe treabă pentru a redacta cuvântarea. Am ales Braşovul ca oraş unde să vorbesc, atât pentru tradiţiile lui culturale româneşti cât şi pentru aşezarea lui în apropierea noii graniţe cu Ungaria.

În după masa de 9 Octombrie am pornit spre Braşov cu mai multe maşini, în care luaseră loc şi însoţitori mei. Adunarea era fixată pentru orele 9 seara, în aula Liceului Andrei Şaguna. Pe drum, la intrarea în Sinaia, la o curbă, şoferul primei maşini nu şi-a dat seama, din cauza înserării, de o cotitură şi a intrat în şanţul şoselei. Celelalte maşini, ca nişte oi, crezând că este drumul cel mai bun, au luat aceeaşi direcţie şi ne-am trezit cu toate maşinile în şanţ, izbindu-se una de alta. Sper norocul nostru, şanţul nu era adânc, iar viteza prea mică. Eram cu soţia mea şi, după lovitură, ne-am uitat unul la altul să vedem dacă mai suntem întregi. În afară de o izbitură la un deget, care mi s-a încovoiat puţin, nu ne-am ales decât cu sperietura. Până când s-au ridicat iar maşinile de pe şosea, a trecut timpul şi am ajuns cu întârziere la Braşov.

În faţa liceului Andrei Şaguna era o mare de oameni. Se instalaseră megafoane, căci aula era neîncăpătoare. Am intrat în sală şi m-am urcat la tribună, unde era totul pregătit. Alături de mine au luat loc autorităţile Braşovului, primarul oraşului, Ionică, prefectul judeţului, Traian Trifan, şeful organizaţiei legionare, Marian. Am pronunţat cuvântarea cu voce puţin alterată din cauza oboselii ultimelor zile. Discursul a fost difuzat prin Radio Bod – Braşov, încât toată ţara a putut să-l asculte în momentul rostirii lui. Ministerul Propagandei s-a însărcinat după aceea să traducă şi să publice discursul meu în mai multe limbi europene, germană, italiană şi franceză, sub forma unei broşuri intitulate Raporturile Româno – Maghiare, care s-a distribuit agenţiilor de presă şi legaţiilor.

Transcriu textul complet al discursului de la Braşov, pentru că a devenit o piesă istorică, fiind primul act al protestului noului guvern contra persecuţiilor maghiare din Ardealul ocupat.

„Domnilor, Camarazi,

Mă înfăţişez înaintea voastră, în acest oraş de nobilă tradiţie ardeleană, ca să răspund la o întrebare care apasă greu în sufletul tuturora şi care tulbură munca de refacere a ţării. E valul fără oprire al oamenilor îngroziţi de sălbăticiile maghiare care şi-au părăsit cu miile aşezările lor şi tot ce-au agonisit în cursul mai multor generaţii, pentru a-şi căuta scăparea între noile hotare. E strigătul de durere din Ardealul suferinţei milenare, în care a reapărut spectrul frângerii pe roată. E geamătul schingiuiţilor şi al martirilor, ucişi oriunde au intrat trupele maghiare.

Era greu de presupus ca ungurii să renunţe la sistemul de opresiune sângeroasă, binecunoscut în istoria stăpânirilor maghiare asupra altor popoare şi să adopte o linie politică internă, care să asigure libera dezvoltare a poporului românesc din Ungaria. Totuşi, întemeiaţi pe garanţiile date de Puterile Axei la Viena, nu ne puteam imagina vreodată ca epoca de suferinţă din trecutul Ardealului să reînvie cu atâta intensitate şi în forme atât de cumplite.

Sentimentul de adâncă îngrijorare pentru soarta poporului român rămas în Ardealul cedat, care a stăpânit la începutul ocupaţiei maghiare toate sufletele româneşti, s-a transformat astăzi într-o realitate crudă de un neînchipuit tragism. Trupele maghiare de ocupaţie şi populaţia civilă maghiară, organizată şi înarmată, s-au năpustit asupra românilor dezarmaţi şi paşnici şi după ce i-a scos din case şi i-a batjocorit, după ce i-a despuiat de întreg avutul lor, i-a azvârlit peste noile hotare din cuprinsul României libere.

Dar aceste fapte sunt numai aspectele cele mai moderate ale prigoanei maghiare. Din relatările ce urmează, veţi vedea ce grad de sălbăticie au atins ororile maghiare.

Dezlănţuirea masacrului

În comuna Trăsnea, judeţul Sălaj, comandantul trupelor ungare a ordonat executarea a douăzeci de români şi incendierea satului. Soldaţii au început să-i vâneze pe cei care căutau să scape. Au fost împuşcaţi astfel încă 76 de români.

Învăţătorul comunei, Cozma, a fost spânzurat de crucea bisericii, iar preotul Costea a fost legat de un stâlp şi ciopârţit cu baionetele până când a murit.

În noaptea de 13/14 Septembrie un detaşament maghiar a împuşcat la Ip, judeţul Sălaj, 155 români, bărbaţi, femei şi copii. A fost împuşcat chiar un copil de leagăn. Victimele au fost aruncate într-o groapă comună.

În comuna Huedin, lângă Cluj, populaţia ungară l-a ars de viu pe rug, în piaţa oraşului, pe protopopul Aurel Munteanu, după ce-l maltrataseră în mod îngrozitor rupându-i braţele.

În aceeaşi localitate, locuitorul Vasile Popa a fost spânzurat de picioare şi i s-a turnat var nestins peste rănile ce le avea pe cap.

În comuna Berlin, judeţul Trei Scaune, populaţia maghiară a masacrat zece români.

În ziua de 7 Septembrie, locotenentul Mihail Părău, comandantul unui pluton de grăniceri, a fost rănit şi asasinat de trupele maghiare.

Locuitorul Vasile Gurzău, fost primar al comunei Mureşenii de Câmp din judeţul Cluj, a declarat că în ziua de 22 Septembrie un detaşament de soldaţi unguri a masacrat în această comună trei familii de români: preotul Andrei Bujor, împreună cu soţia, două fiice şi un fiu, precum şi servitoare lui; învăţătorul Gheorghe Petrea, împreună cu soţia, mama şi fetiţa lui în etate de patru ani; locuitorul Ion Gurău cu soţia lui. Susnumiţii au fost împuşcaţi după ce fuseseră supuşi mai întâi la chinuri groaznice. Cadavrele au fost aruncate într-o groapă comună.

În ziua de 17 Septembrie, la Cluj, un preot a fost împuşcat de bandele maghiare în faţa catedralei greco-catolice. Tot la Cluj ungurii au măcelărit 8 sergenţi de stradă români. După ce le-au scos limbile, au purtat cadavrele prin oraş pentru a-i intimida pe români.

Au mai fost asasinaţi gardianul public Vasile Damian, locuitorii Vasile Albu, Ion Mureşeanu, gardianul Ilie Moldoveanu, gardianul Ilie Pop, gardianul Alexandru Pop şi Iosif Pop.

În ziua de 22 Septembrie, ungurii l-au spânzurat chiar al intrarea bisericii pe preotul şi dascălul comunei Irina, precum şi pe notarul comunei, împreună cu fiul său, sublocotenent în rezervă.

Pe şoseaua Sân Mihai, din Bihor, au fost găsite cadavrele a 20 de soldaţi din armata română, împuşcaţi de unguri. Ei erau originari din comunele Păuşa şi Trăsnea din judeţul Sălaj şi se înapoiau acasă, fiind desconcentraţi. În comuna Stoineşti, judeţul Bihor, ungurii au împuşcat un copil de 13 ani. În aceeaşi comună, au mai fost împuşcaţi Pavel Sas şi Ion Mitruţ cu soţia, iar locuitorul Vasile Popa şi un altul au fost grav răniţi.

Tot în ziua de 22 Septembrie ungurii au împuşcat la Târgu Mureş 18 legionari români.

Într-o comună, populaţia ungară l-a asasinat pe preotul greco-catolic la biserică, în timp ce oficia sfânta slujbă.

În comuna Aramaşul Mare locuitorul Borza Gavrilă a fost împuşcat, după ce mai întâi fusese pus să-şi sape singur groapa.

În aceeaşi comună au mai fost asasinaţi doi români.

În comuna Budaş, judeţul Someş, populaţia maghiară a devastat casele tuturor românilor. Fostul primar al comunei a fost asasinat.

Pe şoseaua Răstoci, Huedin, s-au găsit 24 de cadavre de români, printre care erau femei şi copii; în comuna Şeredei, judeţul Sălaj, ungurii au împuşcat 16 români, printre care şi un preot român.

Notarul Victor Bart, din comuna Popeşti, judeţul Bihor, a fost pedepsit în modul următor pentru crima de a fi vorbit româneşte. I s-au tăiat bucăţi de carne din corp, punându-i-se sare pe răni.

În comuna Dragu, judeţul Cluj, autorităţile ungare au împuşcat 14 soldaţi români desconcentraţi.

La Oradea, în ziua de 9 Septembrie, ungurii au executat în curtea cazărmii regale Ferdinand 20 de români, a căror identitate nu s-a putut stabili.

La Cluj, un ţăran român, asupra căruia s-a găsit un drapel românesc.

Ungurii au incendiat biserica românească din comuna Comalău, judeţul Trei Scaune.

Primarul comunei Odorheiu, judeţul bihor, a fost maltratat în mod îngrozitor de unguri. Între altele, i s-a ţintuit cu cuie un tricolor românesc pe spate. Reuşind să fugă în România, a fost internat în spitalul din Beiuş.

În după amiaza zilei de 23 Septembrie, la orele 5, au fost executaţi la Oradea 35 de români, în majoritate legionari. La execuţie ar fi asistat şi publicul, plătind o taxă de spectacol de 1 pengo.

La Târgu Mureş, autorităţile maghiare l-au executat pe studentul Alexandru Lupu din comuna Sângeorgiu de Mureş.

Membrii Gărzii de Fier sunt persecutaţi în mod special. Astfel, legionarul Ion Costelaş din Oradea a fost împuşcat de jandarmii unguri pentru că s-au găsit asupra lui cărţi legionare.

În satul Baciu, judeţul Cluj, doi ţărani români a fost maltrataţi în mod îngrozitor, având împunsături de baionetă pe frunte, la tâmple şi la urechi.

Pe şoseaua spre Huedin s-au găsit cadavrele a trei ţărani români.

Guvernul maghiar în slujba duşmanilor Europei Noi

De ca s-a dezlănţuit acest masacru? În numele cărei civilizaţii se săvârşesc aceste crime? Sau coroana Sf. Ştefan nu poate găsi alt sprijin în inima popoarelor robite decât violenţa şi asuprirea?

Guvernul maghiar a cutezat să afirme la început, pentru a-şi justifica ororile îndreptate contra populaţiei româneşti şi recunoscute în parte de oficialitatea maghiară, că ele sunt măsuri de represiune împotriva unor elemente răzvrătite ale populaţiei româneşti şi care opuneau rezistenţă înaintării maghiare.

Afirmaţia guvernului maghiar este total lipsită de valoare, pentru că este de neînchipuit ca nişte oameni rămaşi fără apărare, neînarmaţi şi neorganizaţi să opună rezistenţă trupelor maghiare de ocupaţie. Este o metodă binecunoscută, la care au recurs ungurii întotdeauna, de a arunca vinovăţia asupra victimelor.

După ce ocupaţia maghiară s-a terminat şi vechiul sistem de justificare a atrocităţilor nu mai putea să dureze, guvernul maghiar şi-a căutat un nou instrument de acoperire a terorii, care creşte zi de zi în intensitate şi a încercat să arunce răspunderea asupra României.

Guvernul român este acuzat că a ordonat măsuri de prigonire a populaţiei maghiare rămasă la noi, iar ceea ce se întâmplă în Ungaria nu sunt decât represalii pentru tratamentul aplicat ungurilor din România. Această scuză se spulberă la cea dintâi confruntare cu realitatea. Nu numai că la noi nu a fost ucis nici un ungur, dar nu se pot înregistra nici cazuri de maltratare a populaţiei maghiare de la noi.

Dimpotrivă, autorităţile au primit ordin de la guvern să vegheze ca avutul şi viaţa cetăţenilor de origine maghiară să fie apărate şi ocrotite.

Am impus chiar presei o atitudine moderate în raporturile noastre cu Ungaria, pentru ca, de la sufletele noastre încărcate şi tulburate de ecourile durerilor din Ardealul ocupat, să nu alunecam şi noi pe drumul vărsărilor de sânge. Şi dovada cea mai preţioasă a nobleţei atitudinii noastre este că sub regimul legionar, lucrătorii unguri, care în primul moment s-au refugiat în teritoriul ocupat, după câtva timp s-au reîntors în România, preferând să trăiască în atmosfera de dreptate socială care se creează sub ochii noştri.

Dictatul de la Viena noi l-am executat fără şovăire şi cu preţul unui imens sacrificiu am înlăturat orice posibilitate de conflict în bazinul dunărean.

Cu toate că poporul nostru a fost greu încercat de pe urma hotărârii de la Viena, totuşi nu şi-a îndreptat duşmănia contra Puterilor Axei, ci, printr-o intuiţie superioară, şi-a dat seama de unde i se trage nenorocirea şi, în mijlocul celei mai grele crize externe, a reacţionat cu toată puterea şi a reuşit să-şi restabilească unitatea şi echilibrul interior. Cu energia hotărârilor decisive, poporul român a dărâmat un regim care purta răspunderea prăbuşirii hotarelor şi, încadrat într-o nouă disciplină, s-a alipit puterilor care luptă astăzi pentru a instaura în Europa o mentalitate şi o concepţie nouă de viaţă.

Ungurii, după ce ieri au cerut Puterilor Axei să li se satisfacă pretenţiile lor pentru ca pacea în bazinul dunărean să se aşeze definitiv şi după ce li s-a acordat, dincolo de aşteptările lor, astăzi în loc să se respecte angajamentele luate la Viena, provoacă din nou nelinişte în această parte a Europei şi tulbură interese care le depăşesc pe cele strict naţionale ale ambelor popoare şi se încadrează pe un plan european.

Atunci când poporul român abia recules după marile pierderi suferite şi când, sub noul regim legionar, a pornit la acţiune de refacere a ţării, când credea că şi-a recâştigat cel puţin pacea la hotare, dintr-o dată este pus în faţa unor împrejurări cumplite, pe care nu le-am dorit şi nu le-am provocat noi.

Ce i-a determinat pe unguri să revină la vechea lor politică de teroare şi asuprire?

În ordine internă a României nu s-a petrecut nici un fapt care să justifice acţiunea maghiară în Ardealul ocupat. Populaţia maghiară continuă să se bucure de un tratament blând şi omenos, iar în cei 20 de ani de stăpânire românească acest tratament a fost aşa de îngăduitor încât a mers până la slăbirea atributului de suveranitate al poporului nostru.

Ne-am înfrânt durerea unei umiliri de o mie de ani pentru a se înlesni aproprierea dintre cele două popoare, iar acum când strigătele de durere ale fraţilor noştri de sânge întemniţaţi, izgoniţi şi ucişi ne-au răscolit sufletul, am oprit dezlănţuirea de patimi.

În această situaţie, dacă nici un fapt intern din România nu corespunde acţiunii maghiare de represiune, cui servesc aceste provocări, a căror intensitate creşte pe zi ce trece şi care iau aspecte tot mai tragice? Ele sunt străine de interesele ambelor popoare, sunt străine de interesele Europei Noi, deci atunci nu este cazul să vedem mai departe şi să identificăm în provocările maghiare acţiunea politică a acelor puteri care şi-au bazat întotdeauna dominaţia lumii pe intrigă, pe crearea de conflicte şi pe specularea animozităţilor dintre popoare.

Există o limită a răbdării şi demnităţii unui neam

“România Legionară refuză să se lase târâtă pe drumul deschis de provocările maghiare şi reacţia aşa cum vrea Budapesta nu va veni (vii şi prelungite aplauze), pentru că avem conştiinţa înaltă a misiunii noastre de a lua parte la crearea unei lumi noi, întemeiată pe dreptate şi ordine (aplauze prelungite şi repetate).

Ştim, pe de altă parte, că prigoana maghiară s-a dezlănţuit mai cu seamă contra legionarilor.

Cuvântul de ordine care s-a azvârlit în mulţime a fost „ ucideţi-i pe legionari”.

Privim nedumeriţi şi nu putem înţelege ca o ţară legată de Puterile Axei să caute nimicirea tocmai a acelor elemente care reprezintă spiritul nou biruitor în Europa. Noi am vrut o spiritualitate a frontierelor care astăzi şi mai ales mâine vor fi dominate de ideea etnicului (aplauze); am vrut o colaborare paşnică pentru a realiza în bazinul dunărean o convieţuire eliberată de orice duşmănii.

Însă această ostilitate declarată contra elementului legionar arăta că la Budapesta domneşte o profundă neînţelegere a ideii Noii Europe, care peste toate împotrivirile va deveni mâine o realitate. (Aplauze prelungite).

Ungaria a cerut ca revendicările ei să fie satisfăcute pentru a se realiza o pace durabilă între cele două popoare.

Astăzi Ungaria calcă angajamentele de la Viena şi creează o stare de nelinişte şi tensiune, iar pacea este din nou ameninţată tocmai de aceea care au cerut, în numele ei, revendicările teritoriale.

România Legionară nu se plânge şi nu răspunde provocărilor, dar există o limită a demnităţii unui neam (aplauze prelungite şi îndelung repetate, urale). Nu dăm avertismente, dar credem că cei 1.400.000 de români din Ardealul ocupat au dreptul la viaţă şi la un trai omenesc (aplauze prelungite).

Convinşi de dreptatea noastră, stăpâni pe voinţa noastră, nimeni nu ne va putea opri să făurim poporului nostru viitorul pe care îl merită (vii aplauze, îndelung repetate, ovaţii).”

Datele referitoare la persecuţiile maghiare mi-au fost puse la dispoziţie Ministerul Afacerilor Străine, dar, cum timpul nu-mi permitea, n-am folosit decât o parte din ele. O listă mai completă a atrocităţilor maghiare se găseşte în broşura pregătită de Ministerul Propagandei.

Şi acum epilogul expediţiei de la Braşov.

După sfârşitul manifestaţiei, am plecat cu toate autorităţile la restaurantul „Coroana”, unde ni s-a servit o gustare. În aceeaşi noapte am plecat mai departe pe şoseaua Braşov – Făgăraş – Sibiu, cu intenţia de a fi a doua zi la Brad, unde eram aşteptat pentru a rezolva chestiunea salariilor muncitorilor de la Societatea „ Mica”. Când am ieşit din Codlea, am avut o altă întâmplare neplăcută cu maşina. În plină viteză, uşa maşinii s-a deschis şi soţia mea, care ţinea mâna pe mâner, a fost trasă cu putere în afară. Cu mare greutate am reţinut-o, fiind amândoi ameninţaţi să fim supţi de vârtejul vitezei, până a observat şoferul şi a oprit.

L-am întrebat atunci pe şofer, care aparţinea personalului Preşedinţiei Consiliului, a cui maşină a fost aceasta înainte. Spre surprinderea mea, îmi spune că era maşina cu care circula Armand Călinescu şi dacă nu se înşela era chiar aceea în care fusese împuşcat! Fără să-mi comunice nimic, Generalul îmi rezervase mie această maşină, iar el îşi luase alta. Întors la Bucureşti, am schimbat maşina, iar automobilul lui Călinescu a rămas în garaj.

5. Manifestaţia tineretului European de la Padua. Un detaşament legionar defilează în faţa Ducelui

La începutul lunii Octombrie 1940, 28.000 de tineri fascişti, în jurul vârstei de 18 ani, din organizaţia Gioventu Italiana del Littorio, după un antrenament militar în regiunea Liguria, au pornit pe jos spre Padua, într-un marş de 450 km, realizat în mai multe etape. Tinerii aceştia erau voluntari, înscrişi pentru front chiar deal declararea războiului şi, după încheierea perioadei de instrucţie în taberele din Liguria se îndreptau acum spre Padova pentru a-l aclama de Duce şi a defila în faţa lui.

Partidul fascist a invitat cu acest prilej să participe la manifestaţia avangardiştilor italieni tineretul naţionalist european, pentru a realiza un act comun de camaraderie şi înfrăţire între toate generaţiile noi care luptă pentru aceleaşi idealuri. La apelul fasciştilor, au trimis formaţii de tineri la Padua germanii, spaniolii, ungurii, bulgarii şi românii.

Primind invitaţia şi Mişcarea Legionară, s-a constituit un detaşament de 120 de cămăşi verzi, recrutat în cea mai mare parte dintre studenţi. Am încredinţat conducerea formaţiei comandantului legionar Victor Silaghi, care îşi făcuse studiile în Italia şi stăpânea perfect limba acestei ţări.

Grupul legionar a plecat cu trenul prin Iugoslavia şi, în dimineaţa zilei de 8 Octombrie, a intrat în Italia prin punctul de frontieră Postumia. Din acest moment, prin toate gările şi oraşele pe unde au trecut, legionarii s-au bucurat de o primire excepţională, atât din partea autorităţilor cât şi a populaţiei. La sosirea ternului în Postumia, muzica carabinierilor a intonat Giovinezza, iar legionarii au răspuns cu Sfântă Tinereţe Legionară. Coborând din tren, Victor Silaghi cu statul său major au trecut în revistă formaţiile tineretului fascist care se aflau pe peron, iar, în continuare, detaşamentul român a avut onoarea să primească defilarea tineret, începând cu „Balilla” şi sfârşind cu miliţia fascistă. Trenul s-a pus în mişcare în mijlocul ovaţiilor entuziaste ale lumii concentrate pe peron.

Următoarea oprirea fost la Trieste, unde primirea ce li s-a făcut a fost şi mai impresionantă. Victor Silaghi, cu statul său major au trecut aici în revistă o unitate de avangardişti din organizaţia G.I.L. La Mestre. Autorităţile locale şi populaţia i-au întâmpinat pe legionari cu coşuri de fructe. Mulţimea a izbucnit în interminabile aplauze. Pentru prima oară vedeau italienii legionari îmbrăcaţi în cămăşi verzi.

Seara, pe la orele 6, trenul soseşte la Padova. Legionarii s-au coborât din vagoane şi s-au încolonat în formaţie de marş. În fruntea coloanei luase loc o gardă de onoare italiană, care purta drapele italian şi român. Coincizând la sosire cu germanii, detaşamentul legionar a fost precedat de un grup mai mare de tineri naţional-socialişti, format precumpănitor din ofiţeri răniţi pe front şi care se aflau în convalescenţă. Coloana italo – germano – română a străbătut străzile vechiului oraş în cântece şi în aplauzele a mii de oameni, care îi salutau cu braţul în sus de pe trotuare şi balcoane.

În „Piazza del Erbe” marşul se încheie, coloana se rupe şi oaspeţii străini sunt conduşi la autobuze pentru a fi transportaţi la locurile de încartiruire. Dar grupul românesc mai întârzie, căci este înconjurat de mulţime, care îi îmbrăţişează pe tineri, strigând „Viva la Guardia di Ferro”, „Viva Codreanu”. Victor Silaghi se bucură de atenţii speciale. Pentru prima oară, mărturiseşte Silaghi unui corespondent, în viaţa lui este primit cu flori şi nu cu gloanţe. Cu mare greutate legionarii s-au desprins de mulţime şi s-au urcat în autobuze. Sunt conduşi la Şcoala Zanela, unde sunt încartiruiţi. În faţa edificiului, pe balconul căruia flutură steagurile italian şi român, o altă manifestaţie. Oamenii adunaţi îi aclamă şi intră în vorbă cu ei, cerând insigne legionare.

A doua zi, 9 Octombrie, toate unităţile de tineri europeni participă la o repetiţie generală a defilării, care va avea loca doua zi, în faţa Ducelui. Detaşamentului legionar i s-a fixat locul între grupul naţional-socialist şi falangişti. Românii au trezit multă simpatie în populaţie prin ţinuta şi disciplina lor.

În vederea defilării şi a vizitei Ducelui, Padua luase aspect de sărbătoare. Oraşul a fost pavoazat cu drapele tuturor naţiunilor participante. Sosirea Ducelui era aşteptată ca un mare eveniment. Coloana celor 28.000 de avangardişti ajunsese în Padua şi făcea exerciţii de defilare.

În dimineaţa de 10 Octombrie a început marea manifestaţie de înfrăţire a tineretului european cu camarazii italieni, gata să primească botezul sângelui. Prin faţa tribunei Ducelui, înconjurat de mari demnitari ai statului şi ai partidului, au defilat în primul rând detaşamentele oaspeţilor, urmate de formaţiile compacte ale tineretului fascist. Ducele a urmărit defilarea tineretului legionar cu ochii pironiţi, ca şi cum resurecţia Gărzii de Fier în România i-ar fi produs o imensă satisfacţie.

Dar cei mai mulţumiţi că au trăit această zi extraordinară, când au putut aduce omagiul lor Ducelui, au fost, desigur, legionarii. A trecut timpul întunecat când relaţiile dintre tineretul român şi tineretul italian erau monopolizate de hibrida Straja Ţării, organizaţie creată pe suferinţele şi mormintele generaţiei de sacrificiu a României. Din neant, într-un act de eroism pur, reînviase Mişcarea Legionară, în al cărei destin nu mia credeau nici Puterile Axei.

După manifestaţia de la Padua, grupul legionar şi-a continuat călătoria la Predappio, pentru a vizita leagănul revoluţiei fasciste. Cu prilejul acestui act de omagiu, Victor Silaghi, conducătorul grupului legionar, a trimis o telegramă Ducelui. Ducele i-a răspuns prin intermediul ministrului Italiei la Bucureşti, Ghigi:

Bucureşti, 4 Noiembrie 1940

Domnule Comandant,

Am primit plăcuta însărcinare de a vă aduce la cunoştinţă că Ducele, căruia i-a parvenit telegrama trimisă de Dumneavoastră şi camarazii legionari cu ocazia vizitei la leagănul revoluţiei fasciste, a apreciat în mod deosebit actul dumneavoastră original.

Mi-ar fi deosebit de agreabil să vă întâlnesc pentru a reînnoi, Domnule Comandant, sentimentele celei mai distinse consideraţii.

Ghigi, Ministrul Italiei la Bucureşti.

6. Sosirea misiunii militare germane la Bucureşti

Misiunea militară germană, sosită la Bucureşti în 12 Octombrie 1940, are o istorie mai veche. Pentru prima oară s-a vorbit de acest proiect în audienţa mea la Regele Carol al II-lea din 2 Iulie 1940, cum am povestit în volumul precedent Sfârşitul unei Domnii Sângeroase.

Le sugestia Legaţiei germane, m-am prezentat regelui din partea acesteia şi l-am rugat să ia în considerare propunerea venită de la Berlin, cerând fără întârziere guvernului german trimiterea unei misiuni militare în România, unica garanţie posibilă contra unei noi invazii sovietice, care s-ar putea produce chiar după cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Ca urmare a acestei convorbiri, Rege la Carol l-a chemat pe Fabricius şi a solicitat în mod oficial, de la stat la stat, trimiterea acestei misiuni.

Fabricius a transmis cererea Regelui Carol la Berlin, dar răspunsul a fost negativ, deoarece regele propunea concomitent două lucruri: garantarea frontierelor existente, după răpirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, cât şi prezenţa unei misiuni militare în România. Reichul nu vroia să-şi lege mâinile cu o garanţie teritorială, înainte de a se fi satisfăcut revendicările Ungariei şi Bulgariei. În scrisoarea lui Hitler către Regele Carol din Iulie 1940, îi comunică acestuia că nu se găseşte în situaţia de a răspunde celor două cereri, atâta vreme cât chestiunile teritoriale pendinte cu Ungaria şi Bulgaria nu erau rezolvate.

Îndată după 6 Septembrie, generalul Antonescu a reînnoit cererea Regelui Carol către guvernul Reichului de a se trimite cu cea mai mare urgenţă o misiune militară în România, căci numai prin această prezenţă germană ruşii se vor abţine să încerce o nouă pătrundere în România. Raţionamentul lui Antonescu era corect. Garanţia teritorială dată României ciuntite de Puterile Axei la Viena n-aveau decât o valoare formală, atâta vreme cât nu era dublată de o acoperire militară, simbolizată chiar numai prin mici unităţi germane.

Tratativele s-au încheiat repede, căci şi Germania avea maximum de interes să pună piciorul în România, atât pentru a-şi asigura grânele şi petrolul din ţara noastră cât şi pentru a putea controla spaţiul aerian carpato-danubian, această poziţie cheie are domina întregul sud-est european.

Generalul a dus tratativele cu Germania din cabinetul său, fără amestecul Ministerului de Externe şi fără a mă ţine nici pe mine la curent cu desfăşurarea lor. Este adevărat că odată mi-a comunicat în mod confidenţial de existenţa acestor tratative şi de apropiata lor încheiere. Mi-am dat seama de necesitatea ca aceste tratative să se ducă cu cea mai mare discreţie, pentru a nu provoca reacţii nedorite din partea Rusiei Sovietice. N-am ridicat nici o obiecţie, ci, dimpotrivă, m-am bucurat de acest fapt, căci triumfa punctul de vedere al Legiunii în politica externă. Fără o alianţă cu Puterile Axei eram la discreţia Rusiei Sovietice, care ne-ar fi putut invada şi înghiţi oricând.

Am înţeles aşadar necesitatea secretului în ducerea acestor tratative, dar n-am înţeles păstrarea lui după ce devenise de domeniu public. Generalul Antonescu ne-a ţinut în ignoranţă asupra iminentei sosiri a misiunii militare germane. Ce rost avea ca să ţină ascunse ziua şi ora debarcării Statului Major al misiunii germane la Bucureşti? Nu era decât o singură explicaţie valabilă: Antonescu nu vroia ca mişcarea să-şi facă apariţia la primirea ofiţerilor germani, pentru a culege numai el roadele din colaborarea militară ce se stabilise între cele două ţări.

În dimineaţa de 12 Octombrie, exact cu două ore înainte de sosirea trenului special în Gara Mogoşoaia, vine la mine Biriş şi-mi comunică fantastica ştire ce aflat-o pe anumite canale că, în câteva ore, va sosi misiunea militară germană. De ce ne-a ascuns Antonescu acest fapt când noi am fost primii care am cerut integrarea României în Axă, iar el era un intrus în alianţa cu aceste puteri? Chestiunea m-a şocat atât de mult încât am luat hotărârea precipitată, neprotocolară, trecând peste dispoziţiile şefului statului, de a mă prezenta eu însumi, vice-preşedintele guvernului, la primirea misiunii militare germane, în fruntea unor detaşamente legionare. În grabă, am mobilizat câteva formaţiuni legionare şi le-am îndreptat spre Gara Mogoşoaia. Cu câteva minute înainte de sosirea trenului, am apărut şi eu răsturnând protocolul aranjat de Preşedinţia Consiliului.

Cel mai înalt reprezentant al guvernului până al venirea mea era generalul Pantazi, subsecretarul de stat la Armată, care, văzându-mă, zâmbea încurcat. I-a aşezat pe legionari într-o parte a peronului, iar cealaltă parte a fost ocupată de trupă. La intrarea trenului în gară, muzica militară a intonat imnurile celor două ţări, după ce s-au făcut prezentările. Vrând – nevrând, generalul Pantazi a trebuit să mă prezinte şi pe mine; grupul de ofiţeri germani a fost condus să treacă în revistă şi formaţiunile legionare.

Primul eşalon al misiunii militare germane era format dintr-un grup de ofiţeri superiori, avându-l în frunte pe generalul Erik Hansen, şeful misiunii armatei de uscat şipe generalul Wilhelm Speidel, şeful misiunii aeriene. După încheierea ceremoniei, ofiţerii germani însoţiţi de Pantazi s-au îndreptat spre Hotelul Ambasador unde au fost încartiruiţi, iar noi ne-am retras la sediu, comentând evenimentele.

Generalul Antonescu aflase de la Pantazi de irupţia mea nedorită în Gara Mogoşoaia, dar n-a suflat o vorbă şi nu şi-a manifestat în nici o formă nemulţumirea. Reaua lui voinţă era prea evidentă ca să facă tot el pe supăratul, după ce se adeverise clar intenţia lui de a ne elimina din relaţiile cu militarii germani, tocmai pe noi care am cerut încă din 1935 alăturarea României de statele revoluţiilor naţionale.

La scurt interval, conducătorul statului a dat un banchet la „Cercul Militar” în cinstea misiunii militare germane. În afară de membrii misiunii, în frunte cu generali Hansen şi Speidel, au participat şi un mare număr de ofiţeri români din garnizoana Bucureşti, începând de la generali până la sublocotenenţi, împreună cu miniştrii legionari, fruntaşi ai Legiunii de la Secretariatul mişcării şi de la comandamentele legionare din capitală.

Atmosfera a fost foarte cordială. Generalul Antonescu şi generalul Hansen au ridicat toasturi pentru cele două ţări şi pentru căpeteniile lor. Generalul Antonescu se găsea şi el într-un moment de euforie, bine dispus şi chiar afectuos cu toţi invitaţii. Către miezul nopţii, generalul se retrage.

Lumea se amestecase, ofiţerii germani, cu ofiţerii români şi cu legionarii, făcând cercuri-cercuri şi discutând fel de fel de probleme.

La un moment dat se ridică generalul Iacobici şi cere tuturor să ridice un pahar de vin în cinstea mea. Toată lumea s-a ridicat în picioare şi a dus cupa la gură. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Tot la comanda lui Iacobici, întreaga asistenţă, ofiţeri români, ofiţeri germani şi legionari au început să-mi scandeze numele: „Horia Sima, Horia Sima”. Se auzea până în stradă. A fost un moment de neuitat din viaţa mea. Nu atât pentru mine, căci nu mă credeam vrednic să primesc aceste aplauze, care ar fi trebuit să se adreseze Căpitanului, ci pentru că erau un test, exprimând pulsul armatei, care nu ne era ostilă, ci dimpotrivă, fraterniza cu noi în acelaşi patriotism vibrant. Mai ales ofiţerii tineri erau de un entuziasm debordant, simţindu-se solidari cu noi prin apartenenţa la aceeaşi generaţie.

Fără îndoială, i s-a raportat lui Antonescu explozia de simpatie a corpului ofiţeresc faţă de mine, căci de atunci a evitat cu grijă ca să-i mai adune împreună la manifestaţii pe ofiţeri cu legionarii. Pe ofiţeri îi ţinea cu gelozie la o parte, pentru a nu se contamina de spiritul legionar.

7. Reacţia lui Mussolini

Mussolini n-a fost informat de tratativele în curs dintre Berlin şi Bucureşti pentru trimiterea unei misiuni militare în România. Când a aflat, la 12 Octombrie, de sosirea ei la Bucureşti, a avut un acces de revoltă. Era convins că Hitler în mod intenţionat l-a lăsat în necunoştinţă de cauză de existenţa acestor tratative pentru a-l pune în faţa unor fapte întâlnite, considerând România o ţară încadrată ariei imperialiste germane, din care Italia era exclusă. Mussolini, umilit şi amărât de comportamentul neloial al aliatului său principal, s-a decis să reacţioneze cu vigoare, fără să se mai consulte cu Hitler, plătindu-i cu aceeaşi monedă.

A dat ordin ministrului său la Bucureşti casă intervină cu toată energia pe lângă guvernul român pentru a obţine din partea acestuia un acord identic cu cel perfectat cu Germania: trimiterea unei misiuni militare italiene, formată precumpănitor din trupe alpine, care ar servi la instruirea vânătorilor noştri de munte. Ghigi l-a văzut pe Antonescu şi i-a expus cererea Ducelui, dar fără să fi obţinut rezultate apreciabile. Conducătorul statului s-a menţinut într-o rezervă enigmatică.

Ghigi a venit şi la mine şi m-a rugat stăruitor să-l înduplec pe generalul Antonescu ca să aprobe trimiterea unei misiuni militare italiene în România. Este o dorinţă fierbinte a Ducelui. Pentru mine, chestiunea era clară. Prezenţa unor trupe italiene în România nu putea decât să întărească dispozitivul nostru de apărare faţă de Rusia. Dar mai puteam beneficia şi de un alt avantaj important, din punct de vedere al politicii externe. Se crea o stare de echilibru în relaţiile noastre cu Italia şi cu Germania. Nu mai rămâneam exclusiv la discreţia Berlinului, ci colaboram cu puterile Axei ac un al treilea partener. În sfârşit, în problema Ardealului, oferind această satisfacţie Ducelui, l-am putea avea de partea noastră în eventualitatea că s-ar redeschide dosarul de la Viena.

M-am dus imediat la Antonescu şi i-am cerut să răspundă favorabil cererii lui Mussolini, invitându-i şi pe italieni să-şi trimită o forţă militară în România. Antonescu a reacţionar rece şi evaziv. El are anumite angajamente cu guvernul german pe care nu le poate călca. Mi-a dat să înţeleg că securitatea noastră externă depinde exclusiv de Berlin şi că Italia joacă un rol secundar în cadrul Puterilor Axei.

Generalul Antonescu săvârşea în acel moment o eroare gravă de strategie politică şi militară, călcând pe urmele lui Hitler, care îl bruscase pe Mussolini prin hotărârea lui unilaterală de a trimite trupe în România. Hitler considera războiul virtual câştigat şi, stăpân pe destinele Europei, îl trata pe Mussolini ca pe un aliat secundar. România cădea în lotul german de expansiune şi, în consecinţă, Mussolini nu avea ce să caute în această parte a Europei. Antonescu, la rândul lui, preocupat exclusiv să-şi consolideze puterea în România cu ajutorul Berlinului, şi-a îngăduit să ignore şi el veleităţile lui Mussolini, fără a ţine seama de coordonatele generale ale războiului. Urmând sfaturile lui Fabricius, a admis doar venirea unui număr de ofiţeri italieni de aviaţie, care nici nu meritau măcar numele de misiune militară.

Mussolini, exasperat de puţinul succes ce l-a avut intervenţia lui de la Bucureşti, s-a decis să-şi ia revanşa în altă parte şi, în 28 Octombrie, a luat fatala hotărâre de a ataca Grecia. Raţionamentul lui era următorul: „Dacă Hitler nu m-a consultat când şi-a trimis trupele lui România, voi proceda la fel, ocupând Grecia, pentru a ţine pas cu cuceririle germane în Balcani. O compensaţie indispensabilă pentru a menţine Italiei rangul de mare putere.

Consecinţele au fost dezastruoase pentru cursul întregului război. Armata italiană n-a putu străpunge linia de apărare greacă şi ofensiva s-a împotmolit. Englezii au debarcat în Grecia şi, încurajată de prezenţa lor în Balcani, Iugoslavia a rupt pactul de neutralitate cu Germania. Mussolini a fost salvat de Hitler, dar cu un preţ care a răsturnat premisele favorabile ale războiului. Armata germană a zdrobit toate aceste rezistenţe cu uşurinţă şi cu pierderi relativ mici. Dar cea mai mare pierdere a fost timpul pierdut. Campania din răsărita început cu o lună mai târziu de cum fusese prevăzută, acea lună care ar fi foste necesară pentru ocuparea Moscovei, înainte de căderea teribilei ierni ruseşti.

Iată cum lipsa de psihologie politică a lui Hitler în tratarea problemei româneşti, dublată de megalomania bolnăvicioasă a lui Antonescu, preocupat exclusiv să-şi consolideze puterea cu ajutorul german, a provocat nefericita reacţie a lui Mussolini. Conflagraţia din Balcani ar fi putut fi evitată fără de cumulul de greşeli al tuturor acestor protagonişti ai războiului.

8. O intrigă în trei acte

Regele Carol, după trecerea frontierei în Iugoslavia, s-a refugiat mai întâi în Elveţia unde a rămas puţin timp. Nesimţindu-se în siguranţă aici, a plecat mai departe spre Spania şi s-a stabilit undeva prin sudul ei.

Cam pe la sfârşitul lunii Octombrie 1940, aflându-mă într-o zi în cabinetul generalului Antonescu, acesta scoate o hârtie şi mi-o întinde. Ce era? Un report al legaţiei noastre de la Madrid asupra contactelor politice ce le luase regele Carol cu diverse personalităţi ale regimului fascist.

– Domnule Sima, după cum vezi, regele Carol nu se astâmpără. Desfăşoară o activitate dăunătoare relaţiilor noastre cu Spania. În afară de îndrumările ce le va da Ministrul de Externe agenţilor noştri diplomatici de la Madrid, cred că ar fi bine să trimiteţi doi legionari în Spania care să-i urmărească pas cu pas mişcările.

După această introducere, pune pe raportul legaţiei de la Madrid următoarea rezoluţie:

„Să se trimită doi legionari în Spania pentru a supraveghea activitatea fostului rege”.

– Bine, domnule general. Voi studia documentul, voi cere informaţii suplimentare şi vă voi comunica părerea mea.

Din această convorbire, n-am putut trage altă concluzie că generalul era sincer îngrijorat de dificultăţile ce ne putea crea fostul rege în relaţiile cu Spania.

La două-trei zile intervine un fapt nou care m-a pus pe gânduri, făcându-mă să mă îndoiesc de sinceritatea intenţiilor lui Antonescu. Secretariatul Mişcării mă informează că doi legionari se pregătesc pe ascuns să-şi scoată paşapoartele şi să plece în Spania! Se aflase şi numele lor: însuşi şeful Corpului Muncitorilor Legionari, Dumitru Groza şi un alt legionar, mai puţin cunoscut, Constantin Constantinescu, originar din Oltenia, student la Politehnica din Timişoara. Înainte de a fi întreprins ceva, în sensul propunerii generalului, lipsindu-mi pentru asta chiar tipul necesar, se pregăteşte o expediţie în Spania, despre care eu nu ştiam nimic. Era ceva necurat la mijloc. E vreo legătură între discuţia avută cu Antonescu şi expediţia clandestină organizată de Groza spre Spania? Pentru a preîntâmpina să nu fim târâţi într-o acţiune dăunătoare mişcării, i-am chemat pe cei doi legionari şi i-am certat aspru pentru că vroiau să plece în Spania fără ştirea mea. I-am avertizat că dacă persistă în planul lor, voi trece la sancţiuni, ameninţându-i chiar că voi interveni la legaţia spaniolă să nu le dea vize.

În curând am descoperit tot firul afacerii, care era mult mai complicat. Groza şi Constantinescu n-au luat hotărârea de a pleca în Spania de capul lor, ci în urma instigaţiei unei doamne din înalta societate bucureşteană, prinţesa Caragea. Casa ei era frecventată de Groza şi prieteni de-ai lui. Prinţesa Caragea se arăta a fi o aprigă legionară, până la exaltare. Se ţineau la ea acasă şedinţe de cuib, în care, într-o atmosferă de mister, se jura pe cruce cu pedepsirea celor vinovaţi de asasinarea Căpitanului şi a elitei legionare. De regele Carol, prinţesa spunea că marele vinovat nu trebuie să scape cu viaţă. Groza, impresionat de patosul eu răzbunător, s-a decis să plece în Spania fără să mai întrebe conducerea mişcării. Groza l-a recrutat pe Constantinescu şi aşa s-a format echipa celor doi.

De fapt Groza fusese atras într-o cursă. Prinţese Caragea nu era acea ferventă legionară care se manifesta, ci o fiinţă mult mai prozaică, lucrând de multă vreme cu Serviciul Secret al Armatei. După arestarea lui Moruzov, Serviciul Secret al Armatei trecuse sub controlul colonelului Rioşeanu, subsecretar de stat la Interne şi om de încredere al generalului.

Abia după ce am aflat toate aceste amănunte, mi-am dat seama că apostila generalului pe raportul legaţiei de la Madrid nu era străină de intriga lui Rioşeanu prin Serviciul Secret. Mă aflam în faţa a două acţiuni paralele cu acelaşi scop: să determine plecarea unei echipe legionare în Spania, pe urmele lui Carol. Chiar dacă nu mi-aş fi dat consimţământul la propunerea generalului, pe linia Serviciului Secret, la instigaţia principesei Caragea, Groza şi Constantinescu ar fi părăsit clandestin ţara, ajungând în Spania.

În această ipoteză, Groza şi Constantinescu n-ar fi mers în Spania pentru motivul invocat de Antonescu în convorbirea noastră, adică să urmărească activitatea politică a fostului suveran – ci pentru a pune în acţiune ceea ce le sugerase prinţesa Caragea. La Timişoara nu reuşise planul lui Antonescu de a-l elimina pe fostul rege. Acum vroia să repete încercarea în Spania şi tot prin mijlocirea legionarilor. Generalul se temea că, într-o altă conjunctură politică şi militară în Europa, regele Carol să nu revină pe tron, căci atunci soarta lui va fi pecetluită. Numai dispariţia fizică a lui Carol i-ar fi asigurat viitorul. Dacă regele ar fi murit pe pământul Spaniei, răpus de mână legionară, generalul ar fi tras singur profitul al acestei acţiuni, fără ca să cadă răspunderea atentatului asupra lui. Evident, pentru noi problema avea un alt aspect. Regele Carol ar fi meritat să fie sancţionat, dar ne-am fi înstrăinat simpatia regelui Mihai, cu care trebuia să conducem ţara, căci legăturile de sânge sunt mai tari decât orice alte consideraţii.

Şi acum actul al treilea al acestei intrigi. Peste câteva zile sunt invitatul generalului la vila de la Predeal. Acolo am întâlnit-o pe nelipsita doamnă Goga. La un moment dat, aflându-mă singur cu ea, mă ia de-o parte şi mă întreabă fixându-mă în ochi:

– Ce aveţi de gând cu Carol? Nu este cazul… şi îmi face semn cu mâna ca şi cum ar ţine un revolver şi ar trage.

– Nu, doamnă, i-am răspuns, nu are nici un sens. Pentru un rege este mai cumplită pedeapsa să-şi piardă tronul şi apoi să moară în exil decât să fie convertit în martir. Ar fi un martiraj nemeritat.

Doamna Goga nu mi-a pus această întrebare pentru că împărtăşea gândul generalului. O, nu. Fiind zi şi noapte în casa lui Antonescu era iniţiată în toate secretele Preşedinţiei. Nimic nu scăpa ochiului ei vigilent. Ea aflase de la Antonescu convorbirea avută cu mine şi că se plănuia ceva în Spania şi voia să ştie dacă s-a dat curs operaţiei, pentru a putea aviza serviciul secret englez. Englezii, la rândul lor, l-ar fi pus în gardă pe regele Carol.

9. Doamna Himmler la Bucureşti

Într-o dimineaţă, pe la sfârşitul lui Octombrie, aflându-mă la Preşedinţie, îmi telefonează Papanace, comunicându-mi ştirea că doamna Himmler se află la Bucureşti, venită într-o vizită privată.

Asta n-ar fi fost nimic, dar adaugă că doamna Himmler se găseşte chiar în biroul lui şi ar dori să mă cunoască. Mă roagă să trec pe la el, pentru a o saluta pe soţia Recihsführerului.

Fără a întârzia o clipă, m-am urcat în maşină şi, în câteva minute, am fost la Ministerul de Finanţe, puţin contrariat de această convocare bruscă. Intrând în biroul lui Papanace, fac cunoştinţă cu o doamnă de statură mijlocie, zveltă, tip de germană. Era numai cu Papanace, fără nici o altă suită. După prezentările cuvenite, îl văd pe Papanace că scoate o insignă legionară şi, în prezenţa mea, o agaţă de pieptul doamnei Himmler. Era un fel de decoraţie din partea mişcării.

Încheiată cu această ceremonie, nu ştiam dacă Papanace a făcut un program în continuare. O vizită la conducătorul statului sau o masă dată de mişcare în onoarea ilustrei doamne. Nimic. Ne-am uitat unii la alţii câtva timp, am schimbat câteva întrebări de politeţe şi m-am despărţit, lăsând-o pe doamna Himmler cu Papanace.

N-am înţeles cum de-a ajuns doamna Himmler la Papanace, când normal era să fie condusă la Preşedinţie, să mă vadă întâi pe mine ca maxim reprezentant al mişcării şi, apoi, eventual, pe Conducător. Trebuia apoi să le cunoască pe doamnele legionare, să se facă un cerc în jurul ei, să i se arate o sumă de lucruri de-ale noastre. Unei doamne de talia ei, trebuia să i se acorde toată atenţia cuvenită cât timp şedea la Bucureşti, ca şi unui personaj oficial, deşi venise în vizită particulară.

N-am mai auzit nimic de doamna Himmler după această întrevedere-fulger, în care Papanace făcea pe amfitrionul. S-a pierdut un prilej ca doamna Himmler să cunoască mai bine mişcarea, transmiţând soţului ei impresiile culese la Bucureşti.

Apariţia doamnei Himmler în biroul lui Papanace, răsturnând toate regulile protocolului, nu era chiar aşa de nevinovată. Îşi avea tâlcul ei. Cine a aranjat această întrevedere a avut inspiraţia sau chiar ordinul de undeva să scoată în evidenţă persoana lui Papanace. Prin prezenţa Doamnei Himmler, i se acorda acestuia o anumită greutate, o anumită preferinţă, indicându-l ca o „personna grata” în faţa guvernului german. Numai aşa mi-am explicat strania întâlnire.

Este ştiut că guvernul german în toate ţările ocupate sau aliate avea obiceiul să aplice o tactică de confruntări şi alternative între conducătorii lor, pentru a le putea controla mai bine. Nu e unul, avem o rezervă, este altul care ne poate servi interesele.

Cine ştie ce serviciu german a descoperit în Papanace punctul slab al mişcării victorioase, un rival potenţial al meu (poate din timpul exilului la Berlin) şi îi cultivau imaginea…

10. Tineretul fascist şi tineretul naţional-socialist la serbările de la Iaşi

Arhanghelul Mihail a fost ales de Căpitan patronul Legiunii. La origine chiar, în momentul întemeierii ei, mişcarea s-a numit Legiunea Arhanghelul Mihail. În fiecare an, la chemarea Căpitanului, în ziua de 8 Noiembrie când cade sărbătoarea Arhanghelului, toată suflarea legionară ţinea post, mergea la Biserică şi se închina cu evlavie Ocrotitorului ceresc al mişcării.

Urmând această tradiţie, am convocat şi eu masele legionare să se adune la Iaşi, pentru a sărbători chiar în cuibul de unde a pornit mişcarea pe patronul ei spiritual. Ca un omagiu adus străvechii cetăţi româneşti, de unde şi-a luat zborul Legiunea, am proclamat Iaşul „oraş al mişcării legionare”.

Am invitat să participe la serbările de la Iaşi tineretul fascist şi tineretul naţional-socialist. Invitaţiei noastre i s-a răspuns imediat de organizaţia tineretului fascist, care cunoscuse cămăşile verzi la Padua şi care acum primise cu bucurie să întoarcă vizita tineretului legionar. Cu invitaţia tineretului naţional-socialist s-a ivit o dificultate diplomatică. Până la acea dată, legionarii n-au călcat în mod oficial pământul Germaniei, încât nu puteam pretinde ca să vină tineretul hitlerist mai întâi în România, o mică putere în raport cu Marele Reich German. Consultându-ne cu delegaţii lui „Hitlerjugend” aflători în Capitală, am ajuns la o soluţie de compromis: noi să trimitem mai întâi o delegaţie care să se întoarcă acasă, însoţită de delegaţia tineretului german, destinată să participe la serbările de la Iaşi. Odată această formalitate îndeplinită, nimic nu mai stătea în calea prezenţei cămăşilor brune la Iaşi.

Timpul scurt ce-l aveam la dispoziţie nu permitea decât plecarea şi întoarcerea legionarilor cu avionul. În grabă am constituit o delegaţie legionară a tineretului , sub conducerea Secretarului General, Nicolae Petraşcu, din care făceau parte Constantin Stoicănescu, şeful naţional al tineretului, Ilie Smultea, şeful Frăţiilor de Cruce, Vasile Andrei, şeful studenţimii legionare, George Macrin, Victor Mezdrea şi Dr. Victor Biriş. Delegaţia de legionari români a plecat în 2 Noiembrie şi a fost primită la Berlin de Arthur Axmann, şeful tineretului hitlerist, în 3 Noiembrie 1940. Legionarii români au adus omagiul lor cămăşilor brune care au căzut pentru cauza naţională, depunând o coroană la mormântul lui Horst Wessel. A doua zi au plecat la Weimar, unde au fost primiţi de Reichsstathalterul provinciei. Oaspeţii români au vizitat instituţiile culturale, uzinele Wilhelm Gustloff şi diferite aşezăminte naţional-socialiste.

După această scurtă şedere în Germania, delegaţia românească a luat drumul înapoi spre ţară tot cu avionul, de astă dată însoţită de o delegaţie germană, formată din şefii superiori ai organizaţiei „Hitlerjugend”. Masa participanţilor, un detaşament de 150 tineri naţional-socialişti, trebuia să sosească cu trenul în aceeaşi zi.

La coborârea din avion pe aeroportul Băneasa, în după masa zilei de 6 Noiembrie 1940, cele două delegaţii au fost salutate de Comandantul Legionar, Preot Vasile Boldeanu, şeful biroului organizării de la Secretariatul General al Mişcării, care, într-o scurtă cuvântare, le-a urat bun sosit:

“Scumpi prieteni şi dragi camarazi,

Am venit să aducem salutul de „bine v-aţi întors acasă”, salutul şefului regimului legionar, al D-lui Comandant al Mişcării Legionare şi îmbrăţişarea frăţească a tuturor legionarilor. Prietenilor, pentru dragostea cu care v-au primit, iar vouă, dragi camarazi, pentru cinstea şi demnitatea cu care a-ţi purtat cămaşa verde pe pământul Marelui Reich. Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

Garda legionară de onoare, prezentă la aeroport, a intonat „Sfântă Tinereţe Legionară”, după care a luat cuvântul Dr. Finck, în numele organizaţiei centrale a tineretului german, aducând salutul Führerului:

“Vă aduc salutul şi marea dragoste a Führerului şi a Marelui Reich German. Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

Cum avionul aterizase la orele 2,30 după masă, iar trenul special cu detaşamentul german era prevăzut să ajungă la orele 3,50, cele două delegaţii s-au îndreptat în grabă spre Gara de Nord, pentru a nu scăpa momentul sosirii lui. Primirea oaspeţilor germani a luat aspectul unei manifestaţii impresionante de fraternizare între cele două mişcări, de o amploare neobişnuită. Gara era frumos pavoazată cu drapele româneşti, germane, italiene, spaniole şi japoneze. La ieşirea din gară, pe peretele de deasupra, fusese fixată fotografia Căpitanului, în format mare, împodobită cu cetină de brad. Peronul gării era înţesat de legionari, care, într-o ordine desăvârşită, sub comanda Inginerului Nicolau, aşteptau să dea onorul oaspeţilor. Guvernul era reprezentat prin Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii şi al Sănătăţii, şi de Horia Cosmovici, Subsecretar de Stat la Preşedinţie. Din partea Legaţiei germane era prezent Consilierul de Legaţie, Steltzer.

La oprirea trenului, coboară mai întâi Dr. Blomquist, şeful detaşamentului german, cu statul sau major. Este salutat de Vasile Iasinschi şi ceilalţi reprezentanţi ai guvernului român, după care conducătorii tineretului german trec în revista formaţiile legionare în acordurile imnului Sfântă Tinereţe Legionară, cântat de o muzică militară. Când grupul de comandanţi germani se apropie de formaţiunile tineretului hitlerist din România, aparţinând lui „Auslandsorganisation”, o alta muzică militară intonează Deutschland über Alles, urmata de Horst Wessel Lied. Detaşamentul german coboară din vagoane, se încolonează şi porneşte spre ieşire. În faţa portretului Căpitanului, se opresc, salută cu braţul în sus şi păstrează un minut de reculegere.

În Piaţa Gării, miniştrii şi celelalte oficialităţi primesc defilarea detaşamentului german. Se formează apoi o coloană mixtă româno-germană din tinerii veniţi din Reich, tinerii grupului etnic german din România şi cămăşile verzi. Coloana, având în frunte muzica tineretului german, străbate arterele principale ale Capitalei, în ovaţiile mulţimii, până la Statuia lui Mihai Viteazul. În faţa Statuii, are loc o noua defilare, a tuturor grupurilor, în acordurile muzicii tineretului din Reich.

În seara aceleiaşi zile, conducătorii tineretului german, în frunte cu Dr. Finck, au venit la Preşedinţie, unde au trecut mai întâi pe la biroul meu, pentru a mă saluta. La urarea mea de bun venit, a răspuns Blomquist, şeful detaşamentului din „Hitlerjugend”, care a spus următoarele:

”Domnule Comandant,

Noi toţi ştim de lupta mişcării D-voastră. Am urmărit din presă şi am fost cu sufletul mereu alături de D-voastră. Cunoaştem jertfele voastre de sânge. Prin ele aţi arătat voinţa D-voastră legionară de a birui.

Aţi ştiut prin prudenţă, luptă şi înţelegerea datoriei, prin sacrificii mai ales, să stabiliţi legătura cu marea idee a naţionalismului noii Europe. Am venit să punem temelie acestei camaraderii şi suntem convinşi că în mijlocul vostru ne vom găsi gata pentru viitoarele bătălii”.

Delegaţia tineretului german a trecut apoi în sala festivă a Preşedinţiei, unde a fost primita de Generalul Antonescu. Conducătorul Statului, într-un moment de sinceritate şi bună dispoziţie, cum rar îi erau proprii, le-a făcut o declaraţie de solidaritate deplină cu Legiunea :

”Sunt fericit să vă salut în numele guvernului naţional-legionar. De la mine, până la ultimul legionar, sunteţi primiţi cu toată camaraderia şi frăţia.

Sper că veţi rămâne cu amintiri frumoase şi bune impresii din România.

Mulţumindu-vă, doresc să ne vedem la Iaşi.

Trăiască partidul naţional-socialist german”.

Tot în ziua de 6 Noiembrie, noaptea, la orele 12,30 a sosit cu Simplonul delegaţia tineretului italian, formata din 7 ofiţeri, care conduceau grupul, şi o centurie din G.I.L. (Gioventu Italiana del Littorio). Pe peronul gării era prezent Pelegrino Ghigi, Ministrul Presei, Alexandru Constant, Emil Bulbuc, Secretar General la acelaşi minister, Victor Silaghi, conducătorul grupului legionar de la Padua, şi Ion Victor Vojen, Ministrul României la Roma, care se afla în acel moment la Bucureşti.

La sosirea trenului, şeful expediţiei italiene, Eduardo Natoli, a fost salutat de Ministrul Constant şi de reprezentanţii Legaţiei italiene. După trecerea în revistă a formaţiunilor legionare, tinerii fascişti se încolonează şi pornesc spre ieşire, în acordurile lui Giovinezza, cântată de o muzică militară. În Piaţa Gării, cu toată ora înaintată, o mare mulţime de oameni aştepta tineretul italian şi izbucnea în urale la apariţia lor. Se cântă de întreaga asistenţă imnurile celor două ţări şi apoi, fiind ora înaintată, tinerii fascişti sunt conduşi la maşini, de unde pleacă spre căminele unde sunt încartiruiţi.

În ziua de 7 Noiembrie, cele două detaşamente, german şi italian, au pornit spre Iaşi cu un tren special, pentru a fi a doua zi dimineaţa în Capitala Moldovei. La Iaşi, în prezenta Regelui, a Reginei-Mamă, a membrilor guvernului, în frunte cu Generalul Antonescu, a reprezentanţilor diplomatici ai Axei, a avut loc o mare manifestaţie, în cadrul căreia au defilat şi formaţiile germane şi italiene, salutate cu tunete de aplauze de populaţie şi de masele legionare.

După întoarcerea la Bucureşti, grupul italian a mai zăbovit în România, dorind să cunoască frumuseţile ţării şi locurile ei istorice. Conduşi permanent de Emil Bulbuc, Secretarul General al Ministerului Presei, au vizitat mai întâi Parcul Carol, unde au depus o coroană de flori la Mormântul Eroului necunoscut. În continuare au făcut un pelerinaj la cimitirul militar Ghencea, unde sunt înhumaţi eroii italieni din primul război mondial. La „Casa Verde”, au depus o jerbă de flori la Mausoleul eroilor căzuţi în Spania şi au păstrat un minut de reculegere. Tot însoţiţi de Emil Bulbuc s-au deplasat la Predeal, pentru a cunoaşte locurile dragi Căpitanului, unde a trăit atâtea clipe frumoase, dar şi atâtea dureri. S-au oprit mai întâi la cimitirul legionar din vale, unde au contemplat îndelung şirul de cruci. „Emoţia, scria ziarul Buna Vestire, de care au fost cuprinşi camarazii de luptă ai Italiei fasciste, în faţa nesfârşitelor cruci ale martirilor legionari, i-a zdruncinat adânc pe cei prezenţi. După ce au depus o coroana de flori, tinerii au îngenuncheat la marginea mormintelor cu ochii în lacrimi, gest de supremă înfrăţire a acestui tineret cu tineretul biruitor al Legiunii”.

Tineretul italian a lăsat o amintire neştearsă în inima poporului român, prin gestul sau de solidaritate spontană cu grijile populaţiei, încercată tocmai în aceste zile de catastrofalul cutremur. Din primul moment, tinerii fascişti s-au prezentat în echipe perfect organizate, cu şefii lor, pentru a participa, alături de legionari şi de autorităţi, la dezgroparea victimelor aflate sub dărâmăturile edificiului „Carlton”. „Cu un spirit de disciplina şi jertfa, scrie tot ziarul Buna Vestire, care a produs o adâncă impresie în rândurile populaţiei bucureştene, tinerii membri ai G.I.L., în frunte cu conducătorii lor, au muncit neîntrerupt, în cursul zilei şi al nopţii, cimentând cu gestul lor pentru totdeauna legătura de frăţietate între tineretul fascist şi cel legionar”.

Înainte de a se întoarce în patrie, am oferit o masă delegaţiei italiene la „Athenee Palace”, la care au participat Ministrul Ghigi, cu colaboratorii săi cei mai apropiaţi, Emil Bulbuc, Victor Silaghi, P.P. Panaitescu, Rectorul Universităţii de la Bucureşti, şi Octavian Roşu, pe care îl desemnasem să fie reprezentantul mişcării legionare pe lângă partidul fascist, echivalent cu delegatul acestui partid la Bucureşti. La sfârşitul mesei, am rostit o cuvântare în care am exaltat camaraderia ideologica dintre cele două popoare.

”Camarazi,

România Legionară vă mulţumeşte pentru sentimentele de profundă camaraderie şi dragoste pe care le-aţi dovedit tineretului legionar, atât la serbările tineretului fascist la Padua cât şi aici, pe pământul ţării noastre.

Ne-aţi arătat întreaga simpatie atât pentru serbările de la Iaşi cât şi în ceasurile grele ale catastrofei prin care am trecut.

Ceea ce ne leagă, dincolo de originea comună, de istoria care sta mărturie, este şi lupta şi suferinţele pentru aceleaşi idealuri.

Fascismul a deschis un drum biruitor în istorie, al cărui final glorios nu poate fi decât victoria armelor care luptă pentru instaurarea unei Europe Noi, care înseamnă descătuşarea din robia unei lumi nedrepte a tuturor naţiunilor europene.

Intuiţia genială a Marelui Vostru Duce a învrednicit poporul italian ca el să fie deschizătorul acestor zări noi pentru Europa.

Căpitanul nostru, Corneliu Codreanu, în cea dintâi clipa a luptei pe care a început-o la Iaşi, a declarat că „soarele nostru răsare la Roma” şi dacă regimul înstrăinat de aspiraţiile poporului nostru – care s-a prăbuşit a avut atitudini de neînţelegere a marii opere fasciste, noi, legionarii, întotdeauna am crezut în biruinţa Ducelui Mussolini şi în eternitatea Romei.

În clipa în care Generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului şi Şeful Regimului Legionar, va păşi pe pământul sacru al Italiei, în salutul lui să simţiţi îmbrăţişarea caldă a miilor de cămăşi verzi din România.

Vă rugam, camarazi, la plecarea voastră din România, să duceţi Ducelui şi poporului italian mărturisirea de credinţă a Mişcării Legionare, înfrăţită pentru totdeauna cu Mişcarea Fascistă”.

La cuvântarea mea, a răspuns Eduardo Natoli, Comandant Federal al G.I.L. şi şeful detaşamentului de tineri fascişti, cu următoarele cuvinte:

”Domnule Comandant,

Profit de împrejurarea fericită de acum pentru a da expresie celor mai adânci mulţumiri pentru camaradereasca primire pe care aţi rezervat-o tinerilor lui Mussolini.

Am vizitat cimitirul de la Predeal, în semn de omagiu pentru glorioşii voştri camarazi, căzuţi pentru un nou regim, de ordine europeană.

Îngăduiţi-mi, D-le Comandant, să vă ofer acest pumnal, ce reprezintă un simbol pentru Garda Armata a Revoluţiei Fasciste.

În numele tineretului italian al Lictorului, care încadrează în rândurile lui nouă milioane de tineri, însufleţiţi de o singură credinţă şi învăţaţi să Creadă, să Asculte şi să Lupte, exprim salutul şi urarea lui cu strigătul nostru de bătălie”.

În cursul cuvântării, Eduardo Natoli mi-a oferit baioneta de Comandant al G.I.L. şi insigna organizaţiei.

Masa de înfrăţire cu tinerii italieni s-a încheiat în mijlocul unui mare entuziasm, în cântece şi strigate pentru Duce.

După terminarea festivităţilor de la Iaşi, tineretul hitlerist a mai rămas şi el câteva zile în ţara noastră vizitând diferite locuri. Ca şi tineretul italian, tineretul german, după tragica noapte a cutremurului, a sărit în ajutorul populaţiei, participând la lucrările de dezgropare ale victimelor de la „Carlton”. Tineretul hitlerist german s-a bucurat de aceleaşi atenţii ca şi tineretul fascist din partea mea. I-am invitat şi pe ei, întreg grupul, la o masă la Athenee Palace, în seara de 12 Noiembrie. A asistat şeful detaşamentului german, Blomquist, Dr. Finck, reprezentantul tineretului german în România, precum şi ziariştii Karl Hermann Theil şi Dr. Kromer, de la Völkischer Beobachter. Din partea romanească au participat Dr. Victor Biriş, Constantin Stoicănescu, Victor Medrea şi Victor Silaghi.

Într-o atmosfera de mare entuziasm, la sfârşitul mesei, am rostit câteva cuvinte, în care am exaltat camaraderia dintre cămăşile verzi şi cămăşile brune:

”Camarazi,

Sunt fericit că înainte de reîntoarcerea voastră în Marea Germanie, am prilejul să stau în mijlocul camarazilor din Hitlerjugend.

Nu v-am considerat o singură clipă străini, iar voi prin ţinuta frumoasă care aţi avut-o cu prilejul marilor serbări de la Iaşi şi prin intervenţia voastră bărbătească şi adevărat naţional-socialistă, cu prilejul marii încercări ce-a suferit-o Capitala în aceste zile, ne-aţi dovedit că înfrăţirea dintre ideea legionara şi cea naţional-socialistă şi contopirea spirituală dintre Hitlerjugend şi tineretul legionar este o realitate.

Mişcarea legionară v-a urmărit cu atenţie şi dragoste şi vă mulţumeşte prin mine.

Mâine părăsiţi Bucureştiul, care cunoaşte încă durerile marilor prefaceri. Duceţi cu voi impresii şi amintiri despre un tineret legionar ieşit din marea şcoală a suferinţei, despre un popor care aici în sud-est îşi cere dreptul la viaţă, anunţând totodată zorii unei Noi Europe, propovăduită de geniul lui Adolf Hitler şi realizată de glorioasa armată germană, în rândurile căreia mulţi dintre voi aţi sângerat.

Camarazi,

Fiţi acasă, în marea voastră patrie, solii sentimentelor noastre de camaraderie pentru conducătorii Hitlerjugend, interpreţii sentimentelor noastre pentru Marea Armată Germană şi interpreţii sentimentelor noastre de dragoste pentru marele D-voastră Führer, căruia îi urăm din tot sufletul marea biruinţă finală”.

A răspuns Comandantul detaşamentul german, Blomquist:

”Nu ne-am simţit nici o clipă străini în minunata D-voastră patrie; acest lucru sporeşte fericirea pe care am avut-o venind în ţara în care au biruit credinţe asemănătoare cu ale noastre, după o luptă nespus de grea, luptă pe care noi o cunoaştem atât de bine şi despre care s-a scris atât de mult la noi, unde a fost urmărită cu cea mai mare atenţie şi dragoste”.

Încheind cuvântarea sa, Blomquist a adăugat:

”Legiunea sub Horia Sima va impune poruncile Căpitanului, căci el este chezăşia marelui testament lăsat legionarilor spre împlinire.

În numele întregului tineret german fac cele mai calde urări nobililor luptători legionari şi închin un gând pios marii jertfe legionare”.

După şederea în Capitală, delegaţia tineretului german, în drumul spre patrie, s-a oprit la Braşov, pentru a cunoaşte acest străvechi oraş, întemeiat de cavalerii teutoni. În 12 Noiembrie, detaşamentul german a fost primit în gara Braşov de autorităţile locale, în frunte cu prefectul Traian Trifan şi primarul Ionică. A doua zi, 13 Noiembrie, grupul german a făcut o excursie la Bran, unde a vizitat castelul, iar după amiază fanfara tineretului naţional-socialist a dat un concert în Piaţa Sfatului, colectând cu acest prilej bani pentru ajutorarea sinistraţilor cutremurului.

Seara, la plecarea din gara Braşov, delegaţia germană a fost salutată de Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei, care le-a ţinut cuvântul de despărţire în limba germană. În rezumat, Traian Brăileanu le-a spus următoarele:

”În numele guvernului şi al D-lui Comandant Horia Sima, am venit la Braşov să vă spun un cuvânt de despărţire. Aţi venit să ne cunoaşteţi ţara. Ne-am străduit să vă arătăm şi sufletul nostru care vă dorea de mult. Am sărbătorit împreună ziua Patronului Legiunii la Iaşi, în oraşul Mişcării Legionare. Ne-am înfrăţit în însufleţirea serbării. Dar în a doua noapte ne-a lovit nenorocirea cutremurului. În această nenorocire, v-am cunoscut mai mult cât de aproape ne sunteţi. Aţi luat parte la durerea noastră şi ne-aţi dat tot sprijinul de camarazi. Aşa vom rămâne, uniţi pe vecie, în bucurie şi în durere. Când vă veţi întoarce în patria voastră, în marea şi neînvinsa ţară, creată de geniul Führerului, păstraţi amintirea prieteniei noastre şi vă rugam să lăsaţi fiecare câte o părticică din inimă, aici la noi, ca dorinţa de a reveni să fie întotdeauna treaza”.

Profesorul Constatin Stoicănescu a adresat un salut în numele tineretului legionar, profund legat sufleteşte de tineretul german.

Conducătorul detaşamentului german, Blomquist, a răspuns printr-un înflăcărat discurs, arătând strânsa legătură ce există între tineretul german şi Garda de Fier a Căpitanului.

”Sunt convins, a spus Blomquist, că România va trece biruitoare prin toate greutăţile şi va deveni ţara frumoasă pe care o visa Căpitanul”.

A încheiat cu un salut al tineretului german către Horia Sima şi către toţi camarazii din Garda de Fier, de care îi leagă o strânsă prietenie. În uralele legionarilor aflaţi în mare număr pe peron, trenul s-a pus în mişcare.

11. Personalul diplomatic legionar

În cadrul extern al diplomaţiei româneşti i-am cerut Generalului Antonescu să numească miniştri legionari în Statele revoluţiilor naţionale, Germania, Italia, Spania şi Portugalia, la care s-a adăugat şi Grecia, pentru ca reprezentantul nostru de acolo să poată interveni pentru protecţia minorităţii romaneşti din această ţară, victima a unor noi persecuţii.

Pentru Legaţia de la Berlin, aveam o persoană cum nu se putea mai potrivita să ocupe acest post. Inginerul Constantin Greceanu, indicat atât prin serioasa lui pregătire profesională – era inginer la Reşiţa – cât şi prin excelentele lui relaţii cu lumea diplomatică germană de la Bucureşti. În vara anului 1940, casa lui a servit ca loc de întâlnire cu diverşi notabili ai Legaţiei germane: von Ritgen, Neubacher, Colonelul Gestenberg şi alţi funcţionari mai mici. Soţia lui de origine germana era o amfitrioană desăvârşită, ştiind să creeze la întrevederile cu reprezentanţii Legaţiei acea atmosfera de bună dispoziţie care înlesneşte tratarea problemelor de fond.

Greceanu era înzestrat şi cu o inteligenţă politică remarcabilă, care îi permitea să mă ajute cu tact şi cu bun simţ în conversaţiile ce le aveam cu nemţii. Era o plăcere să-l ai alături de tine pe acest camarad loial şi dezinteresat, care nu avea altă ambiţie decât să fie de folos ţării şi Legiunii. Marile servicii aduse mişcării şi cunoaşterea mentalităţii germane îl indicau de la sine pentru postul de înaltă răspundere de la Berlin. Adaug că era bine apreciat şi de Generalul Antonescu, care fusese informat de repetatele lui intervenţii la Legaţia germană, pentru a-i cere lui Carol eliberarea lui de la Bistriţa.

Când l-am propus pe Greceanu pentru postul de Ministru al României la Berlin, Generalul a aprobat cu vădită satisfacţie şi a dat imediat ordin lui Sturdza să-i pregătească decretul de numire. Când toate acestea erau în curs, îşi face apariţia la Preşedinţie Ioan Victor Vojen, cu pretenţia de a fi el numit ministru la Berlin. El venea cu argumentul că, în timpul exilului, îşi făurise legaturi importante în lumea militară şi politica a Marelui Reich, care ar putea fi folosite acum la consolidarea poziţiei externe a României Legionare. Ceea ce spunea era într-anumită măsură adevărat, dar, din experienţa mea de la Berlin, unde am trăit cu el în pribegie, constatasem cu decepţie că relaţiile ce şi le făcuse în numele mişcării, le păstra pentru sine, ca o zestre personală, neîngăduind amestecul altora. De alta parte, el nu crezuse niciodată în posibilitatea unei victorii legionare, aşa cum se realizase la 6 Septembrie, ci îşi pusese nădejdea într-un conflict armat germano-roman, care va duce iremediabil la prăbuşirea regimului carlist. Acesta ar fi fost momentul lui, când cu relaţiile ce le avea, putea aspira să joace un rol de prima linie la refacerea ţării. Era o ipoteza, care nu putea fi exclusă, dar care, din fericire pentru ţară, nu s-a realizat.

Evident am refuzat categoric propunerea lui, comunicându-i că i-am rezervat Legaţia de la Roma. Dar cum Vojen anunţase deja pe la prietenii lui de la Berlin că se va întoarce ambasador, acum se considera diminuat în ochii acestora. Şi atunci, văzând că eu nu cedez, i s-a adresat lui Antonescu, sperând să-i smulgă acestuia consimţământul pentru numirea la Berlin. Era un act de inadvertenţă faţa de mine, care nici n-a dus la rezultatul dorit, căci Generalul nu se putea arata ingrat cu un om pe care-l aprecia şi care a contribuit la victoria comună.

După mai multe asalturi zadarnice, Vojen s-a resemnat şi a acceptat să meargă la Roma. Pentru mişcare, aceasta capitală era tot atât de importantă ca şi Berlinul. Ne alipisem de Puterile Axei şi Italia avea un cuvânt de spus atât în mersul general al războiului cât şi în chestiunea specială care privea conflictul nostru cu Ungaria. Se cunoştea slăbiciunea lui Ciano pentru Budapesta şi prezenta unui ministru legionar la Roma ar fi putut crea o contra-pondere eficace în lupta de influenţe pe lângă Duce.

Ion Victor Vojen n-a înţeles importanta misiunii lui la Roma pentru ţară şi mişcare. A plecat cu sentimentul frustrării, pentru că nu a obţinut satisfacţia la care aspira. Stăpânit de aceasta stare de spirit, Vojen nu putea să se angajeze cu toate puterile în lupta de a schimba atitudinea guvernului italian faţă de România, a cărei diplomaţie continua să sufere sub povara reminiscenţelor din perioada carlistă. Nu s-a simţit la Roma greutatea prezenţei lui, mulţumindu-se să facă acte de rutină. Se împrietenise cu Ciano, este drept, dar n-a exercitat nici o influenţă asupra acestuia, simţindu-se satisfăcut să aibă cu el relaţii mondene. Din punct de vedere legionar, şederea lui Vojen la Roma a fost fără de folos şi chiar dăunătoare. În loc de a potenţa imaginea victoriei legionare din ţară, risipind prejudecăţile ce se acumulaseră la Roma contra mişcării în perioada dictaturii carliste, Vojen se îngrijea mai mult să-şi cultive propria lui imagine, încât atunci când a izbucnit conflictul cu Antonescu, în Ianuarie 1941, noi am rămas total descoperiţi. Mussolini s-a alăturat fără împotrivire tezei germane, ca noi am fi „nişte capete necoapte” şi ca numai Generalul Antonescu reprezintă garanţia stabilităţii interne în România şi garanţia alăturării ei sincere de Axa.

O fericită alegere am făcut cu numirea lui Radu Ghenea la Madrid. Stăpân pe mai multe limbi, posedând în acelaşi timp şi fineţea de spirit a artei diplomatice, graţie educaţiei primite, Radu Ghenea a fost „the right man în the right place”. Temperamentul lui vibrant se potrivea cu firea expansivă a spaniolului, încât în puţinul timp în care a fost ministru şi-a creat relaţii numeroase în lumea guvernamentală. Devenise prieten intim cu Serrano Suner şi cu alţi diplomaţi, intrase în cercurile falangiste şi era apreciat chiar de personalităţile franchiste propriu-zise, relaţii care nu s-au rupt nici după căderea noastră de la putere. Activitatea lui diplomatică în Spania a lăsat urme durabile care nu s-au stins nici până astăzi. Radu Ghenea a fost un model de legionar diplomat, dovedind ce poate să facă un om care deşi nu aparţine acestui cadru, se ridica mult deasupra diplomaţilor de cariera prin adânca lui iubire de ţară. Radu Ghenea a fost un pasionat al marilor împliniri naţionale, încât opera lui la Madrid şi-a cucerit un loc de frunte în patrimoniul istoric al legiunii.

Nu cunosc amănunte din activitatea diplomatica a scriitorului Constantin Gane, numit la începutul lui Noiembrie, la Atena, autorul celebrei cărţi Trecute vieţi de doamne şi domniţe, dar presupun că formaţia legionară şi apartenenţa lui la o veche familie românească, care şi-a împletit destinul cu istoria neamului, l-au predestinat să fie vrednic apărător al intereselor naţionale şi al minorităţii româneşti din Grecia.

Revenind la Greceanu, în scurtul timp cât a fost în funcţie a dovedit prin propriile lui fapte că am făcut o bună alegere. Reuşind să treacă peste rigiditatea protocolului, Greceanu şi soţia lui s-au împrietenit cu familiile înalţilor demnitari ai Reichului. Frecventa casa lui Dr. Göbbels, era apreciat de Göring şi avea circulaţie în numeroase sfere ale regimului. Era, cum s-ar zice, un om introdus. Acest roman de o rară distincţie, purtător al unui nume ilustru, acest cavaler al unor vremuri apuse, n-a avut timpul necesar ca să risipească toate îndoielile şi calomniile care se propagau din abundenţă contra mişcării de la Bucureşti la Berlin, pe canalul Legaţiei şi al altor oficine informative răuvoitoare nouă.

Legaţia de la Lisabona am oferit-o inginerului Virgil Ionescu, în împrejurări pe care le voi evoca mai târziu, proiect care nu s-a putut realiza din cauza opoziţiei lui Antonescu.

12. Calvarul Ministrului de Externe

E greu de precizat momentul când Generalul Antonescu, împins de anturajul său nefast, care-i cultiva orgoliul bolnăvicios, s-a decis, în forul lui interior, să ne elimine de la putere. După toate probabilităţile, întâia oara i-a venit acest gând după manifestaţia de la 6 Octombrie, când nădăjduia să fie proclamat Şef al Legiunii şi n-a primit această satisfacţie.

Dar de la gând la realizare, e o distanţă. Generalul nu putea pierde din vedere anumiţi factori: marea popularitate a mişcării după biruinţa de la 6 Septembrie şi necunoscuta ce-o reprezenta Reichul German în calculele lui. Dacă ne bucuram la Berlin de acel sprijin necondiţionat, cum crezuse Regele Carol şi cum îşi închipuise şi el la început, niciodată n-ar fi îndrăznit să ne lovească, deoarece pe plan intern eram prea tari şi orice încercare a lui de a ne disloca din Stat ar fi fost sortită eşecului. Toate speranţele şi le-a pus aşadar în captarea bunăvoinţei lui Hitler, în convertirea acestuia într-un aliat al său, fapt care să-i permită, la caz de nevoie, să aibă spatele acoperit de armata germană din România.

Trebuie să distingem aşadar între acest gând, nedesluşit la început şi preliminariile loviturii antonesciene, care s-au dezvoltat pe măsură ce germanii s-au arătat dispuşi să între în jocul lui. În planul lui Antonescu de eliminare a noastră de la putere, un prim obstacol, s-a părut a fi titularul Ministerului de Externe, Mihail Sturdza, un om dintr-o bucată, incapabil să săvârşească un act de neloialitate. Loial faţă de Conducătorul Statului, dar loial şi faţă de mişcare.

Controlul Ministerului de Externe de către mişcare îl supăra pe General, deoarece nu-l putea folosi pentru a transmite pe calea lui pârile lui nedrepte contra legionarilor. Pentru a evita să corespondeze cu guvernul german prin Ministerul de Externe, şi-a creat o agenţie de comunicaţie paralelă cu cea oficială, folosindu-se de strânsa lui prietenie cu Fabricius. Şeful Legaţiei germane la Bucureşti devenise confidentul Conducătorului şi prin rapoartele ce le trimitea la Berlin, luate direct din gura lui Antonescu, se convertise în al doilea Ministru de Externe al României, cel puţin în ce priveşte relaţiile cu Germania. Toate chestiunile importante cu guvernul german Antonescu le trata direct cu Fabricius, ţinându-l în ignoranţă pe Ministrul său de Externe, Mihail Sturdza, procedeu anormal şi absurd în orice Stat de ordine.

Generalul a dat prioritate liniei Fabricius nu pentru a asigura maxima păstrare a secretului, ci pentru că putea transmite la Berlin nemulţumirile lui privitor la colaborarea cu mişcare, fără ca să se afle ceva în cercurile legionare. Generalul se ferea de noi, nu de agenţii care roiau în jurul lui. Rapoartele trimise de Fabricius aveau avantajul că nu veneau direct de la Conducător, pentru a fi bănuit de părtinire, ci de la instanţa supremă a diplomaţiei germane la Bucureşti, purtând pecetea autorităţii şi a credibilităţii acesteia. Între ei doi se stabilise o perfectă sincronizare în acţiunea lor comună de a diminua şi chiar contesta capacitatea mişcării de a guverna. Fabricius era oaspetele preferat al Generalului în vila lui de la Predeal, nelipsind mai niciodată Duminica şi sărbătorile.

Totuşi Generalul nu era mulţumit nici cu dublura Fabricius. Prezenţa lui Sturdza îl incomoda, nu numai pentru că era un legionar de credinţă, ci şi pentru că îşi cunoştea la perfecţie meseria. Nu era un ministru de externe improvizat, ci un diplomat de carieră, care a servit chiar înainte de primul război mondial în diferite capitale europene. În afară de perfecta dominaţie a tehnicii relaţiilor internaţionale, a fost unul dintre marii noştri diplomaţi care s-a opus politicii titulesciene de apropiere de Rusia, care ar fi avut ca rezultat transformarea României într-o bază de atac a Sovietelor contra Germaniei. Pe baza informaţiilor lui Sturdza, au reacţionat în anii 1935-l936 George Brătianu, Octavian Goga, Corneliu Codreanu, Pamfil Şeicaru, combătând proiectul Titulescu. Antisovietismul intransigent al lui Sturdza îl designa de la sine ca un tot atât de aprig adept al Puterilor Axei, încât Berlinul şi Roma aveau în fruntea Ministerului de Externe al României un aliat de talie, pe care n-au ştiut să-l aprecieze. Dar tocmai aceasta adeziune sincera a lui Sturdza la Axă deranja anturajul lui Antonescu şi pe nenumăraţii agenţi infiltraţi la Externe, căci le stânjenea libertatea de manevră pentru o alta eventualitatea, când va reveni la politica titulesciană.

Sturdza nu putea fi manipulat nici contra Legiunii şi nici în ataşamentul lui faţă de Puterile Axei, două motive puternice care l-au determinat pe Antonescu, prizonier al unui anturaj suspect, să caute să se debaraseze de el. Acceptat la început din cauza convenţiei cu mişcarea, Sturdza devenise mai târziu un personaj odios în ochii lui Antonescu şi ţinta principală a atacurilor lui.

Pentru a-i face viaţa insuportabilă şi a-l determina să plece singur, Antonescu a recurs la metoda torturării nervilor ministrului, cu fel de fel de chestiuni străine de funcţia lui sau intenţionat deformate. Nu era audienţă de serviciu în care să nu-i descopere vreo lipsă în lucrările acestuia şi să nu-i facă observaţii. Nimic din ceea ce făcea Sturdza, nu era bun. Totdeauna găsea vreo obiecţie de ridicat, chiar atunci când activitatea ministrului sau îl putea mulţumi pe cel mai exigent şef al guvernului. Nu mă pot extinde asupra nenumăratelor ofense ce-a trebuit să le îndure Ministrul Sturdza. El însuşi le-a povestit în cartea lui de amintiri România şi Sfârşitul Europei, cu toate amănuntele posibile. Cititorul va găsi acolo o completare indispensabila a acestui capitol.

Generalul nu cunoştea sau se prefăcea că nu cunoaşte protocolul ce guvernează Ministerul de Externe. De aceea îi cerea să îndeplinească misiuni care nu cadrau cu funcţiile şi prestigiul unui ministru de externe. Această imixtiune continua într-un domeniu pe care-l cunoştea mai bine un diplomat de carieră, constituia o materie de permanent conflict între General şi Sturdza. Dar Antonescu nu se mulţumea cu observaţii cuviincioase în diferendele cu ministrul sau, ci profera insulte, brusca şi umilea. Câte grosolanii şi mojicii a trebuit să suporte acest descendent al uneia din cele mai vechi familii româneşti, ale cărei origini sunt semnalate încă din secolul al XIII-lea!

Anturajul Generalului îl aţâţa pe acesta până la delir ca să-l scoată pe Sturdza de la Externe. Într-o zi îmi spune speriat Generalul: „Uite, Domnule Sima, ce-am aflat, că Doamna Sturdza pregăteşte un complot ca să mă omoare”.

– Vai, Domnule General, cum puteţi crede aşa ceva? Doamna Sturdza este o fiinţă de o rară gingăşie. Nu poate omorî o gază, necum să se gândească la o asemenea grozăvie. Ştirea este falsă şi ar merita să fie cercetată, pentru a descoperi de unde a venit.

Afacerea „complotului” a fost înmormântată, căci Doamna Goga era autoarea acestei invenţii criminale şi persoana ei era „tabu” în anturajul Generalului.

Între Conducătorul Statului şi Ministrul său de Externe se crease o atmosfera de guerrilă permanentă. Sturdza era fără încetare tras la răspundere pentru invenţiile absurde ale Generalului sau ale camarilei lui. Scopul acestor agresiuni continue era să-l determine pe Sturdza să reacţioneze aşa cum îi dicta demnitatea lui de om şi să-şi prezinte demisia. A suportat acest calvar, cum spune în cartea lui de amintiri, ca să apuce ziua când, în calitate de Ministru al României, va înmâna Uniunii Sovietice, ultimatumul de evacuare al Basarabiei şi Bucovinei.

Recunosc că Mihail Sturdza a săvârşit anumite imprudenţe în relaţiile cu Generalul, care au fost copios exploatate de acesta. Zic „imprudenţe”, nu erori de politică externă, imprudenţe în raport cu acest personaj primejdios, după ce ştia prea bine că Antonescu îl pândea la cotitura ca să-l scoată din funcţie.

1. La sfârşitul lunii Octombrie, Sovietele ataca un ostrov lipit de partea românească a braţului Chilia şi, după ce măcelăreşte şi capturează garnizoana locală, se instalează în ostrov, ca şi cum ar fi pământul lor. Antonescu se afla în momentul atacului la Predeal şi atunci un grup de generali, în frunte cu Şeful Statului Major, în lipsa Conducătorului, l-au căutat în graba pe Ministrul de Externe, pentru a-l întreba cum să reacţioneze. Chestiunea era gravă şi urgentă. Sturdza, aşa a şi făcut, nu putea da decât un singur răspuns: să contra-atace, să-i alunge pe ruşi şi să reocupe ostrovul. Nu se putea tolera această noua penetraţie sovietică în teritoriul românesc, căci se creau precedente periculoase, chiar dacă mai târziu, într-un eventual război, ostrovul ar fi fost reîncorporat României.

Este cazul teritoriului Herţa, pe care ticălosul de Rege Carol l-a lăsat în mâna ruşilor, deşi nu figura în ultimatumul dat şi n-a aparţinut niciodată imperiului rusesc. Când Sovietele au invadat din nou Basarabia şi Bucovina în 1944, au considerat teritoriul Herţa parte integrantă a Statului lor, pe baza precedentului creat în 1940 şi au rămas cu el. Sturdza recomandând reacţia imediata, nu se gândea numai la frontierele de atunci ale ţării noastre, ci şi la viitoarele consecinţe ale unor asemenea noi încălcări. Chestiunea era prea gravă pentru a fi tratată de altă manieră decât pe calea armelor.

Sturdza avea dreptate în fond, dar a făcut imprudenţa să nu-i trimită imediat la Conducător, pentru a cere ordinul acestuia. Acum, în realitate, tot acolo se ajungea, chiar dacă nu le-ar fi indicat Sturdza datoria lor de a se adresa lui Antonescu. O acţiune militară, de tipul celei preconizate de el, nu se putea executa fără aprobarea Şefului Statului. Generalii n-ar fi dat ordinul de contra-atac fără autorizaţia lui Antonescu. Deci, nu s-ar fi produs nici o interferenţă de atribuţii, cum mi-a spus Generalul după aceea: „Sturdza era să mă bage în război cu Rusia”, la proxima întâlnire. Această eventualitate era exclusă, căci Antonscu deţinea controlul ultim al comenzii.

Sturdza n-a greşit în consultul dat Generalilor. Agresiunea sovietică i se părea atât de gravă încât orice întârziere în respingerea ei ar fi încurajat Rusia Sovietica să comită noi agresiuni.

Cum a reacţionat Generalul? Evident s-a consultat cu ministrul său de externe secund, Fabricius, şi acesta luând avizul Berlinului, i-a recomandat linişte. Germania mu era pregătită de război şi nu putea să se angajeze în acel moment într-un conflict cu Rusia Sovietică pentru apărarea României. Generalul Antonescu se supune acestui verdict, deşi leza interesele naţiunii. Politica noastră externă era orientata spre Axă, dar nu era identică cu Axa. Noi aveam interese proprii de apărat, independent de atitudinea Germaniei şi a Italiei. Nu puteam tolera la infinit noi agresiuni sovietice, care ar fi creat precedente periculoase, cum a fost şi cazul cu teritoriul Herţa.

Şi apoi un contra-atac românesc pentru reocuparea ostrovului nu ar fi dus neapărat la război. Nici Rusia nu era dispusa în acel moment să se înfrunte cu Germania din cauza României, care se afla sub protecţia Puterilor Axei.

Generalul s-a ocupat prea puţin de acest „incident” de frontieră şi mai mult de modul cum să-l exploateze contra lui Sturdza. Indignarea lui Antonescu n-a rămas circumscrisă între noi sau în sânul guvernului, ci a fost larg difuzată în cercurile germane, ajungând până la Ribbentrop şi Hitler. Fabricius a avut grijă să transmită la Berlin versiunea Generalului, din care rezulta maturitatea de gândire politică a Conducătorului. Fabricius trăgea concluzia că Sturdza este „total nepotrivit” să conducă politica externă a României, pregătind terenul pentru eventuala lui înlocuire.

2. O altă imprudenţă a lui Sturdza faţă de General s-a petrecut după vizita la Berlin. Alarmat de conversaţia avuta la Statul Major german, unde făcându-se o estimaţie a forţei sovietice, Keitel şi Antonescu coincideau în părerea lor că Rusia nu dispune de un sistem de apărare în adâncime, că dincolo de linia Odesa-Riga se întinde un vacuum militar, Sturdza şi-a pus în gând să mai rămână două zile la Berlin, pentru a avea o noua întrevedere cu Ribbentrop, în care să-şi expună temerile lui. Aceste erori grosolane în aprecierea capacităţii militare a Rusiei nu puteau parveni decât din surse inamice.

Sturdza a mai rămas două zile la Berlin, fără să-l poată vedea pe Ribbentrop, care s-a eschivat să-l primească, pentru a nu-l supăra pe Antonescu. Cine ştie dacă această întâlnire nu ar fi schimbat cursul războiului!

S-a întâmplat însă că, la vreo două săptămâni după vizita la Berlin, Fabricius să fie rechemat. Antonescu a fost profund afectat de această schimbare, văzând în ea o lovitură contra lui. El atribuia intervenţiei lui Sturdza rechemarea lui Fabricius şi rămânerea Ministrului de Externe la Berlin, după terminarea vizitei oficiale, îl întărea în aceasta convingere, deşi acesta întârziase pentru alte cauze şi n-avea nici o răspundere în decizia de la Wilhelmstrasse. „Imprudenţele” lui Sturdza erau reflexul adâncilor lui îngrijorări pentru soarta ţării şi niciodată nu s-a gândit să-i facă vreun rău Conducătorului.

13. Călătoria Generalului Antonescu la Roma

Îndată după marea manifestaţie de la Iaşi, Generalul Antonescu s-a pregătit să plece la Roma, răspunzând unei invitaţii a guvernului italian. Ducele luase primul contact cu noul regim românesc la Padua, unde primise defilarea cămăşilor verzi şi fusese impresionat de ţinuta marţială a detaşamentului legionar. Dar Ducele avusese prilejul să cunoască mişcarea legionară şi mai înainte, când cu prilejul vizitei unui grup de parlamentari ai Gărzii de Fier la Roma, în Ianuarie 1938. Amintirea acestei întâlniri neuitate şi pline de speranţe pentru viitorul ambelor naţiuni a fost apoi întunecată de prigoana carlistă, asasinarea Căpitanului şi de apariţia unei alte organizaţii a tineretului din România, Straja Ţării, care pretindea că este inspirată din fascismul italian şi care în realitate nu urmarea decât să subplanteze tineretul legionar în Noua Europă.

Biruinţa de la 6 Septembrie şi crearea Statului naţional-legionar au răsturnat premisele de politică externă cu care opera până atunci guvernul italian în România. Adevăratul tineret din România ieşise din catacombe şi incendiase cu elanul lui întreaga naţiune. În faţa acestor schimbări neaşteptate, Ducele s-a simţit dator să acorde cea mai mare atenţie noii conduceri româneşti. Primirea Generalului Antonescu şi a suitei lui la Roma a întrecut toate aşteptările, a fost grandioasă, fiind realizată în stilul celor mai fastuoase tradiţii romane.

În vederea plecării la Roma, m-a chemat Generalul la el pentru a stabili împreună lista însoţitorilor lui. În afară de Sturdza, care mergea din oficiu, m-a întrebat pe cine mai recomand eu să-l însoţească:

– Domnule Sima, eu nu am partid, nu am oameni. Sunt singur. Spune D-ta pe cine să iau cu mine.

– Domnule General, nu sunteţi singur. Toată ţara este cu D-voastră şi vă însoţeşte în gând la Roma.

Niciodată nu l-am văzut atât de blând pe General şi mieros ca atunci. Făcea impresia unui om mic, abătut şi dezarmat. În realitate, se prefăcea, fiindu-i teamă ca, în absenţa lui din ţară, să nu-l răstorn, folosindu-mă de puterile ce le aveam, căci la părăsirea ţării trebuia să mă numească preşedinte de consiliu ad-interim. Cu aceasta atitudine pocăită vroia să-mi arate că-şi predă soarta loialităţii mele şi ca să-mi capteze bunăvoinţa, îmi lăsa toată libertatea de a alege personalul din suita lui.

După ce m-am consultat cu camarazii mei, dintre miniştri m-am oprit la două persoane care mi s-au părut cele mai indicate, să meargă la Roma pentru a sprijini acţiunea politică şi diplomatică a Generalului. Unul era Alexandru Constant, Ministrul Presei şi al propagandei, care prin însăşi funcţia ce-o îndeplinea nu putea lipsi din anturajul Generalului, iar al doilea, Constantin Papanace, care, prin originile lui armâneşti, era cel mai indicat să informeze guvernul italian asupra minorităţii româneşti din Balcani. În campania de cucerire a acestei ţări, armata italiană va intra şi în ţinuturile populate de Români şi atunci Ducele va trebui să fie informai cine sunt aceştia, care e atitudinea lor faţă de italieni, pentru a şti ce tratament să le aplice. Deşi n-avea rang de ministru, l-a pus pe lista şi pe Vladimir Dumitrescu, Secretar General al Cultelor şi Artelor, care conducea de fapt acest minister la ordinele Profesorului Traian Brăileanu, aglomerat cu problemele Ministerului Educaţiei. Vladimir Dumitrescu era conferenţiar universitar şi un om de o vastă cultură, bucurându-se de o înaltă apreciere în cercurile intelectuale ale Capitalei.

În echipa însoţitoare a Generalului, l-am adăugat pe Nelu Manzatti, directorul general al Radio-difuziunii, şi pe Alexandru Randa şeful presei legionare. Apoi, un grup de ziarişti-colaboratori la gazetele legionare: Ştefan Ionescu, secretar general la Cuvântul, Mircea Pop şi Dragoş Vrânceanu, redactori la Buna Vestire.

Pentru buna primire a Generalului au colaborat cu guvernul italian Ion Victor Vojen, noul Ministru al României în Italia şi Profesorul Dumitru Găzdaru, tot recent numit Directorul Şcolii Române de la Roma. Distins om de ştiinţă, Profesorul Găzdaru era apreciat de Căpitan, care-l destinase să candideze pe listele legionare în alegerile din 1937. În toamna anului 1940, Găzdaru a fost numit de către Profesorul Traian Brăileanu, Directorul Şcolii Române din Roma, dar cum era vorba de un post important în străinătate, avea nevoie şi de aprobarea Generalului. Înainte de a pleca la Roma, Profesorul Găzdaru m-a vizitat la Preşedinţie, pentru a-mi mulţumi pentru încrederea avută în el şi pentru toate înlesnirile ce i le-am făcut pentru a fi numit şi a-şi lua postul în primire. Profesorul Găzdaru s-a introdus repede în cercurile fasciste, iar cu prilejul vizitei Generalului la Roma a dat dovezi că este şi un bun organizator.

Conducătorul Statului a plecat spre Roma din Gara Mogoşoaia, în seara de 12 Noiembrie 1940. În afară de grupul însoţitorilor romani, numiţi mai sus, în acelaşi tren au mers şi Ministrul Italiei la Bucureşti, Pelegrino Ghigi. Peronul gării era înţesat de membrii guvernului şi de înaltele personalităţi civile şi militare ale Statului. O companie cu muzică şi drapel a dat onorul şi un detaşament legionar a fost trecut în revistă de General. Cum tineretul italian din organizaţia G.I.L. nu părăsise încă Bucureştiul, s-a prezentat şi el la gară pentru a-l saluta pe General. Fanfara tineretului fascist a intonat Giovinezza, iar legionarii au răspuns cu Sfântă Tinereţe Legionară.

În calitatea mea de Preşedinte de Consiliu ad-interim, l-am salutat pe General la despărţire printr-o declaraţie de loialitate şi de încredere în misiunea lui peste hotare:

”Domnule General,

La plecarea D-voastră în Italia fascistă a Marelui Duce Mussolini, guvernul şi mişcarea legionară sunt prezente, dovedind încă odată că Generalul Antonescu, primul soldat al României Legionare şi Conducătorul firesc al acestui popor, ieşit victorios din cea mai mare revoluţie a lui, este în acelaşi timp purtătorul destinelor legionare şi dincolo de hotare.

Dorim din suflet ca întrevederea dintre marii bărbaţi de Stat şi revoluţionari, Generalul Antonescu şi Ducele Mussolini, să însemne începutul unei noi epoci de lumină şi nedespărţită prietenie între popoarele noastre înfrăţite.

D-voastră, Domnule General, prin trecutul D-voastră neîntinat, prin atitudinea D-voastră bărbătească, prin uriaşele D-voastră înfăptuiri şi prin loialitatea şi dragostea faţă de marşul biruitor al Italiei imperiale, sunteţi predestinat să daţi raporturilor dintre România Legionara şi Italia fascistă sinceritate şi trăinicie.

Domnule General,

Guvernul şi ţara întreagă, ţara biruinţei legionare şi a biruinţei D-voastră, vă întovărăşeşte cu dragoste şi cu încredere nemărginită în drumul D-voastră spre Italia, care va fi un drum de biruinţă.

Să trăiţi, D-le General!

Trăiască Ducele Mussolini şi Italia Fascista!”

La urarea mea, Generalul a răspuns cu următoarele cuvinte:

”Mulţumesc guvernului şi Legiunii pentru bunele urări ce mi-au făcut şi spun din nou că Generalul Antonescu şi de data aceasta, ca şi întotdeauna, până la moarte, va lupta pentru drepturile neamului românesc”.

Îndată Generalul şi însoţitorii lui s-au urcat în vagoane şi trenul s-a pus în mişcare în uralele legionarilor.

Trenul special a străbătut Iugoslavia şi a ajuns la Roma în dimineaţa de 14 Octombrie. În continuare, reproducem impresiile unui martor ocular la istoricul întâlnirii între Conducătorul Statului Român şi Ducele Mussolini la Roma, ziaristul Mircea Pop, de la gazeta Buna Vestire.

„La orele 10, în sunetele Imnului Regal Român, trenul special soseşte în Gara Termini. Şeful Regimului Legionar, purtând uniforma de General, coboară urmat de camaradul Sturdza, Ministrul Afacerilor Străine. Ducele Mussolini îi iese în întâmpinare. Cei doi conducători ai popoarelor italian şi român, stăpâni pe destinele lor, îşi strâng îndelung mana. Apoi urmaţi de Contele Galeazzo Ciano şi Ministrul Sturdza părăsesc peronul îndreptându-se spre ieşire.

Afară, în piaţa gării, aştepta o mulţime imensă. Soarele care nu s-a arătat demult pe străzile Romei, îşi aruncă mulţumit ploaia de lumină, care participă şi ea la sărbătoarea celor două neamuri. Sute de drapele însufleţesc acest cadru solemn. Culorile României pentru prima dată reprezintă dincolo de graniţele ţării expansiunea voinţei lor, aceea de a păşi în matca fireasca a istoriei, pe care a hotărât-o Căpitanul.

O companie din cel de-al doilea regiment de grenadieri prezintă armele. În mijlocul urărilor furtunoase se disting accentele Imnului Regal şi ale Giovinezzei, în timp ce Generalul Antonescu, însoţit la o jumătate de pas de Duce, trece în revistă trupele.

Ambasada României Legionare este prezentată apoi Ducelui, după care acesta îşi ia rămas bun de la Conducătorul Statului Român.

Generalul Antonescu ia apoi loc în prima maşină, alături de Contele Ciano, Ministrul Afacerilor Străine, fiind urmat apoi de maşinile oficiale. Conducătorul Statului este îndrumat de-a lungul entuziasmul şi ovaţiilor neîntrerupte până la reşedinţa ce i s-a fixat la Villa Madama.

La orele 10,45, Generalul părăseşte Villa Madama şi se îndreaptă cu suita lui spre Quirinal. Aici, coboară din maşină şi semnează în cele două registre de onoare, unul pentru Regele-Împărat şi celălalt pentru Regină. Se reface apoi cortegiul şi în aceeaşi alură rapidă se îndreaptă spre Pantheon, uriaşa clădire străveche, cu zidurile înnegrite de vreme, care adăposteşte mormintele primilor regi ai Italiei, Victor Emanuel al II-lea şi Umberto I.

În faţa lumii care aşteaptă sub bolta de la intrare, se aliniază o companie de onoare şi reprezentanţii Institutului Naţional ai gărzii de onoare a Pantheonului, în frunte cu preşedintele Baldini, precum şi un grup numeros de ofiţeri superiori din Consiliul Militar. D-l General Antonescu asistă la depunerea a două coroane de flori şi păstrează cu suita un minut de tăcere, după care urmează semnătura în registrul de onoare.

Imediat după aceea, însoţit de Excelenţa Sa, Celesia Vegniasco, Conducătorul Statului Român se urcă în automobil şi câteva minute mai apoi coboară din nou în faţa imensului monument Vittoriale, unde odihnesc rămăşitele pământeşti ale Soldatului Necunoscut. Un detaşament din regimentul de grenadieri Nr. 1, în uniforme albastre, dă onorul, în timp ce muzica execută Imnul Regal Român. Conducătorul Statului urcă treptele largi de marmură albă spre Mormânt. În faţa sa patru grenadieri poartă coroane de flori cu panglici verzi. Când Generalul se opreşte, întreaga suită se grupează în frunte şi salută legionăreşte. După câteva clipe de reculegere, Generalul Antonescu trece prin faţa delegaţiilor de ofiţeri superiori, cărora le răspunde la salut, în timp de muzica cântă Canzone de Piave.

Cortegiul se reface. Ambasada României Legionare este salutată cu strigăte entuziaste, de un grup de români, cu „Trăiască Legiunea şi Căpitanul”. Salutul legionarilor răsună pentru prima dată pe străzile cetăţii romanităţii. Este parcă un îndemn de deşteptare şi chemare la glorie a tuturor celor ce trăiesc sentimentul latinităţii.

La „ARA DEI CADUTTI FASCISTI” în Campidoglio se depune o coroană de lauri, pe ale cârei panglici se poate citi „Legionarii Gărzii de Fier în semn de omagiu eroilor căzuţi pentru fascism”. La ieşire o companie de tineri fascişti a Academiei G.I.L., în uniformă albastră cu centură şi diagonală, în mănuşi albe, dă onorul cu armele. Pe steagul lor stă scrisă inscripţia străbună „Senatul şi Poporul Roman”.

După cum se poate vedea din reportajul ziaristului, programul Generalului şi al suitei lui a fost extraordinar de încărcat în dimineaţa sosirii lor la Roma. Abia se încheiase pelerinajul pe la locurile de glorie ale Italiei şi cortegiul a trebuit să se îndrepte spre Quirinal, unde, pentru ora 12, era prevăzută audienţa la Regele-Împarat, Victor Emmanuel III. După o convorbire de 25 de minute, Regele-Împărat l-a invitat la masă pe Conducătorul Statului cu întreaga lui suită.

În după amiaza aceleiaşi zile, a avut loc prima audienţă a Conducătorului la Ducele Mussolini, în Palatul Venezia. La întrevedere au asistat şi cei doi Miniştri de Externe, Ciano şi Sturdza. Audienta a durat peste două ore, în cursul căreia au fost abordate problemele de fond dintre cele două ţări, între care şi chestiunea Ardealului.

Prima zi de şedere a delegaţiei române la Roma s-a încheiat cu un mare dineu de gală, oferit de Contesa şi Contele Ciano.

Dimineaţa celei de-a doua zi, 15 Noiembrie, a fost consacrată vizitării monumentelor istorice ale Romei. La ora 1, Ducele a oferit un dejun în onoarea Generalului Antonescu şi a însoţitorilor lui în saloanele forţelor militare. În aceeaşi zi, după amiază, s-au întâlnit pentru a doua oară Ducele cu Generalul, cu asistenţa celor doi miniştri de externe, audienţă în care s-a continuat cu examinarea problemelor tratate în reuniunea anterioară.

Ziua a doua la Roma s-a încheiat cu un dineu oferit de Generalul Antonescu în onoarea Contelui Ciano, în saloanele Legaţiei Române de la Roma.

Sâmbătă 16 Noiembrie, ambasada română în frunte cu Generalul Antonescu a fost primita în audienţă de Sanctitatea Sa, Papa Pius al XII, şi, în aceeaşi seară, oaspeţii români au luat drumul înapoi spre ţară, în trenul special cu care sosiseră.

În afară de programul principal, care s-a desfăşurat la cel mai înalt nivel între cele două guverne, au avut loc o serie de manifestaţii paralele de ordin politic, cultural şi gazetăresc. Generalul Antonescu a vizitat Şcoala Română din Roma, unde a fost primit de Profesorul Găzdaru, directorul Şcolii, de membrii Institutului şi de membrii coloniei române. Generalul s-a interesat de mersul instituţiei, a vizitat biblioteca, sălile de studiu şi dormitoarele. A cerut lămuriri asupra promoţiilor de până atunci şi asupra nevoilor ce le mai are şcoala. A urmat o recepţie într-un cadru strict românesc, în cursul căreia s-a rulat un film legionar cu recentele evenimente din ţară şi s-au executat câteva imnuri de-ale mişcării.

În presa italiană, în afară de ample reportaje asupra vizitei noilor conducători ai României, au apărut o serie de declaraţii ale demnitarilor români. Mai întâi Generalul Antonescu i-a convocat la sediul Legaţiei Române pe ziariştii italieni, pentru a le comunica impresiile lui despre vizita la Roma. Întrevederea s-a desfăşurat în prezenţa directorului general al presei italiene, Gherardo Cossini. „Vă mulţumesc, a spus Generalul, pentru atitudinea ce-aţi avut-o faţă de mine şi poporul românesc. Constat o schimbare totală între trecut şi prezent. România s-a schimbat şi ea cu totul şi starea actuală va dura, pentru că schimbarea este definitivă.

”România de astăzi nu mai este cea de ieri. Ea este alături de Axă şi suntem hotărâţi să mergem cu Axa până la capăt. Acest lucru vi-l spune un soldat”.

Alexandru Constant, Ministrul Presei şi al Propagandei, a adresat un mesaj ziarului Tribuna, care a fost publicat în numărul din 16 Noiembrie 1940:

”Cu 1800 de ani în urma legiunile romane puneau în Dacia temelii de granit unui nou popor. Furtunile istorice au separat apoi Dacia Traiană de trunchiul romanic.

Am trăit acolo în Carpaţi şi la Dunăre din voia lui Dumnezeu şi din spada noastră. Nu am uitat insa niciodată să privesc spre Roma. Ori de cate ori, în decursul istoriei, s-a crezut că suntem părăsiţi de destin, ne-am ridicat mai dârzi prin conştiinţa latinităţii. Înfrângerile noastre au fost numai începuturi de noi capitole istorice.

La Milano, Ducele spunea în 1914 „Învinşii au o istorie. Absenţii nici una”. Acest adevăr l-a citit în istoria Italiei. El este şi al nostru.

România legionară începe astăzi un nou capitol de istorie. Şi nu este o întâmplare că aceasta se face printr-o împrospătare a izvoarelor latinităţii noastre. La Roma noi începem un nou capitol de istorie latină la Dunăre”.

Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finanţe, şi-a îndeplinit datoria faţă de fraţii români din Balcani, dând un interviu ziaristului Guido Puccio, apărut tot în ziarul Tribuna, numărul din 17 Noiembrie 1940. Răspunzând la chestiunile puse, Papanace arăta că „elementul latin împrăştiat în Balcani îi reprezintă pe descendenţii vechilor colonii romane, care au adus în acea parte a Europei ordinea, civilizaţia şi dreptatea de la Roma. Acesta este un fapt recunoscut de toţi oamenii de ştiinţă care s-au ocupat de acele regiuni din punct de vedere istoric şi etnic. Aceste populaţii au rezistat valurilor slave care le-au asaltat din toate părţile. Munţii le-au oferit refugiu, care, cu apărarea lor naturală, le-au îngăduit să-şi păstreze individualitatea. În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, aceşti latini au reuşit chiar să creeze unităţi politice, cum este Valahia Mare, Mica Valahie şi Valahia Albă. Chiar în timpul ocupaţiei turceşti, această populaţie a fost singura care nu a recunoscut suveranitatea turcească”.

Constantin Papanace a subliniat apoi aportul de sacrificiu al tineretului român din Balcani mişcării legionare:

”Mai mult decât oricând este relevant faptul că tineretul aromân a dat mişcării cămăşilor verzi un puternic şi preţios aport de oameni şi sacrificii. În ultimii doi ani au căzut pentru cauza noastră nu mai puţin decât 26 de căpetenii legionare originare din Macedonia”.

Grupul de ziarişti români, în frunte cu Alexandru Constant, Ministrul Propagandei, au fost primiţi în audienţă de Alessandro Pavolini, Ministrul Culturii Populare. Cu acest prilej, Pavolini a adresat un mesaj ziarului Buna Vestire, cu următorul conţinut:

”În timp ce steagurile Lictorului îl salută în Roma-mamă pe gloriosul Conducător al noului Stat legionar român, sunt fericit să trimit bătăioasei Buna Vestire, condusă de eminentul meu prieten şi camarad Alexandru Constant, cordialul meu salut de fascist şi gazetar”.

Roma, 16 Noiembrie 1940

La întoarcerea în ţară, Generalului şi însoţitorilor lui li s-a făcut o primire entuziasta în toate gările unde s-a oprit trenul special, culminând cu manifestaţia triumfală de la Bucureşti. Trenul special a intrat în gara Mogoşoaia, luni dimineaţă 18 Noiembrie, unde Generalul a fost aşteptat de guvernul in corpore şi de mii de legionari. Sosirea Conducătorului s-a realizat într-un cadru de adevărată sărbătoare. Pe tot parcursul, de la gara la preşedinţie, Generalul a fost salutat cu însufleţire de mase mari de oameni, pe străzile frumos pavoazate cu steaguri naţionale.

Dacă trecem acum la evaluarea politică a vizitei Generalului la Roma, ea n-a dus la rezultatele aşteptate de poporul nostru. Dacă dăm la o parte fastul cu care a fost primit Conducătorul, n-a rămas nimic sau aproape nimic din speranţele ce ni le-am pus cu toţii în aceasta întâlnire. Nici Ducele şi cu atât mai puţin Ciano nu erau accesibili cererilor româneşti în acel moment, care s-au concentrat exclusiv pe chestiunea nedreptăţii ce ni s-a făcut cu dictatul de la Viena şi a atrocităţilor ce le suferă populaţia româneasca din partea ungurilor.

Sunt două categorii de cauze care explica puţinul interes ce l-a trezit interesul Generalului la Roma în cercurile guvernului italian. Mai întâi războiul dezlănţuit de Italia în Grecia mergea rău. După un prim succes de frontieră, operaţiile militare s-au împotmolit în Tesalia şi Epir şi ameninţau să se transforme într-un dezastru. Cu câteva zile înainte de sosirea lui Antonescu, se mai întâmplase şi atacul aviaţiei britanice în rada portului Napoli, distrugând cel mai mare cuirasat al Italiei. Strâmtorat în Libia, în Grecia şi pe mare, Mussolini era avizat acum la ajutorul lui Hitler pentru a restabili situaţia militară. De unde până atunci Mussolini trata la egalitate cu Hitler, acum ajunsese în situaţia incomodă de partener debil al Axei. Englezii, încurajaţi de eşecul ofensivei italiene, debarcaseră în Creta şi se pregăteau să ocupe poziţii şi în Grecia continentală.

Trecând la relaţiile italo-române, Antonescu venise de la Roma cu mâinile goale. Refuzase să-i acorde lui Mussolini satisfacţia de a trimite şi el o misiune militară italiană în România pentru a echilibra existenţa unui acord asemănător cu Germania. Prin trimiterea acestei misiuni, Mussolini ar fi primit o compensaţie de mare putere, în orgoliul lui rănit de întâmplările din Balcani. Antonescu nu şi-a dat seama de importanţa ce avea în acele momente de singurătate şi amărăciune pentru Mussolini împlinirea acestei cereri. Obsedat de teama de a nu pierde favoarea Berlinului, de care depindea victoria lui în eventualitatea unei dispute finale cu Garda de Fier, Antonescu a tratat marginal chestiunea italiană şi, în modul acesta, toată pledoaria lui pro-Transilvania a căzut pe un teren arid. Iată cum o problema de politică internă, pe care singur şi-o crease, a alterat întreg câmpul politicii externe româneşti şi Antonescu n-a reuşit să obţină la Roma nici cel puţin încetarea persecuţiilor maghiare contra populaţiei române din Ardealul cedat.

Sturdza făcuse un excelent travaliu preliminar în chestiunea atrocităţilor suferite de populaţia românească din partea ungurilor. L-a trimis pe Valer Pop la Berlin şi pe Mihail Manoilescu la Roma, ca să ceară puterilor garante să trimită o comisie de anchetă în Ardealul cedat, pentru a cerceta la faţa locului afirmaţiile României. Guvernele Puterilor Axei au aprobat constituirea acestei comisii. Comisia de Anchetă a fost formată de Ambasadorii Altenburg şi Roggieri. Comisia germano-italiană însoţită de Alexandru Randa, ca delegat al Ministrului de Externe al României, a străbătut toate locurile indicate în memoriul lui Sturdza, unde s-au săvârşit asasinate. Comisia a confirmat afirmaţiile Ministrului nostru de Externe „până la ultimul mort”. Faptele erau prea cunoscute ca să poată fi negate.

Dar mai târziu acest succes diplomatic al guvernului roman a fost anulat de intervenţia lui Ciano, care, primind raportul comisiei, pentru a nu-i supăra pe unguri, l-a modificat şi a făcut presiuni şi asupra lui Ribbentrop să şi-l însuşească aşa cum l-a redactat el.

Raportul comisiei de anchetă germano-italiană a fost remis guvernului român cu puţin timp înainte de plecarea Generalului la Roma. El diferea fundamental de asigurările date de cei doi anchetatori şi de informaţiile ce le primise guvernul roman de la Legaţiile noastre de la Berlin şi Roma. Raportul oficial, aşa cum ieşise din mâna lui Ciano, era de o parţialitate revoltătoare în favoarea ungurilor şi nu mai avea nici o asemănare cu textul original al celor doi anchetatori.

În atitudinea pro-maghiară a lui Ciano au intervenit două elemente: binecunoscuta lui simpatie pentru Budapesta, dar şi amărăciunea lui şi a lui Mussolini că guvernul nostru nu a răspuns la cererea guvernului italian de a trimite o misiune militară în România. Ciano plătea poliţa refuzului guvernului roman de a-i invita şi pe italieni să fie prezenţi milităreşte în România.

Pledoaria Generalului în chestiunea dictatului de la Viena şi a atrocităţilor maghiare, secundat energic de Sturdza, a fost exemplară, bine documentată, fierbinte, fanatică chiar, dar s-a izbit de impasibilitatea celor doi interlocutori, preocupaţi în acel moment mai puţin de chestiunea Ardealului şi mai mult de ceea ce se întâmplă cu operaţiile engleze din Mediterana. Generalul s-a cantonat în chestiunea maghiară şi n-avea viziunea globală a războiului.

Fireşte că nu era momentul potrivit să se ceară o revizuire a dictatului de la Viena. Abia după un război victorios, s-ar fi putut redeschide această problemă pentru Puterile Axei. Dar bruscându-l pe Mussolini în chestiunea misiunii militare, Generalul n-a putut obţine nici acel minimum ce se putea spera de la Roma: încetarea persecuţiilor contra populaţiei româneşti din Ardealul cedat.

Poporul roman şi-a pus mari speranţe în vizita Generalului la Roma, crezând că în curând ne… vom întoarce în vechile frontiere. În realitate n-a obţinut nici ceea ce în mod rezonabil ar fi putut să ceară de la Mussolini – o intervenţie energică la Budapesta ca să înceteze valul de persecuţii din Ardealul de Nord – dacă politica externă a Generalului ar fi fost mai lucidă şi mai coerentă.

Lui Antonescu i-a plăcut să cultive himera că el este omul predestinat să refacă imaginea României Mari, recuperând şi Ardealul cedat, ceea ce a creat grave daune României în cursul războiului.

14. Statutul grupului etnic german din România

La începutul lunii Noiembrie 1940, vine la mine la Preşedinţie Andreas Schmidt, noul conducător al minorităţii germane din România, şi-mi prezintă din partea grupării lor un proiect de Statut destinat să reglementeze relaţiile acestei comunităţi cu Statul Român, după schimbarea constituţională ce a suferit-o prin instaurarea regimului legionar. Din perspectiva noii situaţii politice din România, el cerea ca Statutul minorităţilor germane să se clarifice şi să se precizeze, pentru a deveni un instrument juridic capabil să garanteze libera ei dezvoltare etnică.

Proiectul de Statut adus de Andreas Schmidt nu brusca evoluţia constituţională de până atunci a Statului Român, ci se baza pe anumite antecedente admise sub guvernările anterioare. Era cunoscut faptul că încă sub regimul dictaturii carliste, grupul german din România obţinuse recunoaşterea lui, ca entitate etnică, sub numele de „Comunitatea naţionala a Germanilor din România” (Die Volksgemeinschaft der Deutschen în Rumänien). Această organizaţie, înfiinţată sub regimul carlist, era oficial îndreptăţită să reprezinte interesele Germanilor din România faţă de guvernul român. Comunitatea Germană din România, înzestrată cu privilegiul de a controla activitatea culturală şi politica a tuturor membrilor ei din România, a intrat în bloc în „Frontul Renaşterii Naţionale”, la înfiinţarea acestuia, formând o secţie aparte, şi obţinând 12 deputaţi în Noul Parlament. Evident, ce-l interesa pe Regele Carol în acel moment, era să capteze bunăvoinţa acestei minorităţi, pentru ca aceasta, la rândul ei, prin legăturile ei cu Reichul, să contribuie la împăcarea lui cu guvernul german, după încordarea ce-a intervenit prin asasinarea lui Corneliu Codreanu.

Andreas Schmidt a invocat şi „Dictatul de la Viena” în sprijinul Statutului său. Într-adevăr, în cadrul acestui acord, Ministrul de Externe al României, Manoilescu, a semnat cu Ribbentrop un protocol adiţional, prin care guvernul român se obligă „să trateze la egalitate în orice privinţă pe membrii Grupului Etnic German cu membrii comunităţii etnice româneşti şi poziţia grupului german să o întărească, în sensul „Hotărârilor de la Alba Iulia”, pentru a-şi putea păstra caracterul ei german”. Trebuie remarcat faptul că protocolul de la Viena, fiind redactat în grabă, conţinea o clauză superfluă şi anume egalitatea de tratament între români şi germani. Ca indivizi singuratici, saşii şi şvabii din Ardeal şi Banat s-au bucurat de egalitate în faţa legii, chiar de la întemeierea României Mari. Ceea ce aducea nou „Dictatul de la Viena” nu se referea la membrii acestei comunităţi, ci la indicarea Grupului Etnic German ca entitate politică reprezentativă a tuturor germanilor din România, cu care guvernul român trebuia să trateze în viitor, acordându-i toate înlesnirile pentru a-şi menţine specificul său german.

Ce conţinea în plus proiectul lui Andreas Schmidt?

1. Nimic în esenţă care să nu fi fost aprobat înainte de guvernele anterioare ale dictaturii carliste. Proclamarea Grupului Etnic German ca organizaţie unică a germanilor din România se săvârşise încă sub Carol şi cu acest titlu participa la viaţa politică a ţării, intrând în „Frontul Renaşterii” şi apoi în Parlamentul-emanaţie a partidului unic. Prin „Dictatul de la Viena”, poziţia câştigată de acest grup fusese confirmată printr-un acord adiţional.

2. Elementul nou pe care-l introdusese Andreas Schmidt în proiectul său nu se referea aşadar la recunoaşterea acestui grup ca organ reprezentativ al totalităţii germanilor din România, ci la natura activităţii lui politice. Se autoriza crearea şi funcţionarea unui partid naţional-socialist al Grupului Etnic German din România, în cadrul căruia se vor manifesta politic membrii acestui grup.

Grupul etnic obţinea şi dreptul ca alături de drapelul românesc, să poată arbora şi drapelul german.

Nici aprobarea pe care o cerea Grupului Etnic German de a crea un partid naţional-socialist în România, nu era ceva necunoscut în România şi în Europa. Chiar în ţara noastră se înfiripase un partid naţional-socialist, după venirea lui Hitler la putere. Nu avea audienţă mare, dar exista. Apoi, în Europa, în ţări de regim democratic tradiţional, se întemeiaseră partide naţional-socialiste: în Elveţia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Suedia, Belgia, Austria. Nimic mai natural ca şi germanii din România să ceară libertate de a se manifesta politic în conformitate cu doctrina naţional-socialistă, într-o perioada când Germania hitleristă era stăpâna Europei.

E curios că acei ce-au dezaprobat autorizaţia dată de guvernul român legionar unui partid naţional-socialist în România, nu s-au simţit niciodată incomodaţi de faptul că în ţările democratice funcţionau partide comuniste, care nu numai că aveau o ideologie totalitară, dar erau şi total aservite Moscovei, capitala URSS-ului, care nu şi-a ascuns niciodată ţelurile ei imperialiste de dominaţie a lumii întregi. Nu se măsura cu două măsuri? Unde e consecvenţa şi logica?

Chiar dacă s-ar fi constatat că proiectul de Statut al lui Andreas Schmidt ar conţine anumite elemente susceptibile să lezeze suveranitatea naţională, România nu avea nici un mijloc să se opună, fiind total avizată în acele momente decisive pentru existenţa noastră ca Stat, la sprijinul şi la protecţia Marelui Reich German, în faţa teribilei ameninţări bolşevice. Şi mai dispuneam de un argument puternic, pe care cercetătorii superficiali ai acelor timpuri grele îl trec cu vederea. Ne aflam în perioada când o crâncenă prigoană se dezlănţuise în Ardealul de Nord contra populaţiei româneşti. Trebuia să-i câştigăm pe saşi şi pe şvabi ca aliaţii noştri contra terorii maghiare şi, mâine, pentru o eventuala revizuire a Dictatului de la Viena. Tratându-i cu generozitate, îi vom avea de partea noastră în procesul nostru cu Budapesta.

La sfârşitul audienţei, i-am comunicat lui Andreas Schmidt că sunt total de acord cu Statutul propus de el şi mă voi duce imediat la General pentru a-i expune cauza şi a-i solicita aprobarea lui. Am trecut în cabinetul lui Antonescu şi după ce i-am făcut un rezumat al discuţiei avute cu Andreas Schmidt, i-am prezentat proiectul de Statut adăugând că-l consider acceptabil şi folositor pentru interesele ţării. Legiferarea lui va fi şi o bună introducere la proxima lui vizită la Berlin.

Antonescu m-a ascultat, a citit proiectul, dar n-a avut nici un semn de viaţă. Se vede că gândurile lui erau în alta parte.

– Bine, am să i-l trec lui Ică (Mihai Antonescu), ca să-l examineze şi el, fiind specialist în Drept Constituţional. Mâine vom vorbi.

A doua zi a venit Ică la mine, spunându-mi că Generalul nu poate aproba textul propus de Andreas Schmidt, considerându-l că ştirbeşte suveranitatea Statului Roman. Trebuie găsită o altă formulare care să modifice anumite paragrafe, susceptibile să fie interpretate ca o imixtiune în afacerile interne ale României. „Mă voi ocupa eu de o altă redactare a Statutului.”

Am avut o discuţie mai lungă cu el, expunându-i punctul meu de vedere. Nu numai că nu ne putem opune legiferării lui, fiind o derivaţie a Dictatului de la Viena, pe care Generalul s-a obligat să-l execute, dar am câştiga un aliat puternic în relaţiile cu Reichul acum când tensiunea cu Ungaria a ajuns la maximum.

De atunci n-am mai ştiut nimic de soarta proiectului lui Andreas Schmidt, până ce în 21 Noiembrie apare în Monitorul Oficial decretul-lege cu Statutul Etnic German din România. L-am citit să descopăr schimbările introduse de Ică, „pentru a nu leza suveranitatea „Statului Român”. Nimic esenţial. Câteva înlocuiri de cuvinte şi de aşezare a frazei, care în fond repetau vechiul text. Nişte exerciţii mai mult de stil şi gramatică decât modificări de conţinut. Grupul Etnic German era recunoscut ca persoana juridică de drept public şi se putea organiza pe plan politic ca partid naţional-socialist, putând arbora alături de culorile româneşti şi culorile Reichului german.

Toată nemulţumirea Generalului, cu Statutul prezentat de Andreas Schmidt, se datora faptului că acesta mi se adresase întâi mie pentru a obţine aprobarea lui. În lupta pentru acapararea puterii totale în Stat, Generalul vedea în Andreas Schmidt un aliat de-al nostru şi un obstacol potenţial în calea ambiţiei lui nemărginite.

Mai târziu, după eliminarea noastră de la putere, Generalul Antonescu şi cu Ică n-au mai avut aceleaşi scrupule constituţionale în relaţiile cu Grupul Etnic German. Au admis ca guvernul german să facă recrutări directe de soldaţi din sânul minorităţii germane din România, ceea ce însemna o gravă încălcare a ideii de suveranitate naţională. Dar cum de aceasta concesiune nu profita decât Conducătorul, conştiinţa lui patriotică intrase în adormire…

15. Vizita la Berlin. Semnarea pactului tripartit

La câteva zile după întoarcerea de la Roma, Generalul Antonescu a plecat în vizită la Berlin, în urma unei invitaţii a Führerului. Motivul pentru care fusese invitat la Berlin făurise alte planuri şi plecase cu alte intenţii, care lăsau în umbră problemele de politică externă ale României. El vroia să-l vadă pe Hitler pentru a afla care este opinia acestuia despre mişcare şi dacă n-ar putea obţine din partea lui un fel de „Rückversicherung” în cazul unui conflict cu legionarii asupra metodelor de guvernare.

Ca şi în cazul precedent, al vizitei la Roma, Generalul a repetat în faţă mea scena cu singurătatea lui politică. El „nu are oameni”, „nu are partid” şi cu un aer neputincios m-a rugat din nou pe mine să-i întocmesc lista persoanelor care să-l însoţească, adăugând că trebuie să fie o suită numeroasă.

M-am bucurat de starea lui de spirit, de atenţia ce-o acorda mişcării, de dorinţa lui de a apărea la Berlin înconjurat de demnitari legionari şi am introdus pe listă numai elemente riguros selecţionate pentru a face impresie bună în mediul politic al celui de-al Treilea Reich, unde credeam că se va desfăşura o mare bătălie pentru destinele României. În afară de Sturdza, Ministrul de Externe, care mergea din oficiu, am ales să facă parte din suita generalului pe Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, atât pentru cunoaşterea limbii germane cât şi pentru ţinuta lui de legionar; pe Alexandru Constant, Subsecretar de Stat la Propagandă, şi pe Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finanţe, pentru că amândoi avuseseră legaturi în anumite sfere ale guvernului german în timpul refugiului lor la Berlin; P.P. Panaitescu, unul din marii noştri istorici, Rectorul Universităţii din Bucureşti şi Directorul ziarului Cuvântul, pentru a da un nou imbold relaţiilor culturale cu Germania; Victor Medrea, Directorul General al Presei, şi Victor Biriş, Secretar General la Ministerul de Interne, atât pentru funcţiile ce le îndeplineau cât şi pentru stăpânirea limbii germane. Biriş jucase şi un rol important în cursul exilului din Berlin, 1939-l940. L-am mai adăugat pe Alexandru Randa, Şeful Presei Legionare, autorul unei documentate lucrări asupra naţional-socialismului german. Gazetele noastre au fost reprezentate de Barbu Sluşanschi de la Cuvântul şi Nicolae Pop de la Buna Vestire. Au mai făcut parte din delegaţie, Mircea Cancicov, Ministrul Economiei Naţionale şi aghiotanţii Generalului.

Înainte de plecare, Generalul a semnat un decret-lege prin care eram numit Preşedinte ad-interim al Consiliului de Miniştri pe timpul absenţei lui din ţară.

Plecarea delegaţiei romane spre Berlin a avut loc în seara de 19 Noiembrie, de pe peronul gării Mogoşoaia. Guvernul in corpore l-a salutat pe General la plecare. Cu acest prilej i-am adresat o scurtă cuvântare, pentru a-i ura călătorie bună şi succes în misiunea lui.

”Domnule General,

După întoarcerea din Italia fascistă, unde aţi aşezat raporturile româno-italiene pe o temelie nouă şi durabilă, vă îndreptaţi astăzi spre Berlin, răspunzând invitaţiei Führerului Adolf Hitler. Este astăzi prima dată când Conducătorul României face o vizită oficială în Marea Germanie naţional-socialistă. Niciodată călătoria unui bărbat de Stat n-a fost urmărită de un întreg popor cu atâta dragoste şi cu atâtea nădejdi de mai bine.

Domnule General,

În Germania naţional-socialistă a Marelui Führer Adolf Hitler veţi găsi mulţi prieteni: prieteni din totdeauna ai Mişcării Legionare, prietenii D-voastră şi ai neamului nostru. Dragostea noastră pentru Führer şi încrederea în viitorul Statului Legionar, care-şi va găsi un loc de onoare în Noua Europă a dreptăţii, vor fi chezăşia reuşitei acţiunii D-voastră.

Domnule General,

În numele Guvernului Român şi în numele Mişcării Legionare vă urez din tot sufletul un drum bun şi o întoarcere de biruitor.

Sa trăiţi, Domnule General!

Trăiască Führerul Adolf Hitler şi Germania Naţional-Socialistă!”.

General Antonescu mi-a mulţumit pentru urările de bine şi si-a exprimat în acelaşi timp satisfacţia de a pleca în Germania sprijinit de încrederea întregului popor românesc.

”Plec cu încrederea poporului românesc şi sper să mă întorc cu încrederea poporului, german”, au fost ultimele cuvinte ale Conducătorului înainte de a se urca în tren.

Abia în ajunul călătoriei la Berlin, textul Pactului Tripartit, care urma să fie semnat şi de România, a fost înmânat de Fabricius Generalului şi Ministrului de Externe. Examinându-l, Sturdza a descoperit în redactarea lui grave erori, care compromiteau atât poziţia României în relaţiile internaţionale cât şi întreaga strategie a războiului. Pactul, cum informează Sturdza în cartea lui România şi Sfârşitul Europei, nu prevedea obligaţia Japoniei de a participa la un război al celorlalte două puteri Semnatare, Germania şi Italia, contra Rusiei Sovietice, dar implica obligaţia Puterilor Axei de a declara război Statelor Unite, în eventualitatea că Japonia ar fi angajată într-un conflict cu această putere. România semnând Pactul Tripartit, îşi asuma aceeaşi obligaţie, ceea ce nu ne-ar fi produs decât inconveniente. România nu era interesată să participe la conflictul Axei cu Puterile Occidentale, în timp ce toate nădejdile noastre se îndreptau spre posibilitatea izbucnirii unui război germano-sovietic, de la care aşteptam recuperarea provinciilor răpite, dar şi asigurarea existenţei noastre ca Stat independent. În drumul de la Viena spre Berlin, Sturdza i-a cerut cu insistenţă ca, înainte de semnătură, să-i ceară la Ribbentrop şi Hitler remedierea lui, printr-un protocol adiţional, chiar şi secret, în care să se precizeze şi obligaţia paralelă a Japoniei de a declara război Rusiei în cazul unui conflict germano-sovietic. Când a început campania din răsărit, Japonia nefiind legată prin Pactul Tripartit aşa cum a prevăzut Sturdza, s-a abţinut de a-şi trimite trupele contra Rusiei Sovietice în Extremul Orient. În schimb, când Japonia a atacat Statele Unite, în Decembrie 1941, semnatarii Pactului Tripartit, între care şi România, automat şi-au îndeplinit obligaţia lor înscrisă în Pact de a se considera în război cu această putere. Şi atunci s-a ajuns la paradoxala situaţie ca România să fie aliata Germaniei, Italiei şi Japoniei în războiul acestora cu America, dar să nu fie legată prin nici un tratat de alianţă cu aceste puteri în războiul contra Rusiei! România a făcut un război de fapt în răsărit, pe socoteala ei proprie, şi nu un război bazat pe o obligaţie internaţională înscrisă într-un tratat.

Generalul Antonescu n-a dat atenţia cuvenită observaţiei făcute de Sturdza, fie că nu pricepea problema fie că nu vroia să întreprindă nimic fără aprobarea lui Fabricius, care, cum am menţionat, devenise confidentul său în politica lui externă. Ori, Fabricius executa politica lui Ribbentrop, care săvârşise imensa greşeală, cu consecinţe atât de grave pentru cursul războiului, de a nu prevedea în Pactul Tripartit un paralelism de obligaţii între Germania şi Japonia. Sturdza a tras consecinţe şi la solemnitatea semnării Pactului a refuzat să-şi pună semnătura alături de General.

Refuzul Generalului de a lua în considerare sfatul lui Sturdza avea şi un alt substrat. Intrarea României în Pactul Tripartit era pentru el o afacere secundară şi nu pentru asta venise el la Berlin. Era un prilej binevenit pentru a trata o altă problemă, de natură internă, care-l preocupa în cel mai înalt grad. Vroia să afle în ce măsură guvernul german sprijinea mişcarea şi ce atitudine ar lua dacă ar ajunge la o răfuială cu ea. Eforturile principale ale lui Antonescu nu s-au concentrat în domeniul politicii externe a României, care avea nevoie să fie clarificată, după dezastrul lăsat în urmă de Regele Carol, ci spre politica internă, unde colaborarea cu mişcarea îl stânjenea. În toate întrevederile avute la Berlin n-a avut decât o singura grijă; să câştige încrederea lui Hitler, să apară în ochii acestuia ca soldatul „sans peur et sans reproche”, pe care Germania să se poată baza în orice împrejurare. Cum relatează Sturdza, au avut loc întrevederi „clandestine” între General şi Ribbentrop, la care el n-a fost invitat. Ce s-a putut discuta în acest „tete a tete” cu Ribbentrop, n-au avut probleme de politică externă, căci, în acest caz, nu avea nici un rost să-l excludă pe Sturdza. Subiectul acestor întâlniri paralele i s-a dezvăluit lui Sturdza când Ribbentrop l-a apostrofat cu următoarele cuvinte: „Nu vă puneţi niciodată în conflict cu armata. Ar fi o nebunie. Într-o astfel de ciocnire mişcarea ar fi distrusă”. Sturdza, consternat, şi-a dat seama de intrigile ce s-au ţesut contra Legiunii şi a protestat cu energie, spunându-i că dragostea şi respectul pentru armată este o tradiţie în mişcare şi că aşezându-l pe General în fruntea noastră, am dat o noua dovadă a acestei dragoste şi a acestui respect”.

Declaraţia lui Sturdza n-a avut efectul dorit. Ribbentrop a devenit complicele lui Antonescu în întrevederea acestuia cu Hitler. Cu prilejul audienţei avute cu Führerul, s-a petrecut o scenă rar întâlnită în analele diplomaţiei. Ministrul de Externe al României a fost lăsat la uşă şi a intrat la Hitler numai Antonescu. După aproape o ora de aşteptare, a fost invitat şi Sturdza să intre în biroul Führerului, unde, spre marea lui mirare, l-a găsit şi pe Ribbentrop. Nu i s-a comunicat lui Sturdza ce s-a tratat în prima parte a audienţei, ca să poată face legătura. În prezenţa Ministrului de Externe, a atacat exclusiv chestiunea dictatului de la Viena. Cu un atlas în mâna, a arătat nedreptatea ce ni s-a făcut. A fost o pledoarie documentată şi elocventă, cum recunoaşte Sturdza.

A doua zi, în cursul banchetului dat de Hitler, acesta adresându-se lui Sturdza, i-a repetat pe un ton aspru avertismentul auzit mai înainte din gura lui Ribbentrop: „D-voastră nu ştiţi poate cine este Generalul Antonescu. Nu aţi putea găsi mai mare patriot pentru a apăra interesele ţării D-voastră”.

– O ştim foarte bine, a răspuns Sturdza, căci altminteri nu l-am fi ales să fie capul nostru.

Acest schimb de cuvinte a fost suficient ca să-l lămurească pe Sturdza asupra celor discutate în prima parte a audienţei şi pentru ce a fost lăsat afară: punerea sub acuzaţie a Mişcării Legionare. Antonescu i s-a plâns lui Hitler de greutăţile ce le întâmpina în guvernare din cauza generozităţii lui. El i-a adus la putere pe legionari şi acum îi răstoarnă Statul. Hitler, aducându-şi aminte de propria lui experienţă cu partidul, în anul 1934, când a fost nevoit să recurgă la represalii sângeroase contra propriilor lui camarazi pentru a restabili ordinea, i-a dat dreptate lui Antonescu şi l-a încurajat să facă acelaşi lucru în sânul mişcării. Aprobându-l pe Antonescu, Hitler săvârşea o greşeală enormă. Antonescu nu era şeful partidului legionar, cum era Hitler şeful partidului naţional-socialist. Antonescu era mai degrabă un fel de General Schleicher pentru Mişcare, care urmărise, când a fost cancelar, lichidarea mişcării naţional-socialiste.

Trebuie să stigmatizăm mizerabila atitudine a Generalului, care-şi căuta sprijin la „Sublima Poartă Germană”, pentru a expulza mişcarea de la putere şi a rămâne singurul stăpân în România.

Dacă Ministrul de Externe a fost tratat cu atâta desconsiderare de câtre forurile germane, la cererea lui Antonescu, ne putem imagina ce s-a putut întâmpla cu restul delegaţiei legionare. Spre deosebire de vizita în Italia, unde demnitarii legionari s-au bucurat de atenţia cuvenită, la Berlin, în afară de actele înscrise în protocol, care nu puteau fi eliminate, miniştrii noştri n-au putut vedea pe nimeni din fruntaşii regimului. Normal ar fi fost ca Ministrul Propagandei, Alexandru Constant, să fie primit în audienţă de colegul său, Göbbels, iar Papanace de alt Ministru de resort al Reichului. Cel puţin într-o vizită protocolară. Constant nu l-a putut întâlni decât pe şeful presei, Dietrich. S-a întâmplat şi un incident neplăcut cu camarazii noştri. Vasile Iasinschi, în numele echipei legionare, a cerut şefului protocolului să le rezerve o oră, în cadrul programului de recepţie, ca să depună o coroana pe mormântul lui Horst Wessel. Nimic mai firesc decât ca o mişcare să-i onoreze pe morţii unei alte mişcări, căzuţi pentru idealuri comune. Dörnberg le-a satisfăcut dorinţa, dar vădit contrariat, ca şi cum Ministrului de Externe german nu i-ar fi convenit acest act.

Bilanţul politic al vizitei Generalului Antonescu la Berlin s-a încheiat cu rezultate negative.

I. Adeziunea României la Pactul Tripartit s-a realizat în cele mai nefericite condiţii. Nu eram aliaţi cu germanii şi celelalte puteri semnatare într-un eventual război contra Rusiei. În schimb contractasem obligaţia, prin semnarea acestui pact, să fim alături de Japonia, Germania şi Italia, în eventualitatea unui conflict cu Statele Unite. Un pact absurd, cu obligaţii unilaterale. Noi şi toate celelalte puteri semnatare trebuia să fim alături de Japonia în războiul ce-l pregătea această ţară în Pacific, dar Japonia nu era obligată să ne asiste pe noi şi pe celelalte puteri, în primul rând Germania, într-o ciocnire cu Rusia.

II. Cu toata pledoaria lui înfocata, Antonescu nu l-a putut determina pe Hitler să accepte revizuirea dictatului de la Viena. Era de aşteptat, căci faptul se consumase şi nu se mai putea reveni asupra lui în acele împrejurări. Hitler era în ajunul unor noi operaţii militare, în Balcani şi în Rusia, şi atunci nu mai avea libertatea de mişcare, chiar dacă ar fi vrut să tulbure „noua ordine europeană” stabilită în bazinul dunărean. Antonescu obţinuse o victorie morală. Se pare că Hitler a fost convins de nedreptatea ce ni se făcuse la Viena şi chiar îi făcuse promisiunea ca lucrurile nu vor rămâne aşa la sfârşitul războiului, dar, din punct de vedere politic, relaţiile româno-maghiare au rămas exact în situaţia lor anterioară, cu Ardealul de Nord ocupat.

III. Ceea ce nu i se poate ierta lui Antonescu, este că n-a obţinut de la Hitler nici cel puţin promisiunea că va face presiunile necesare la Budapesta de a înceta sângeroasa prigoană contra populaţiei româneşti din Ardealul cedat. Şi după vizita la Berlin şi mai târziu, în tot cursul războiului, ungurii s-au purtat cu aceeaşi sălbăticie, urmărind deznaţionalizarea românilor, prin teroare şi prin măsuri economice restrictive.

Dar dacă rezultatele de politică externă au fost inexistente, în schimb Generalul s-a întors cu beneficii copioase pentru propria lui cauză. Pe Antonescu nu-l interesau atât „interesele României” în acel moment, ci cum să câştige încrederea lui Hitler în dauna Mişcării Legionare. Titlul ce-l dobândise de „Conducător al Statului Român” nu era ameninţat de nimeni, dar el nu putea suferi nici cel puţin limitarea puterii lui prin colaborarea cu mişcarea. Lui Hitler i-a plăcut caracterul lui ferm, inflexibil, de soldat fanatic, chiar atunci când apăra cauza Transilvaniei. Între cei doi exista o înrudire de temperament. Şi unul şi altul, erau oameni ai deciziilor repezi, dar, din nefericire, nu totdeauna bine gândite, ceea ce în final nu puteau duce decât la catastrofă. Dar să nu credem că Antonescu l-a captat pe Hitler numai prin prestanţa lui fizică. Oferise în schimbul certitudinii că va fi sprijinit, în cazul unei crize interne, concesiuni substanţiale, pe plan militar, economic şi diplomatic. Practic oferise totul, tot potenţialul României în războiul ce-l purta Germania, fără să obţină în schimb nici cel puţin un tratat secret de alianţă, contra Rusiei, aşa cum procedase Brătianu în primul război mondial. România a intrat în războiul din răsărit fără să fi primit nici cel puţin „un petec de hârtie”.

La întoarcere, i-am organizat Generalului din nou o primire triumfală. Pe peronul gării Mogoşoaia l-au întâmpinat întreg guvernul cu toate înaltele autorităţi ale Statului. Piaţa din faţa gării, era plină de legionari. 20.000 de cămăşi verzi din toate corpurile legionare din Capitală au izbucnit în urale nesfârşite, când Generalul a trecut în revistă formaţiile lor. Strigătele de „Conducător, Conducător” se rostogoleau ca un uragan în văzduhul Capitalei. De-a lungul traseului parcurs de General, până la Preşedinţie, alte zeci de mii de oameni aşteptau trecerea coloanei de maşini ca să-l salute. Se răspândise vestea că Generalul a obţinut revizuirea dictatului de la Viena, încât mulţimea scanda entuziastă: „Vrem Ardealul, vrem Ardealul”.

Nu ştiu ce s-a petrecut în sufletul Generalului când a văzut şi a ascultat uriaşa manifestare de simpatie a tineretului legionar. Nu a simţit oare că are remuşcări când a confruntat starea de spirit a ţării cu întunecatele lui gânduri ?

16. Funeraliile Căpitanului. Baldur von Schirach şi von Bohle la Bucureşti

Guvernul german şi partidul naţional-socialist au fost reprezentate la înmormântarea Căpitanului de două personalităţi însemnate ale Reichului: Baldur von Schirach, şeful tineretului german şi Ernst Wilhelm von Bohle, şeful organizaţiei externe a partidului (Auslandsorganisation), şi Secretarul de Stat în Ministerul de Externe. Baldur von Schirach era trimisul lui Hitler, iar von Bohle îl reprezenta pe Rudolf Hess, locţiitorul Führerului la conducerea partidului.

Ei au sosit cu avionul în după amiaza zilei de 29 Noiembrie 1940 şi cum nu fusesem anunţat decât în ultimul moment, mi-a rămas puţin timp ca să pregătesc primirea lor. Antonescu considerând că oaspeţii reprezintă mai mult partidul decât Statul, n-a venit la aeroport, cedându-mi mie întâietatea de a-i saluta pe pământul României. În câteva ore am mobilizat corpurile legionare din Capitală şi în momentul aterizării avionului, formaţiile noastre, în cămăşi verzi şi cu drapele, se aflau pe aeroportul Băneasa.

Însoţit de Victor Medrea, pe care-l numisem între timp şef al protocolului legionar, i-am întâmpinat pe delegaţii Reichului la coborârea lor din avion şi după prezentările de rigoare, am ascultat imnurile celor două ţări în poziţie de drepţi. După sfârşitul acestei ceremonii, am trecut în revistă compania de onoare, cu muzică şi drapel, şi apoi detaşamentele legionare, care ne-au salutat, pe măsură ce înaintam, cu braţul în sus. În faţa steagurilor, Baldur von Schirach şi von Bohle se înclinau şi salutau. Ne-am urcat apoi în maşini, eu cu Baldur von Schirach şi Victor Medrea, care îmi servea de interpret, şi i-am condus până la Athenee Palace, unde li se rezervaseră camere.

În dimineaţa de 30 Noiembrie, Baldur von Schirach şi von Bohle au asistat la slujba înmormântării la Biserica Sf. Ilie Gorgani. La picioarele sicriului Căpitanului, care era aşezat pe un pod mai înalt, cei doi reprezentanţi ai Reichului au depus o splendidă coroană de trandafiri roşii, pe a cărei panglică erau scrise cuvintele „Adolf Hitler”.

După sfârşitul funeraliilor, seara, Legaţia germană a dat o recepţie în onoarea reprezentaţilor Reichului, la care au fost invitaţi, în afară de Generalul Antonescu şi de mine, alţi miniştri şi demnitari legionari. De partea germană, au asistat toţi şefii de misiuni, militari şi civili, de la Bucureşti, împreună cu personalul Legaţiei germane. Mai era prezentă şi o delegaţie a armatei germane din România, formată din ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi.

Cu prilejul acestei recepţii, Baldur von Schirach, care stătea lângă mine la masă, mi-a transmis din partea lui Rudolf Hess invitaţia de a-l vizita la Berlin, comunicându-mi şi ziua fixată pentru primirea mea, 15 Ianuarie 1941. L-am rugat să-i exprime lui Rudolf Hess mulţumirile mele pentru invitaţie şi pentru marea bucurie ce mi-o face de a-l putea cunoaşte şi saluta personal la data stabilită. În cursul conversaţiei care a urmat cu Baldur von Schirach, acesta m-a sfătuit să întreţin cele mai bune raporturi cu şeful Statului, pentru a se putea consolida regimul legionar. I-am răspuns, oarecum nedumerit, că loialitatea noastră faţă de General este o dogmă şi că relaţiile noastre au fost bune până la tensiunile ce s-au ivit în ultimele zile din cauza executării la Jilava a asasinilor Căpitanului de către un grup de legionari. I-am explicat starea sufletească a acestor oameni care au lucrat la deshumarea osemintelor Căpitanului şi revolta care i-a cuprins când au descoperit trupul Căpitanului ars de vitriol şi cu ştreangul la gât. Baldur von Schirach părea că m-a înţeles, deşi comportamentul lui era rece, rezervat, protocolar, spre deosebire de von Bohle, în care simţeai că bate o inima de camarad. Era cald, afectuos şi deschis în toate manifestările lui.

După venirea lui Baldur von Schirach şi von Bohle la Bucureşti pentru a participa la înmormântarea Căpitanului, după ce au depus coroana de flori din partea Führerului, ca un omagiu adus întemeietorului mişcării, după ce s-a aflat de invitaţia mea la Rudolf Hess, toate aceste fapte au produs o puternică impresie asupra Generalului Antonescu, determinându-l să revină la o atitudine mai moderată. Mâniile lui din ajun s-au risipit ca prin farmec. Nu-l mai recunoşteam. Vorbea pe un ton blând şi împăciuitor, ca şi cum nu ar fi fost nimic între noi cu două zile înainte, când îmi cerea să-i cedez şefia mişcării. Revenisem la atmosfera bună din primele zile ale guvernării noastre. Îşi dăduse seama că guvernul Reichului nu era dispus să-l susţină într-o acţiune de desprindere violentă de mişcare. Mai erau rezistenţe de înfrânt la Berlin şi trebuia să aştepte o altă oportunitate, până ce şi acestea erau înlăturate.

17. O scrisoare a lui Himmler

La câteva zile după înapoierea celor doi delegaţi germani la Berlin, Baldur von Schirach şi von Bohle, primesc o scrisoarea din partea Reichsführerului SS Himmler, care mi se adresa pe un ton foarte prietenos, cu cuvintele „Lieber Kamerad Horia Sima”. Nu ştiu dacă e vreo legătură între convorbirile avute cu înaltele personalităţi germane la Bucureşti şi acest mesaj. Eu nu l-am provocat şi n-am cerut intervenţia nimănui dintre demnitarii Reichului în afacerile noastre interne. În orice caz scrisoarea lui Himmler a fost binevenită, contribuind la restabilirea echilibrului guvernării noastre, grav zdruncinat după întâmplările de la Jilava. Aceasta scrisoare mi-a dat siguranţa că Reichul nu este dispus să-l sprijine pe Antonescu, dacă ar încerca o acţiune de forţă contra mişcării.

Ce spunea Himmler în scrisoarea lui? O serie de consideraţii judicioase şi care coincideau perfect şi cu punctul nostru de vedere:

I. Aprobă executarea sumară a asasinilor Căpitanului de la Jilava, afirmând că „o asemenea măsură este justă”. Un astfel de act nu se poate realiza în cadrul justiţiei legale, care întotdeauna va fi împiedicată să se pronunţe cu severitate, fiind îngrădită de paragrafele pe care trebuie să le consulte.

Dar, îmi atrăgea atenţia că acţiuni de acest gen nu trebuie să se producă decât o singura dată, căci altminteri „ordinea de Stat ar suferi şi s-ar zdruncina în final însăşi structura lui”.

II. Dându-mi ca exemplu colaborarea dintre Hindenburg, Preşedintele Reichului, şi Cancelarul Hitler, Himmler mă sfătuia să apuc acelaşi drum în relaţiile cu Generalul Antonescu: „binele şi viitorul României depind de unirea strânsă şi plină de încredere între Mişcarea Legionară şi Conducătorul Statului Român”. Nu se poate imagina, continua Himmler, ca Mişcarea Legionara să poată reconstitui România fără de Generalul Antonescu, după cum era sigur că, urmând exemplul Italiei şi Germaniei, şi Generalul „va fi pătruns din ce în ce mai mult de convingerea că patria nu poate fi refăcută, fără ajutorul D-voastră, camarade Horia Sima, care aţi preluat moştenirea Căpitanului Codreanu, şi fără ajutorul legionarilor”.

III. Himmler aproba măsura ce-am luat-o de a desfiinţa poliţia legionară, căci în modul acesta se evita primejdia „de a se naşte un dualism în puterea poliţienească”. Recomanda ca un număr cât mai mare de membri să fie încadraţi în Poliţia de Stat, unde să-şi însuşească cât mai repede cunoştinţe profesionale.

IV. Scrisoarea se încheia cu invitaţia că dacă vin în Germania (cu prilejul vizitei la Hess) să-l caut şi pe el pentru a trata atât problema reorganizării poliţiei cât şi alte probleme de interes comun dintre cele două ţări.

După cum se poate convinge oricine, scrisoarea lui Himmler nu conţinea nici un element susceptibil să fie interpretat ca o aţâţare la revolta contra Şefului Statului. Dimpotrivă, Himmler îmi recomanda „să câştig şi inima lui Antonescu”, pentru că, „în modul acesta, între Conducerea de Stat şi Mişcarea Legionară va lua naştere o unitate indisolubilă…”.

N-am dat scrisoarea s-o citească şi Generalul, considerând-o de natură particulară, o transmisiune de gânduri şi preocupări de la un camarad la altul. Totuşi s-a aflat de existenta scrisorii şi după expulzarea noastră de la putere, 23 Ianuarie 1941, Generalul Antonescu l-a acuzat pe Himmler şi serviciul lui din România ca n-ar fi străini de „rebeliunea” contra lui. Pentru a risipi aceasta acuzaţie, Himmler i-a trimis Generalului o copie a scrisorii adresate mie în 5 Decembrie 1940 şi aşa se face că documentul a rămas şi în Arhiva Ministerului de Externe de la Bucureşti.

18. Acordul economie germano-român

În urma schimbului meu de scrisori cu Generalul din Octombrie, prin care îi propuneam adoptarea unui program de economie dirijată, Conducătorul Statului deşi mi-a răspuns aspru şi pe nedrept, combătând concepţia mea, totuşi, în cursul întrevederii lui cu Hitler, a anunţat hotărârea guvernului român de a întocmi un plan decenal pentru refacerea economică a României. Este evident că planificările economice aparţin mai degrabă sistemului de economie dirijată decât economiei liberale, încât Generalul Antonescu îşi însuşise în final ideea mea, deşi mă atacase cu vehemenţă când am cerut o schimbare de perspectivă în organizarea economiei naţionale. Generalul s-a dus direct la Führer cu planul decenal, fără să-mi spună mie nimic şi fără să trateze chestiunea în prealabil în Consiliul de Miniştri, cum ar fi fost normal.

Când Şeful Statului i-a vorbit lui Hitler de planul decenal, n-avea nimic pregătit, nici un studiu din partea unui grup de specialişti, ci l-a scos din tolbă nou-nouţ, exclusiv ca să-l impresioneze pe Hitler, arătându-i că merge în organizarea economiei româneşti pe urmele experienţei germane, care a dat rezultate atât de strălucite.

Pentru realizarea acestui plan, Generalul a solicitat sprijinul Germaniei, în forma unor credite de lungă durată. Hitler a aprobat cererea lui Antonescu şi a trecut-o forurilor economice competente pentru a fi examinată şi pusă în aplicare. Ca urmare a acestei înţelegeri, Cancicov, Ministrul Economiei Naţionale, a dus tratative intense cu persoanele acreditate de guvernul german şi, ca rezultat al lor, s-a ajuns la încheierea unui nou acord economic româno-german. Protocolul noului acord a fost semnat în 4 Decembrie 1940, din partea României de către Constantin Greceanu, Ministrul nostru la Berlin şi de Dr. Dimitriuc, Subsecretar de Stat pentru Problemele Petrolului, iar din partea Germaniei de către Dr. Clodius. Pentru a cunoaşte esenţa acestui acord şi a-l putea valoriza din punct de vedere al intereselor româneşti nu avem altă sursă mai bună decât însăşi declaraţiile făcute de Cancicov, Ministrul care a dus tratativele, presei româneşti, după întoarcerea lui de la Berlin, în 13 Decembrie 1940. Reproducem din aceste declaraţii textul acordului, însoţit de explicaţiile şi comentariile ministrului.

”Cred necesar să se lămurească pe înţelesul tuturor păturilor sociale, atât natura cât şi însemnătatea acestor aranjamente.

Unele din aceste acorduri reprezintă normala şi periodica revizuire şi punere la punct a convenţiei de schimburi şi plăţi în curs, în lumina experienţei anului ce se termină şi a necesităţilor anului ce începe. În acest scop sunt prevăzute sesiunile anuale ale Comisiilor Guvernamentale, română şi germană, compuse din cei mai distinşi tehnicieni, care s-au întrunit şi anul acesta şi au reglementat, prin protocoalele respective, într-un spirit de largă înţelegere mutuală, atât traficul de mărfuri şi plăţi cu Germania şi Protectoratul Boemiei şi Moraviei cât şi cu ţările ocupate de Germania, Olanda, Belgia, Norvegia şi Guvernământul General.

De data aceasta însă, în afară de aceste aranjamente periodice de natură specială şi de o tehnică necesară în cadrul noului spaţiu european, s-a mai semnat un protocol privitor la colaborarea germano-română pentru realizarea unui vast plan românesc de 10 ani, în vederea reconstrucţiei ţării, prin refacerea şi completarea utilajului naţional în toate domeniile economiei publice şi private a Regatului Român.

Asupra acestui acord vreau să insist în mod deosebit pentru a explica împrejurările în care s-a elaborat şi a fixa cadrul său juridic şi economic, de o valoare epocală şi fără precedent în ţara noastră.

După evenimentele zguduitoare pentru conştiinţa naţională, care au început la finele lunii Iunie şi au culminat la începutul lunii Septembrie 1940, s-ar fi putut crede că adaptarea vieţii noastre sociale şi economice la noua stare de fapt va fi grea şi de lungă durată. Cu graniţele sfâşiate, cu echilibrul sufletesc rupt, cu aparatul producţiei, circulaţiei şi repartiţiei bunurilor deranjat, problemele ce se puneau pentru noul regim al revoluţiei legionare erau din cele mai grele ce s-au pus vreodată pentru un Conducător de Stat şi un regim politic.

Şi totuşi, pentru a mă limita numai la discuţia laturii economice a problemei, iată, România Noua, deşi mutilată şi redusă în posibilităţile sale materiale momentane, încheie, pe plan internaţional, un act juridic de colaborare economica şi financiară, în condiţii pe care niciodată nu le-a obţinut România veche”.

Textul acordului economic

”Să amintim textul acordului, pentru a face comentarii cât mai substanţiale.

Cu scopul ca să realizeze printr-un plan decenal reconstrucţia economică a României, Guvernul Regal Român a luat contact cu Guvernul Reichului pentru a obţine sprijinul şi colaborarea acestuia la realizarea acestui plan. Guvernul German se declară gata să acorde sprijinul său financiar şi tehnic, în toate domeniile economiei pentru reconstrucţia României. Pentru executarea practică a acestui Acord, cele două guverne au convenit, în primul rând, următoarele:

1. Germania acordă, pe timpul cât va dura planul decenal, credite importante, pe termen lung, în condiţii speciale, necesare pentru realizarea planului.

2. Colaborarea ce există actualmente în domeniul agricol şi forestier pentru intensificarea şi sporirea producţiei, va fi continuată în acest scop şi în cadrul creditelor acordate. Germania va dispune livrări considerabile de unelte şi maşini pentru dezvoltarea agriculturii româneşti şi va pune la dispoziţie instalaţiile necesare pentru asanarea mlaştinilor şi irigarea regiunilor agricole.

3. Pentru a promova metodic producţia industrială a României în cadrul noii ordini economice a Europei, Germania, în colaborare cu industria româna şi în conformitate cu planul de 10 ani, va pune la dispoziţie sprijinul ei financiar şi tehnic.

4. În cadrul planului ei decenal, România va dezvolta căile ei de comunicaţie şi anume atât reţeaua de căi ferate şi de şosele cât şi conductele de petrol, potrivit debuşeelor fireşti ale economiei româneşti, în cadrul noii ordini europene. Germania va efectua livrările considerate necesare pentru executarea acestui plan în cadrul creditelor plănuite.

5. Germania se declară gata ca, în afară de creditele pe termene lungi, după o înţelegere prealabilă cu Guvernul Român şi în condiţiile stabilite în această înţelegere, privitoare la colaborarea capitalului român cu cel german, să pună la dispoziţie capitalul şi pentru dezvoltarea industriei româneşti şi a sistemului ei bancar şi de credit pe baza colaborării în domeniul economiei private.

6. Guvernul German pune la dispoziţie Guvernului Român – la cererea acestuia – specialişti agricoli, industriali şi alţii.

7. Cele două guverne vor avea grijă la stabilirea raporturilor de politică comercială dintre cele două ţări ca piaţa germană să rămână asigurată ca debuşeu sigur pentru produsele româneşti, cu preţuri potrivite şi independente de crizele economice şi că importanţa pieţei româneşti în schimburile comerciale cu Germania să continue a fi sporită.

8. Cele două guverne constată cu satisfacţie că colaborarea româno-germană a şi început în toate domeniile. Ele sunt hotărâte să asigure continuitatea rodnică a acestei colaborări, în interesul celor două popoare.

După ce a făcut textul acordului, Cancicov l-a completat cu o serie de comentarii, destinate să scoată în evidenţă importanta şi avantajele lui pentru România.

1. România îşi întocmeşte singură, aşa cum interesele ei o cer, planul decenal al refacerii economice…

2. Pentru dezvoltarea metodică a industriei româneşti în cadrul planului de 10 ani, Germania va pune la dispoziţie sprijinul ei tehnic şi financiar.

3. Colaborarea capitalului german cu cel român, în cadrul economiei private, în industrie şi în sistemul bancar, se va face în baza şi în cadrul unei înţelegeri de la Stat la Stat.

4. Cele două guverne se angajează ca, în stabilirea raporturilor de politică comercială, piaţa germană să fie un debuşeu sigur pentru produsele româneşti, cu preţuri potrivite şi independente de crizele economice.

5. Germania, pentru executarea planului de 10 ani, pune la dispoziţie – pe termen lung şi cu procente mici în condiţii speciale – credite necesare, considerabile, adică atât cât vor fi necesare după amploarea planului romanesc.

După ce subliniază principiile acordului economic, adaugă Cancicov şi aceste comentarii, pentru a demonstra atmosfera „de perfectă reciprocitate în încrederea sincerităţii cuvântului dat de Statul Legionar”:

a) Nu se înstrăinează nici fondul, nici exploatarea bunurilor ţării, nici veniturile speciale (ca de pildă altă dată, chibriturile, telefoanele, C.A.M.).

b) Nu se face control străin (ca de pildă altă dată, cu ocazia împrumutului stabilizării).

c) Plafonul creditelor pentru împrumut nu sunt impuse, ci fixate de noi după necesităţile ce le vom stabili prin planul de 10 ani.

d) Regimul colaborării capitalului străin, în domeniul economiei private, va fi stabilit în cadrul legal al unei înţelegeri de la Stat la stat.

În continuare Cancicov arată că împrumuturile ce le vom primi de la Germania se vor realiza în natură, adică nu vom primi devize, ci obiecte şi diverse materiale pe care le vom achiziţiona în contul sumelor puse la dispoziţie în cadrul acestor împrumuturi. Răspunzând criticilor acelora care ar putea obiecta că împrumuturile ar putea fi anihilate prin preţuri mari necontrolate cu care ar putea fi facturate cumpărările din Germania”, spune că acest lucru ar fi posibil în principiu „numai în cadrul economiei liberale, a preţurilor variabile sub legea cererii şi a ofertei sau a unor factori conjuncturali.

În cazul împrumutului de faţă, însă, nu trebuie să se uite că realizarea lui se face pe piaţa germană, adică a acelei ţări în care a reuşit, spre uimirea întregii lumi, concepţia integrală a economiei dirijate, bazată pe stabilitatea celor trei factori substanţiali: monedă – salarii – preţuri. Noţiunea preţ, în economia germană, este concreta şi stabilă”.

Partea cea mai delicată a expunerii lui şi unde ministrul nu s-a simţit tocmai în largul tui, a fost justificarea ridicării mărcii de la 50 la 60 lei, căci în timp ce acordul economic legat de planul decenal, reprezenta o promisiune, un proiect legat de viitor, noua reglementare a cursului mărcii constituia o realitate actuală, apăsând greu asupra economiei româneşti, care abia îşi reluase respiraţia. De fapt nu este Cancicov responsabil de noul curs al mărcii, ci Antonescu. Ca să câştige încrederea cercurilor economice germane, ştiind cât de greu atârnă opinia lor în deciziile lui Hitler, a consimţit la ridicarea cursului mărcii, în timpul vizitei lui la Berlin, după ce nouă ne dăduse ordin mai înainte să ne opunem cu toată energia lui Neubacher, când acesta adresase aceasta cerere Ministerului de Finanţe, Cancicov, în declaraţia lui, nu putea decât să-l acopere pe Conducătorul Statului în faţa ţării, cu autoritatea lui de specialist. Iată cum a explicat el urcarea cursului mărcii:

”În afară de acest acord de importanţă epocală, s-a încheiat încă o convenţie specială pentru reglementarea cursului RMK fata de leu. Ca o consecinţă firească a RMK în spaţiul european, atât occidental cât şi sud-estic.

Trăsătura de unire între aceste părţi ale continentului pentru înlesnirea schimburilor şi plăţilor o face, în cadrul unui plan precis şi de o concepţie tehnică superioară, Casa Centrală de Compensaţii (Clearingul Central) de la Berlin.

Ca România să nu rămână izolată şi să-şi poată fixa poziţia sa în acest vast sistem, s-a convenit o stabilire a cursului RMK cu începere de la 1 Aprilie 1941 de la 50 lei la 60 lei = 1 RMK”.

Pentru a se evita pagubele ce-ar putea rezulta pentru economia românească, prin urcarea cursului mărcii, s-au luat o serie de măsuri destinate ca noul curs să nu afecteze transportul de petrol, Banca Naţională şi industria de Stat privată. Ministrul expune în amănunt înţelegerea făcută cu guvernul german ca aceste sectoare ale economiei naţionale să nu sufere de pe urma schimbării raportului între marcă şi leu.

Ministrul încheie importantele lui declaraţii cu convingerea că România a apucat pe drumul cel bun şi ca va putea duce la bun sfârşit opera de reconstrucţie a ţării, făcând un vibrant apel către români „să păşim cu voinţa dârză la executarea planului de refacere economica a ţării”. Iată ultimele lui cuvinte:

”Se poate pune însă o întrebare: Cum se face că România Nouă, mutilată şi redusă la posibilităţile sale materiale momentane, obţine un tratament şi avantaje pe care nu le-am putut obţine timp de 20 de ani, România Veche, pentru înzestrarea şi dezvoltarea economiei naţionale?

Examinarea obiectivă a împrejurărilor lasă să se desprindă un singur răspuns.

Viziunea clară a viitorului ca şi experienţa trecutului trebuie să indice conducătorilor de State calea de urmat pentru popoarele a căror îmbinare de interese în politica economică a continentului a avut şi are aspectul unei colaborări organic predestinate.

Domnul General Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român, are meritul de a fi exprimat pe linii mari şi clare, atât la Roma cât şi la Berlin, înainte ca şi în timpul vizitelor sale oficiale din cursul lunii Noiembrie, nu numai bazele sistemului conceput de Corneliu Codreanu, pentru a angaja politica externă a României, dar în acelaşi timp a expus cu convingere şi sinceritate punctele cardinale ale vastului său plan de reconstrucţie a Statului, pe baza colaborării de capital şi tehnică în condiţiile principale enumerate mai sus.

Când Domnul General Antonescu mi-a făcut onoarea să-mi solicite colaborarea la Guvern pentru executarea planului său economic şi când Domnul Sima mi-a arătat încredere şi m-a asigurat de tot sprijinul său, nu am avut nici un moment de ezitare pentru a primi această sarcină”.

Ca un fapt de mare importanţă din declaraţiile lui Cancicov şi necesar de a fi relevat din punct de vedere al mişcării legionare, căci nu vine de la un prieten al ei, ci de la un fost adversar, este recunoaşterea contribuţiei revoluţiei legionare la procesul de însănătoşire al economiei româneşti într-un timp-record. După ce enumera zguduitoarele evenimente ce-au avut loc din Iunie până în Septembrie 1940, care au redus la limita posibilităţile materiale de existenţă a Statului Român, arată că „problemele ce se puneau pentru noul regim al revoluţiei legionare erau din cele mai grele ce s-au pus vreodată pentru un Conducător de Stat şi un regim politic”. Dar iată că România Nouă biruie aceste greutăţi şi încheie un act de colaborare economică, pe care niciodată România veche nu l-a putut obţine.

Declaraţiile lui Cancicov, optimiste, convingătoare şi pline de încredere pentru viitorul României, nu aprofundează îndeajuns esenţa acestui acord economic, care conţine o serie de lacune şi puncte şubrede. Citind declaraţiile lui Cancicov, mi-am dat seama de atunci de fundamentele greşite ale înţelegerii economice de la Berlin, dar timpul şi gravele preocupări ce-au urmat nu mi-au mai dat răgazul necesar ca să le semnalez în vreun Consiliu de Miniştri. Îndoielile mele au fost confirmate total de evoluţia economică a relaţiilor româno-germane, după expulzarea noastră de la putere şi în cursul războiului.

1. Nu se fac planuri economice pe termen atât de lung, zece ani, ci pe patru sau cinci ani. Observaţia era cu atât mai justă cu cât ne aflam în timp de război, când nu se ştie ce poate aduce ziua de mâine.

2. Planul decenal nu avea nici o bază concretă. Nu se săvârşise nici un studiu prealabil pentru a dispune de el măcar într-o formă rudimentară. Cu o uşurinţă condamnabilă pentru un om de Stat, Antonescu i-a vorbit lui Hitler de un plan economic care nu exista decât în imaginaţia lui. Dar nu posibilitatea realizării acestui plan fantezist îl interesa pe General, ci să se servească de el ca de o piesă politică pentru a capta bunăvoinţa lui Hitler, supralicitând mişcarea.

3. Generalul Antonescu nu avea de gând să aplice planul propus de el, căci realizarea lui ar fi însemnat, ceea ce eu propusesem, adoptarea sistemului de economie dirijată. Rămânând în cadrul economiei liberale în tot cursul războiului, implicit cădea şi pretenţia lui de a organiza economia romanească pe baza acestui plan.

4. Prin lovitura de Stat din Ianuarie 1941 şi expulzarea noastră de la putere, Generalul nu mai putea aspira la realizarea planului decenal, deoarece execuţia lui presupunea existenta unui puternic cadru politic, capabil să-l pună în aplicare în toate domeniile economiei naţionale.

5. Acordul economic prevedea la punctul 6 trimiterea de tehnicieni şi experţi germani în România, care să ajute la dezvoltarea agriculturii şi a industriei. Această clauză a fost sistematic sabotată de guvernul român, ceea ce arată cât de puţin interesat era Generalul la reuşita planului de 10 ani.

6. Nici guvernul german n-a făcut presiuni asupra guvernului român, pentru a trece la întocmirea planului decenal şi punerea lui în practică. E de presupus că experţii germani şi-au dat seama din primul moment de aspectul fantezist al planului decenal şi l-au acceptat să figureze ca un balast, înteresându-se mai mult de latura politică a acordului, adică ce beneficii ar putea trage Germania pentru aprovizionarea ei cu materii prime din România.

7. Planul decenal a căzut în desuetudine, aş putea zice chiar de a doua zi de când a fost intercalat în acordul germano-roman, rămânând în istoria relaţiilor economice cu Germania ca o curiozitate istorică.

8. Singurul avantaj real al acordului economic ar fi fost dacă Germania s-ar fi angajat să livreze armament modern României. Ori, capitolul înarmării armatei n-a figurat în agenda lui Antonescu. Presupunem că a ignorat aceasta chestiune, ştiind din discuţiile prealabile cu Fabricius şi Hansen că Hitler nu este dispus pentru moment să furnizeze armament de calitate României.

România dispunea în acel moment de argumentele puternice în faţa guvernului german, petrolul, grânele şi admirabila ei poziţie strategica, ca să poată cere în schimbul lor arme. Antonescu a sacrificat problema înarmării pentru a nu-l supăra pe Hitler, fiind preocupat în primul rând să-şi consolideze poziţia lui politică la Berlin în detrimentul mişcării.

9. Ridicarea cursului mărcii de la 50 la 60 de lei nu era justificată. România, la data încheierii acordului, ieşise din faza dezechilibrului economic şi dădea semne vădite de însănătoşire, chiar fără ajutorul Reichului. Explicaţia lui Cancicov că marca a trebuit să fie urcată ca o rezultată a încadrării noastre în marele spaţiu economic german era forţată şi neconvingătoare. Ridicarea mărcii a fost un act politic al Generalului, o concesiune financiară făcută exclusiv cu scopul de a intra în graţiile lui Hitler.

Cine a plătit urcarea cursului mărcii a fost ţărănimea, ale cărei produse s-au devalorizat pe piaţa germană, în timp ce petrolul, băncile şi industria au fost scutite de pagube prin acorduri suplimentare între cele două guverne.

10. Articolele 3 şi 5 ale acordului erau dăunătoare economiei naţionale. Acestea se refereau la colaborarea capitalului german în domeniul economiei private, pentru dezvoltarea industriei româneşti şi a sistemului ei bancar. Cu aceste două articole, germanii îşi asigurau penetraţia în petrol, în metalurgie şi bănci, fără a aduce o contribuţie proprie la progresul economic al ţării. Ei urmăreau doar să pătrundă în întreprinderile existente, fără să se angajeze şi creeze ei înşişi noi întreprinderi.

După expulzarea noastră de la putere şi ca o recompensa pentru ajutorul dat de armata germană în evenimentele din Ianuarie, Conducătorul Statului a sacrificat părţi importante din patrimoniul industrial şi petrolifer al ţării, oferindu-le consorţiilor germane.

19. O lovitură de la Berlin. Rechemarea lui Fabricius

După criza provocată de întâmplările de la Jilava, din noaptea de 26/27 Noiembrie, izbutisem să restabilesc echilibrul guvernării. Totul părea că merge spre o normalizare a raporturilor cu Generalul Antonescu. Desigur că, în sufletul lui, Generalul nu era deloc mulţumit cu matchul nul la care s-a ajuns, după încercarea de a uzurpa şi conducerea Legiunii, dar atitudinea guvernului german nu-i lăsa altă alegere decât să respecte acordul cu mişcarea.

La aplanarea conflictului a contribuit puternic intervenţia lui Neubacher din ziua de 27 Noiembrie şi, trebuie să recunosc, că nici Fabricius n-a avut o altă atitudine în acel moment, probabil în urma unor indicaţii de la Berlin. Şi Ministrul Reichului la Bucureşti i-a comunicat lui Antonescu ca execuţiile de la Jilava nu sunt un motiv ca să se pună în primejdie existenta Statului Naţional-Legionar. Participarea lui Baldur von Schirach şi a lui von Bohle la funeraliile Căpitanului, precum şi mesajele ce mi le-au adus, au avut darul să-l potolească pe General, indicându-i acestuia că guvernul Reichul nu doreşte o schimbare a sistemului de guvernare.

În aceste împrejurări satisfăcătoare, când colaborarea cu Antonescu îşi reluase cursul normal, cade ca un trăsnet vestea rechemării lui Fabricius în 13 Decembrie şi înlocuirea lui cu Manfred von Killinger. Interpretarea noastră a fost favorabilă. Guvernul Reichului trimite un om de partid în locul unui diplomat de carieră, pentru a-şi manifesta solidaritatea cu mişcarea, în virtutea afinităţilor ideologice. În cercurile legionare din Capitală domnea o stare euforică. Viitorul mişcării părea asigurat, având în vedere ca împreună cu noul ministru, emanaţie a partidului, ne vom putea înţelege mai bine decât cu Fabricius, care, în tot timpul dictaturii carliste, a susţinut politica Regelui, iar după instaurarea regimului legionar, devenise un fel de om de casă al lui Antonescu, informând Berlinul mai mult în sensul vederilor acestuia.

De fapt Fabricius căzuse victimă tocmai propriilor lui rapoarte la Berlin, inspirate în mare parte de Antonescu, în care semnala cu vădită părtinire, evoluţia dificilă a relaţiilor dintre mişcare şi General. Ribbentrop, analizând rapoartele lui Fabricius, nu putea decât să fie îngrijorat de stările interne din România. Se mergea spre o confruntare între armată şi mişcare (ceea ce nu era adevărat), care trebuia evitată cu orice preţ, în aceste momente, când se pregătea campania din Balcani şi apoi din Rusia. Fabricius, în socotelile lui Ribbentrop, era un bun diplomat, dar prea fin, prea moale, pentru a putea servi într-o perioada de război. În România trebuia trimis un om energic, un tip autoritar, un luptător verificat, care să pună ordine în acest teatru de operaţii, atât de important pentru interesele Reichului. Cum necesităţile de ordin militar aveau precădere, alegerea lui Ribbentrop a căzut pe Baronul Manfred von Killinger, camarad de luptă al Führerului, având şi un grad înalt în SA. Până în momentul numirii la Bucureşti, von Killinger funcţionase ca Ministru al Reichului la Bratislava şi Ribbentrop fusese mulţumit cu activitatea desfăşurată de el în acest post.

În timp ce noi comentam cu bucurie numirea lui von Killinger la Bucureşti, considerând că vom avea ca Ministru al Germaniei un camarad de luptă, mi se aduc nişte foi volante informative care circulau prin sferele guvernamentale şi politice din Bucureşti. Ce erau acestea? Erau nişte note informative şapirografiate care nu emanau de la vreun serviciu oficial al Statului, ci aparţineau unui grup particular, care le difuza în cerc restrâns, la anumite persoane, primind în schimbul lor anumite ajutoare. Cunoşteam aceste foi încă din 1938, din timpul dictaturii carliste. O legionară necunoscută de autorităţi, care lucra ca secretară în cabinetul ministrului Ghelmegeanu, le scotea din coşul de hârtii al acestuia, unde le arunca, după ce le citea şi le rupea, şi apoi pe filiera noastră ajungeau până la Comandamentul Legionar. În general materialul informativ din aceste foi se referea precumpănitor la mişcare în acea vreme, culegea comentariile legionarilor liberi asupra arestării şi procesul Căpitanului şi zvonurile ce circulau în mediul lor în legătura cu strămutarea Căpitanului dintr-o închisoare într-alta. Din când în când apărea şi câte o notiţă senzaţională, care dezvăluia ceva din activitatea clandestină a mişcării şi care ne neliniştea, căci faptul relatat nu putea fi cunoscut şi transmis decât de cineva care avea atingere cu Comandamentul Legionar din Capitală. Prin Septembrie 1938, trebuia să plece Alecu Cantacuzino de la Braşov, unde stătea ascuns după evadare, şi să vină la Bucureşti. Se fixase şi data plecării, cu o maşină şi cu însoţitorii lui. Dar chiar în preziua când trebuia să se pună expediţia în marş, îmi cad din nou în mână aceste foi, aduse în grabă de la fata care le lua din coşul de hârtii al lui Ghelmegeanu. În ele se scris negru pe alb că în ziua cutare, Alecu Cantacuzino va veni cu o maşină de la Braşov la Bucureşti. Cum s-a putut afla arest lucru, când doar câţiva ştiau de deplasarea lui în acea zi? În grabă am trimis un curier la Braşov şi am contramandat plecarea. În ziua anunţată de foile informative, şoseaua Braşov – Bucureşti era într-adevăr înţesată de controale…

Ce spuneau aceste foi despre substituirea lui Fabricius cu Manfred von Killinger? Reproduceau o declaraţie culeasă din gura lui Maniu:

”Baronul Manfred von Killinger vine la Bucureşti ca să facă în România ce-a făcut în Slovacia, unde a eliminat din guvern partidul „Gărzile Hlinka”, dând puterea Monseniorului Tiso, Preşedintele Statului. Killinger vine la Bucureşti ca să lichideze Garda de Fier”.

Am râs cu poftă când am citit declaraţia lui Maniu. Cum o să-i elimine de la putere tocmai pe prietenii lui cei mai loiali? Ar fi o demenţă. Poate avea Antonescu motive de îngrijorare, dar nu noi.

Într-adevăr, când a auzit de rechemarea lui Fabricius, Generalul a avut un acces de furie. I s-a părut că politica Reichului s-a înclinat definit spre mişcare şi că însăşi poziţia lui de Conducător al Statului este ameninţată. Loviturile veniseră una după alta, confirmând întărirea poziţiei legionare la Berlin: drastica intervenţie a lui Neubacher după evenimentele de la Jilava, participarea lui Baldur von Schirach şi von Bohle la funeraliile Căpitanului, invitaţia mea la Hess, scrisoarea lui Himmler… Şi acum îl pierdea şi pe sprijinitorul său cel mai sigur în relaţiile cu guvernul german. Se înţelesese perfect cu Fabricius, care i se ataşase atât de strâns încât adeseori uita că este Ministrul Reichului, convertindu-se în purtătorul de cuvânt al Conducătorului pe lângă Ribbentrop.

Fără să mai examineze şi alte ipoteze, Generalul n-a stat nici o clipă la îndoială să atribuie rechemarea lui Fabricius unei intrigi a mişcării legionare la Berlin. În realitate, noi n-am avut nici cel mai mic amestec în această afacere. Nici nu mi-ar fi trecut prin cap să întreprind un asemenea pas. Chiar dacă aveam motive de nemulţumire cu Fabricius, cum era să ne amestecam noi în afacerile interne ale publicului Reich German? Era o necuviinţă şi o operaţie primejdioasă. De la mine nu a pornit nici cea mai uşoară incitaţie de a determina schimbarea lui Fabricius şi după câte ştiu şi ceilalţi demnitari s-au abţinut să întreprindă vreo acţiune în acest sens.

Antonescu avea însă un motiv puternic să creadă că legionarii „i-au făcut figura” cu Fabricius: rămânerea lui Sturdza încă două zile la Berlin, după încheierea vizitei oficiale. De ce a rămas Sturdza dacă nu pentru a cere rechemarea lui Fabricius? Rezultatele se văd. Sturdza este responsabil de plecarea lui Fabricius. „E o lovitură ce mi-a dat-o mie, lipsindu-mă de cel mai bun sfătuitor ce-l aveam în relaţiile mele cu guvernul german”.

De fapt Sturdza era nevinovat. Cum explica în amintirile lui, rămăsese la Berlin pentru cu totul alte motive, care n-aveau nimic de-a face cu o intrigă diplomatică. Era îngrijorat de superficialitatea informaţilor germane asupra capacităţilor militare ale URSS-ului şi vroia să-i expună lui Ribbentrop neliniştile lui. S-a înapoiat fără să vadă pe nimeni de la Wilhelmstrasse, încât nu şi-a putut realiza planul pentru care a rămas. În schimb, din dorinţa de a face bine Germaniei, şi-a atras suspiciunea şi ura lui Antonescu, care din acel moment pândea un prilej prielnic ca să-l scoată de la Externe.

Schimbarea Ministrului Germaniei la Bucureşti avea şi un alt aspect, un dedesubt mult mai adânc, pe care la vremea aceea nu-l pricepusem, şi care ni s-a dezvăluit mult mai târziu şi treptat, în exil din Germania, pe măsură ce-am observat politica generală a Reichului, orientată spre o dominaţie totală în Europa. Naţional-socialismul se impusese în Europa, dar nu vroia ca alte mişcări naţionaliste, chiar prietene ale Reichului, să ajungă la putere în alte ţări, pentru că i-ar fi îngreunat realizarea politicii lui imperialiste. Orice mişcare naţionalistă, prin natura ei, caută să apere patria contra oricăror tendinţe de subjugare sau înfeudare ale altor puteri. Naţionalismul Gărzii de Fier nu putea conveni politicii generale a Reichului, care urmărea în final să transforme Europa într-un nou imperiu germano-roman. Manfred von Killinger primise mandatul de a „pune România la pas” cu politica globală a Reichului, care începuse să se aplice înainte ca războiul să fi fost câştigat. Mişcarea Legionară trebuia eliminată sau redusă la o expresie politică subordonată, după cum se procedase în Slovacia cu „Garda Hlinka”. Atât pentru războiul din răsărit ce se apropia cât şi pentru a integra România în „noua ordine europeană”, Killinger era „the right man în the right place”.

Declaraţia lui Maniu nu era atât de absurdă cum ni se păruse nouă atunci. Avea dreptate.

20. Căderea lui Sturdza. O nouă criză în relaţiile cu Antonescu

Din momentul rechemării lui Fabricius, soarta lui Sturdza era pecetluită. Generalul Antonescu era decis să-l scoată de la Externe. Era numai o chestiune de timp până ce-l va elimina din guvern. Nu putea să-i ceara demisia imediat, deoarece nu vroia să se descopere că-l concediază din cauza lui Fabricius. Nu putea justifica plecarea lui Sturdza cu plecarea lui Fabricius. Rechemarea unui ministru plenipotenţiar al unei puteri străine nu putea servi ca motiv pentru schimbarea propriului sau Ministru de Externe.

Generalul s-a hotărât să amâne răfuiala finală cu Sturdza câteva zile, căutând alte pretexte pentru a-l debarca. N-avea nici un motiv serios să se lipsească de serviciile lui Sturdza, dar imaginaţia lui, iritată de pierderea lui Fabricius, devenise fertilă în a descoperi fel de fel de greşeli în sarcina Ministrului de Externe, făcându-i zile amare. Tactica întrebuinţată de General contra lui Sturdza era de a-l copleşi de învinuiri nedrepte, ori de câte ori acesta trebuia să răspundă în vreo problemă de politică externă. În cartea lui de memorii, Sturdza a expus pe larg nedreptele observaţii ce i le făcea Generalul pe marginea notelor lui. Ceea ce l-a exasperat mai mult pe Ministrul de Externe, era tonul necuviincios, brutal, ordinar, în care îşi vărsa veninul Generalul, când i se adresa lui Sturdza, fie în scris fie în discuţii. Acest, duel, în care şi Sturdza s-a aparat cu demnitate de ofensele ce le primea din partea Generalului, a mers crescendo, până ce Ministrul de Externe nemaiputând răbda, i-a scris Generalului să aleagă între demisia lui sau promisiunea ca nu va mai fi hărţuit în conducerea Ministerului.

Conducătorul Statului a fost prea bucuros de acest deznodământ. Fără sa-mi comunice nimic nici măcar mie, care aveam dreptul să fiu informat primul, deoarece Externele aparţineau lotului de ministere atribuit mişcării, anunţă încetarea din funcţie a lui Sturdza pe data de 19 Decembrie 1940.

O noua criză izbucnise în relaţiile cu Generalul Antonescu. Dar, spre deosebire de criza precedentă, de origine internă, provocată de execuţiile de la Jilava, criza aceasta îşi avea centrul de greutate peste hotare. Demiterea lui Sturdza era efectul rechemării lui Fabricius, un act de politică externă a Reichului, care se repercuta în politica internă a României, ameninţând din nou echilibrul guvernării, cu mare greutate restabilit după Jilava. Antonescu se răzbunase pentru rechemarea lui Fabricius, înlăturându-l la rândul lui pe Sturdza fără ca acesta sau mişcarea să aibă vreo răspundere sau cel puţin vreun amestec cât de neînsemnat în decizia luată de Ribbentrop.

Era stranie şi neînţeleasă atitudinea guvernului german, care, după ce a contribuit puternic la aplanarea conflictului cu Antonescu, după evenimentele de la Jilava, acum crea el însuşi un motiv de ciocnire între mişcare şi Conducător, prin schimbarea neaşteptată şi inoportună a reprezentantului sau la Bucureşti. Probabil biruise între timp alte influenţe pe lângă Hitler, care nu vedeau cu ochi buni ascensiunea Gărzii de Fier la putere în România şi care instigau ca neînţelegerile cu Generalul să se perpetueze, până ce se va ajunge la conflict deschis. Cert este că de aici încolo, de la expulzarea lui Sturdza, vom trăi într-un climat permanent de tensiune. Generalul va deveni tot mai pretenţios, tot mai îndrăzneţ şi autoritar, ştiindu-se tare la Berlin, de unde îi veneau nu numai sprijinul, dar şi încurajările să se desprindă de mişcare.

21. Greceanu, Ministru de Externe

Alarmat şi mâhnit de plecarea lui Sturdza din guvern, m-am dus imediat la General pentru a-i cere explicaţii.

– Domnule General, aflu că Sturdza nu mai este ministru. Aveam dreptul să fiu întrebat şi eu înainte de a se fi luat o astfel de măsură, pentru că ştiţi prea bine că Ministerul de Externe aparţine grupului de ministere atribuit mişcării prin acordul ce l-am stabilit la constituirea guvernului.

Cu nişte priviri piezişe care nu prevedeau nimic bun, Generalul nu-mi dă alta explicaţie decât aceasta:

– Domnule Sima, nu mă pot înţelege cu el şi asta e totul. Fără îndoială că Externele aparţin mişcării, dar am mai convenit că dacă vreunul din echipa D-voastră nu corespunde, poate fi înlocuit.

– Este adevărat ceea ce-mi spuneţi, dar înainte de a face această schimbare, era de datoria D-voastră să mă întrebaţi şi pe mine. Unde ajungem dacă procedaţi astfel, ignorând înţelegerea noastră de bază? Vă rog să-mi comunicaţi motivele pentru care vă lipsiţi de serviciile lui Sturdza.

– Domnule Sima, n-am nimic de adăugat mai mult decât că nu mă pot înţelege cu el.

Din această vorbă nu l-am mai putut scoate, cu toate insistenţele mele. Aşa a trecut o jumătate de ori de discuţii sterile.

– Bine, îi spun, dacă vreţi cu orice preţ să va despărţiţi de Sturdza, atunci vă propun să-l numiţi în locul lui pe Constantin Greceanu, Ministrul nostru de la Berlin. E un om cu care ştiu că vă înţelegeţi perfect. Nu am auzit decât vorbe de laudă despre el din partea D-voastră.

A jucat un rol mare în biruinţa de la 6 Septembrie, un motiv în plus să-i fim recunoscători. Vorbeşte limba germană, soţia lui este de origine germană, iar în cursul şederii lui la Berlin, a făcut o excelentă impresie atât lui Hitler cât şi în cercurile Ministerului de Externe.

Generalul s-a tulburat când i-am cerut numirea lui Greceanu. Nu pentru că Greceanu nu ar fi corespuns acestui post şi nu s-ar fi bucurat de aprecierea lui, ci pentru că avea alte intenţii cu Externele: să-l sustragă de la mişcare şi să-l reţină pentru sine.

– Da, e o idee, să mă mai gândesc.

– Domnule General, trebuie să vă decideţi acum. Lumea se întreabă, e neliniştită în urma acestei demisii. Criza trebuie rezolvată repede în interesul guvernării noastre. Văzând că nu dă nici un răspuns, ochii umblându-i încoace şi încolo pentru a scăpa privirilor mele, am trecut la atac cu o alta soluţie, ştiind că îi va conveni şi mai puţin.

– Domnule General, dacă nu vă convine Greceanu, vă rog să-mi treceţi mie Ministerul de Externe. D-voastră aveţi Armata. Nimic mai firesc să am şi eu un minister care să corespunda rangului meu în guvern: Externele.

Antonescu s-a uitat la mine speriat şi a bătut în retragere:

– Nu, Domnule Sima, nu cred că este bine, pentru Rusia Sovietică. Rămânem la Greceanu.

– De acord. Când îi faceţi decretul de numire?

– De îndată ce vine de la Berlin.

– Dar, până când vine, îmi îngăduiţi să anunţ numirea lui prin ziare şi la radio?

– Poţi să anunţi, Domnule Sima. Aşa se face că, după aceasta discuţie penibilă, în care am reuşit să-i smulg aprobarea pentru numirea lui Greceanu, presa şi postul nostru de radio au transmis ştirea că noul nostru Ministru de Externe este Constantin Greceanu.

 

 

VI. ÎN CENTRUL GUVERNĂRII

În scurtul timp de guvernare ce ne-a stat la dispoziţie, mişcarea legionară a dat un strălucit examen de energie creatoare în toate domeniile. Poporul a fost smuls din starea de disperare în care îl lăsase regimul anterior şi a prins noi puteri pentru a înfrunta cu încredere ziua de mâine.

1. Realizările regimului legionar şi întâmplări memorabile

Regimul legionar se caracterizează printr-o vulcanică activitate în toate domeniile, printr-un ritm trepidant de realizări. E ca şi cum energiile încătuşate ale neamului de zeci şi poate de sute de ani „ar fi izbucnit năvalnic spre lumină”.

Duşmanii n-au notat în perioada guvernării noastre decât defectele şi petele ei: infracţiuni, delicte, nereguli, abuzuri, inerente oricărei revoluţii. Comparată cu oricare altă revoluţie, guvernarea legionara a fost extrem de blândă chiar şi cu aceia care i-au cauzat mişcării suferinţe atroce. După strangularea Căpitanului, după masacrarea elitei legionare, n-ar fi fost de mirare să se producă răzbunări care să egaleze cel puţin aceste crime monstruoase. În loc de a ne repezi pentru a nimici şi „sămânţa acestor netrebnici”, cum spunea Argetoianu, când a luat puterea după Argeşeanu, ne-am limitat la principalii vinovaţi şi chiar şi pe aceştia era să-i scăpam din mână, ocrotiţi de Antonescu, fără fulgerătoarea reacţie a legionarilor din noaptea de 26-27 Noiembrie, în faţa gropii de la Jilava.

Ceea ce nu-şi dau osteneala să examineze inamicii noştri, este partea pozitivă a guvernării noastre, una din cele mai fecunde etape din istoria contemporana a României. Într-un timp-record, Statul s-a consolidat, arca lui s-a umplut de bani şi o frenetică activitate constructivă s-a notat în toate domeniile. O, dacă am fi avut numai doi ani de guvernare, am fi schimbat faţa României!

De unde venea această vitalitate creatoare a regimului legionar? Din zvâcnirile întregii naţiuni. Noi nu eram decât expresia din adâncuri a maselor populare, care de veacuri aşteptau să se reverse în istorie, pentru a o plămădi după geniul neamului nostru. Regimul legionar era totalitatea naţională integrată în Stat. Era voinţa naţională ajunsă la maturitate politică. Dacă s-ar fi făcut alegeri, am fi luat majorităţi zdrobitoare, chiar fără a recurge la ajutorul faimoasei „prime majoritare”, prin care guverna ţara, în era partidelor, o minoritate.

În partea aceasta voi trata despre înfăptuirile Mişcării Legionare în scurta ei trecere prin Stat, ce a realizat în diversele sectoare ale vieţii naţionale şi cum a reacţionat in faţa grelelor probleme ce se puneau poporului nostru, abia ieşit dintr-o teribilă încercare. Tot aici vor fi consemnate momentele de durere şi de doliu ale Legiunii, petrecute în această perioadă, pentru că fac parte integrantă din aceeaşi tonică generală a regimului, fiind împărtăşite şi susţinute de participarea masivă a naţiunii. Fie în acte creatoare fie în zile de întristare, simţeam cum inima neamului bate alături de noi.

Evident, nu tot ce-a creat mişcarea în scurta ei guvernare se găseşte adunat în paginile care urmează. În alte părţi, cum e Bătălia Economică, cititorul a făcut cunoştinţă cu efortul nostru pentru a salva patrimoniul material al naţiunii. După cum n-am introdus în această parte nici Deshumarea Căpitanului, care, prin proporţiile şi consecinţele ei, reprezintă o temă de sine stătătoare.

Am concentrat în Realizările Regimului şi Întâmplări Memorabile piese istorice răzleţe, de o ordine sau alta, care nu-şi găseau locul nici în despărţămintele precedente şi nici în cele ce vor urma. În această parte se găseşte miezul guvernării noastre, înfăţişat în actele lui culminante, cunoscute de toată ţara. Calomniile şi minciunile care s-au azvârlit asupra guvernării legionare, ca un torent neîntrerupt de peste 40 de ani, nu vor putea niciodată să-i anuleze sensul ei creator, bazat pe iubire adâncă de neam şi călăuzit de dorinţa unei împliniri drepte a misiunii lui în lume.

2. 13 Octombrie. Reapariţia „Libertăţii”

Sugrumată în timpul dictaturii carliste, în rând cu toate publicaţiile legionare, Libertatea îşi reia apariţia în 13 Octombrie 1940.

Libertatea era singura moştenire ce-a lăsat-o Moţa familiei sale. Nu avea nici o avere. Din munca lui de avocat n-a agonisit nimic pentru ai săi. Tot ce-a câştigat, în afară de strictul necesar pentru existenţă, era pentru Legiune. În Testamentul lui a adresat o singură rugăminte personală Căpitanului: „Nu lăsaţi Libertatea să moară”, socotind că venitul foii va ajunge soţiei şi copiilor lui pentru trăi.

Moţa, cu aprobarea părintelui sau, strămută Libertatea de la Orăştie la Bucureşti, unde îşi reia apariţia de la 1 Septembrie 1936, sub directa lui conducere. N-a avut decât câteva luni răgaz ca să o reorganizeze, pentru a o adapta luptei legionare, căci în 24 Noiembrie ia drumul spre Spania.

În scrisoarea testamentară adresată Căpitanului, cere ca „totul să rămână pe loc şi să continue ca şi înainte de plecarea mea”.

”Cu concursul său şi lăsând Libertăţii sectorul operei ziaristice pe care o împlinea până acum în Legiune, foaia e asigurată şi familia mea are din ce trăi. Te rog deci, ajută Libertatea să trăiască”.

E de dorit ca, cu timpul, să fie crescut şi un element redactor. Va fi salariat, va face cariera aici…”

Acestea sunt dispoziţiile testamentare ale lui Ion Moţa referitor la Libertate.

Având în vedere că, aşa cum a lăsat Moţa, foaia a rămas proprietatea familiei sale, numai soţia lui, Doamna Iridenta Moţa, putea hotărî când să apară, sub ce conducere şi în ce condiţii. În această chestiune, nu m-am amestecat sub nici o formă, nici adresându-mă Doamnei Moţa şi nici Părintelui Moţa, deşi se simţea lipsa gazetei în lumea legionară. În afară de faptul că Libertatea reprezenta pentru noi un legat sacru, care ne amintea permanent sacrificiul de la Majadahonda, reapariţia ei ar fi fost salutată cu bucurie în masele populare romaneşti. Libertatea trebuia să-şi reia funcţia gazetărească ce-a îndeplinit-o întotdeauna de la naşterea ei; de a fi un luminător al maselor romaneşti, de a aduce slova Legiunii în popor, tâlcuind-o pe înţelesul lui şi oferindu-i un material care să corespundă şi preocupărilor lui zilnice.

În consecinţă, am fost extrem de bucuros când am aflat că Libertatea va reapare şi ca noul ei redactor, ales de Doamna Moţa, era Viorel Trifa, Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. Însărcinarea lui Trifa era binevenită atât prin faptul că era un bun administrator şi organizator cât şi prin pregătirea lui intelectuală. Colaborase mulţi ani la foaia Preotului Trifa, unchiul său, „Oastea Domnului”, unde îşi însuşise îndemânarea de a scrie articole pe înţelesul poporului.

Primul număr al Libertăţii apare sub guvernarea legionară în 13 Octombrie 1940 şi va continua săptămânal până când, după 23 Ianuarie, gazeta, odată cu întreaga Legiune, va intra din nou în prigoană, fiind suprimată de Antonescu.

3. „Cuvântul” ziar al Mişcării Legionare

În prima jumătate a lunii Octombrie, primesc vizita Doamnei Nae Ionescu, o femeie mai mică de statură, dar energică şi vioaie. Nu venise să se plângă sau să ceară ceva, ci ca să facă un dar nepreţuit Legiunii: să treacă proprietatea ziarului Cuvântul.

În cuvinte simple, dar clare şi hotărâte, mi-a spus că soţul ei, Profesorul Nae Ionescu, s-a alipit în ultimii ani de Legiune din toată convingerea şi a murit în credinţă legionară, încât ea, ca proprietară legitimă a Cuvântului, nu poate face altceva decât să-i urmeze gândurile ce le-a avut până în ultima clipă. Ea crede că ziarul nu poate avea o altă menire mai frumoasa şi mai înaltă decât să servească Mişcării, pentru care Profesorul a trăit şi s-a jertfit. A venit să-mi ofere mie, ca Şef al Legiunii, proprietatea ziarului Cuvântul, fără nici o obligaţie pecuniară sau de altă natură.

Nu mă aşteptam la această propunere. Nu mă credeam vrednic să iau succesiunea ziarului, gândindu-mă la uriaşa distanţă care mă separă de acela care nu mai este. O, dacă ar fi trăit, cât ne-ar fi ajutat Profesorul, prin relaţiile lui la Berlin şi la Roma şi prin prestigiul de care se bucura în toată ţara! Era venerat de toată intelectualitatea tânără a României şi prin martiriul său din lagăr se ridicase pe culmile trăirii legionare.

După această întâlnire, am făcut actele la Tribunal, devenind proprietarul ziarului Cuvântul.

Darul Doamnei Nae Ionescu a coincis cu darul inginerului Nicolae Malaxa, care tot pe atunci mi-a predat pachetul de acţiuni al Imprimeriilor Adevărul şi Dimineaţa din Strada Sărindar, achiziţionate de el de la grupul care le deţinea până atunci. Cele două fapte s-au petrecut concomitent, fără a avea nici o legătură între ele. Fiecare a acţionat din imboldul său propriu, fără a se fi produs vreo intervenţie sau sugestie din partea noastră.

Cu aceste două ofrande pe Altarul Legiunii, s-au creat condiţiile pentru apariţia Cuvântului. Nu numai că eram stăpânii ziarului, dar dispuneam şi de o imprimerie de mare capacitate, unde putea fi tipărit în condiţii optime.

În plină eră legionară, aveam nevoie şi de un organ de publicitate, care să exprime şi să comenteze momentul istoric pe care-l făuream. Cuvântul poseda toate titlurile necesare ca să devină „Ziar al Mişcării Legionare”.

Fondat în 1924 de Titus Enacovici, umpluse un gol în ziaristica românească de după război, înviorând conştiinţa naţională, care începuse să se clatine sub acţiunea forţelor subversive. Cei mai temuţi polemişti ai timpului şi cei mai aleşi oameni de cultură au colaborat în paginile acestui ziar, ridicându-l la un prestigiu intelectual neegalat. De la 1933, linia ziarului s-a împletit cu destinul Legiunii, culminând cu moartea de martir a directorului şi animatorului său, Nae Ionescu.

Cântărind toate aceste merite şi străluciri care se reflectau din trecutul acestui ziar, am acceptat propunerea colaboratorilor mei din domeniul presei şi propagandei ca să poarte subtitlul de „Ziar al Mişcării Legionare”.

Având în vedere cine a fost Nae Ionescu şi ce-a reprezentat în cultura românească, am încredinţat direcţia ziarului Profesorului P.P. Panaitescu, mare istoric, specialist în slavistică, cunoscut în ţară şi apreciat în cercurile savanţilor peste hotare. Ca secretar general a intrat Ştefan C. Ionescu, fratele Comandantului Legionar, Andrei C. Ionescu, un gazetar talentat şi priceput în organizarea tehnică a unei publicaţii.

De la apariţia lui în 14 Octombrie, Cuvântul a luat în scurtă vreme o dezvoltare extraordinară. Şapte ediţii zilnice, cu un tiraj de 120.000 exemplare, întrecând atât Curentul cât şi Universul, care deţinea până atunci recordul popularităţii. Avea corespondenţi în toate capitalele lumii şi în oraşele tarii, putând rivaliza cu cele mai bune gazete europene.

4. Bătălia fierului vechi. Comandamentul materiilor prime

Urmând de-aproape concepţia şi planul de lucru al Căpitanului, din circulara lui din 15 Septembrie 1937, am reluat „Bătălia fierului vechi” trei ani mai târziu. Se ştia ce succes imens a avut campania deschisă de Corneliu Codreanu pentru strângerea fierului vechi. După un prim raport ce i s-a adresat în 15 Decembrie 1937, deci, abia la trei luni de la lansarea apelului său, toate organizaţiile judeţene dispuneau de cantităţi enorme de fier şi alte metale, care nu aşteptau decât să fie încărcate în vagoane şi trimise la destinaţie. Dar a venit viforul prigoanei carliste şi aceste uriaşe grămezi de fier, adunate de mâini harnice de legionari, au fost confiscate de autorităţi.

La o lună de la proclamarea Statului Naţional-Legionar, am redeschis bătălia fierului vechi printr-o circulara data în 14 Octombrie 1940. De astă dată am extins aria de colectare la toate deşeurile şi resturile de materii prime care puteau lua din nou drumul fabricii, revenind sub forma de bunuri în consumul general. Am creat un „Comandament al Materiilor Prime”, care trebuia să strângă, prin mijlocirea organizaţiilor judeţene, în afară de fier şi metale neferoase, o serie de produse naturale sau rămăşiţe de articole casnice, azvârlite după întrebuinţare:

– ghindă şi jir

– turte oleaginoase

– cârpe de lână sau de bumbac

– păr de porc

– foiţe de staniol

– resturi de hârtie.

Am încredinţat conducerea Comandamentului Materiilor Prime Comandantului Legionar Constantin Jorjoaia.

M-am orientat în această nouă perspectivă de angajare a bătăliei fierului vechi după situaţia dificilă a României în ansamblul economiei europene. Din cauza războiului, eram tăiaţi de o mulţime de surse de aprovizionare din străinătate şi eram avizaţi din ce în ce mai mult la resursele proprii ale ţării. Orice materie primă care putea fi în timpuri normale ignorată şi abandonată, reprezenta acum o valoare nepreţuită şi trebuia recuperată şi reintrodusă în circuitul naţional al economiei.

Ca şi în timpul Căpitanului, bătălia fierului vechi şi a altor materii prime a dat în scurtă vreme rezultate spectaculare. La începutul lunii Ianuarie 1941, din toate regiunile ţării se anunţau zeci de vagoane de fier şi alte metale, de hârtie şi resturi de lâna şi bumbac. În afară de ajutorul ce-l dădeam industriei naţionale, aprovizionând-o cu materii prime, convertibile în articole de consum, mişcarea putea dispune în curând de capitaluri însemnate şi de o sursă de câştig care se reînnoia permanent. Aceste capitaluri puteau fi apoi investite în întreprinderi ale mişcării, contribuind la emanciparea economica a poporului nostru.

5. Un dispensar al iubirii de oameni

Între înfăptuirile regimului legionar a trecut aproape neobservat şi s-a scris prea puţin despre existenţa lui chiar şi în presă, a dispensarului din Strada Cobălcescu, care merită să fie aşezat la loc de onoare. A fost o instituţie-model, care a alinat multe suferinţe şi a cărei activitate binefăcătoare s-a desfăşurat în tăcere, cu discreţie şi modestie, deşi participau la această operă dezinteresată somităţi medicale.

De fapt dispensarul din Strada Cobălcescu nu era ceva nou în istoria Legiunii. Ca multe alte instituţii create din timpul Căpitanului, a avut un precursor, în dispensarul care a luat fiinţă pe Calea Griviţei, în faţa Atelierelor Căilor Ferate cu acelaşi nume, în toamna anului 1937. Se închiriase un apartament cu cinci camere, dintre care patru serveau pentru consultaţii, iar a cincea era sala de aşteptare. Chiria se plătea din cotizaţiile medicilor legionari. Dispensarul din Calea Griviţei era condus de Doamna Ana Maria Marin, soţia Comandantului Legionar, Vasile Marin, căzut în Spania, şi umplea un gol în viaţa medicală a Capitalei, fiind aşezat inima acestui cartier muncitoresc. Majoritatea bolnavilor, consultaţi şi trataţi gratuit, veneau din lumea muncitorească.

După dezlănţuirea prigoanei din 1938, dispensarul a mai funcţionat câteva luni până ce a fost închis de autorităţi, fiind considerat o oficină subversivă, iar directoarea lui, Doamna Marin, internată în Mânăstirea Suzana. „Din ce greşeală a fost arestată”, se întreba Doamna Marin în cartea ei recent apărută, căci nu contravenise cu nimic legilor dictaturii carliste? „Poate nu din greşeală. Policlinica unde lucra acum avea succes: îngrijea gratuit bolnavii din contribuţia medicilor. Policlinica fusese socotită de autorităţi loc de propagandă şi nu loc de ajutor frăţesc, iar iniţiatoarea ei a fost pusă pe lista neagră”.

În timpul guvernării noastre, vechiul proiect a fost reluat de echipa medicilor legionari şi realizat cu ajutorul Statului. Ministerul Sănătăţii, prin Dr. Alexandru Popovici, le-a pus la dispoziţie o casă încăpătoare pe Strada Cobălcescu, unde noul dispensar a început să funcţioneze din luna Octombrie 1940. Toţi doctorii legionari din Capitala şi alţi prieteni de-ai lor, medici, dădeau consultaţii gratuite în diferite specialităţi. Se făceau şi mici operaţii, iar medicamentele, în măsura posibilităţilor, erau oferite tot gratuit. Au lucrat la acest dispensar surori diplomate de spital, precum şi surori improvizate, recrutate dintre legionare. Marieta Iordache, Maica Mihaela de mai târziu, şi multe alte legionare făceau treburile cele mai grele, curăţenia şi dezinfecţia. Conducerea dispensarului i-a revenit tot Doamnei Marin, în virtutea experienţei ei anterioare.

Dispensarul a fost asaltat de bolnavi, dintre care mulţi cu boli cronice, crezând că legionarii pot face minuni şi în salvarea vieţilor omeneşti. Iată cum descrie Doamna Marin, în cartea ei, Poveste de dincolo…, munca grea de la dispensar:

”Niciodată n-am fost mai obosiţi şi mai săraci ca atunci.

În Strada Cobălcescu se aduna o echipă de doctori veniţi fiecare cu instrumentele de care aveau nevoie, doctori care îşi sacrificau timpul rezervat carierei lor pentru a se dărui altora… Erau mai multe oferte decât locuri. O afluenţă nebună de oameni fără speranţe, care îşi luau zilnic porţia de încredere în viaţă, pe care o pierduseră. Surori de spital şi surori improvizate ajutau cu căldura şi dragoste. Asta cereau oamenii înfricoşaţi, grabnic ajutor, şi asta învăţau şi vindecătorii clasici de boli ca să facă”.

După lovitura de Stat a Generalului Antonescu, s-a închis şi acest dispensar, înălţat pe temelia iubirii de oameni. Ministerul Sănătăţii, din ordinul Conducătorului, a trimis o delegaţie la dispensar pentru a ridica de acolo toate instrumentele şi aparatele, deşi ele nu aparţineau Statului, ci au fost aduse de medicii care dădeau consultaţii. S-a făcut un inventar în faţa Doamnei Marin şi ea a semnat de predare. Localul a fost evacuat şi închis, fiind considerat, ca şi pe timpul lui Carol, „un centru de subversiune contra Statului”.

6. Asociaţia „Prietenii Legionarilor” se încadrează în Mişcare

În 6 Noiembrie 1936, a luat fiinţa Asociaţia Prietenii Legionarilor. Iniţiativa nu a fost a Căpitanului, ci a venit din partea unor oameni din afara mişcării, care, impresionaţi de lupta tineretului, vroiau să-i dea o mâna de ajutor, fără a-şi descoperi identitatea. Acest grup s-a prezentat Căpitanului cu următoarea propunere:

”Am luat iniţiativa de a stabili o legătură între cei care n-au devenit şi nu pot deveni legionari.

Sunt mulţi care au fost cu sufletul alături de această mişcare, dar nu s-au putut încadra, fie ca au fost funcţionari de Stat, întreprinderi particulare, fie pentru că au fost comercianţi sau industriaşi îngrămădiţi de multe greutăţi în meseriile lor, pentru că sunt în aşa fel construiţi sufleteşte încât nu s-au putut integra complet în spiritualitatea severă a acestei mişcări.

Totuşi sunt o bună parte de Români din aceasta ţară, care recunosc că tinerilor acestora merită să li se trimită o mână de ajutor pe frontul pe care ei îngheaţă luptând pentru ţară”.

***

”Aceste gânduri ne-au făcut să ne orientam către un fel de asociaţie discretă de ajutorare a tineretului, denumită Prietenii Legionarilor.

Grupului de iniţiativă, Căpitanul ie-a dat următorul răspuns:

”Primim cu multă bucurie propunerea D-voastră. Ea ne va fi de un real ajutor pentru biruinţă.

Această propunere însă rezolvă şi o altă problemă.

În jurul nostru avem prieteni, indiferenţi şi duşmani. Am considera un dezastru, dacă mâine, când goarna biruinţei va suna peste pământul românesc, cei ce au fost prietenii adevăraţi ai neamului, ar fi să fie aruncaţi cu dispreţ în lături, iar cei ce ne-au învrăjmăşit sau au stat indiferenţi până în preajma biruinţei, ar fi să fie încărcaţi cu răsplăţi nemeritate ca eroi de ultimă oră. Acest tablou ne urmăreşte de multă vreme. Căci dacă a doua zi după victorie s-ar întâmpla acest lucru, întreaga operă legionara s-ar sfărâma.

De aceea propunerea dv. este salvatoare: pe baza ei îi vom putea cunoaşte pe cei care ne-au fost prieteni în ceasuri aspre, pe cei ce-au stat indiferenţi la toate încercările acestui neam şi pe cei ce ne-au duşmănit, duşmănindu-i viitorul.

Nu urmărim răzbunare, ci simţim necesitatea de a crea un sentiment al răspunderii în mijlocul acestei naţii româneşti.

Fiecare va trebui să ştie că pentru atitudinea să va răspunde. Nu poate trăi pe lume o naţie dispusă la toate părerile, la toate atitudinile, la toate schimbările şi la toate compromisurile”.

În urma acestui răspuns, s-a fixat, de acord cu Căpitanul, Statutul Asociaţiei Prietenii Legionarilor în următoarele puncte:

I. Prietenii Legionarilor îi ajută pe legionari material şi moral, după puteri, lunar şi anual.

II. Ei sunt cu totul în afara organizaţiei legionare, ale cărei legi de primire sunt cu mult mai severe.

III. Ei nu se cunosc între ei şi nu se întrunesc niciodată.

IV. Ei nu pot fi cunoscuţi nici de legionari.

V. Cea dintâi adunare a acestor oameni se va face în ziua Biruinţei. Atunci ei vor fi convocaţi nominal de Şeful Legiunii, vor fi cunoscuţi de legionari şi sărbătoriţi de întreaga suflare.

VI. Posedă un număr de ordine şi o parolă.

VII. Vor fi informaţi corect şi la timp asupra tuturor problemelor importante. În timpul guvernării noastre, solicitat de Comitetul de Conducere al Asociaţiei, am împlinit punctul V din Statut, care stabilea că prima adunare a Prietenilor Legionarilor se va ţine în ziua biruinţei. Atunci vor fi convocaţi, cunoscuţi de toţi legionarii şi sărbătoriţi de toată suflarea românească.

Actul de încadrare al Prietenilor Legionarilor în Legiune s-a săvârşit în ziua de 21 Octombrie 1940, în Amfiteatrul Facultăţii de Drept din Capitală. Din toate colţurile ţării au descins atunci la Bucureşti aceşti anonimi, care deşi neîncadraţi şi necunoscuţi de lumea legionară, au adus servicii nepreţuite mişcării, atât în prigoana cât şi în perioada de pregătire a victoriei de la 6 Septembrie. Convingerile lor intime, care ardeau „ca un sâmbure nestins de lumină şi dragoste în sufletul lor”, cum scria pe atunci ziarul Buna Vestire, acum şi le puteau da pe faţă, fără teama de a fi traşi la răspundere de o stăpânire haină. În această clipă, s-au desprins din anonimat şi au păşit în rând cu nesfârşitele coloane de cămăşi verzi, pentru a lucra umăr la umăr cu ei la refacerea României.

Din comitetul de şapte al persoanelor care conducea organizaţia, numai patru mai erau în viaţă. Profesorul Şumuleanu murise înainte de prigoană, iar Preotul Duminică-Ionescu şi Inginerul Eugen Ionică căzuseră victimă valului de teroare carlistă din noaptea de 21/22 Septembrie 1939. În dimineaţa zilei fixate pentru această solemnitate, au luat loc pe estradă în jurul meu cei patru supravieţuitori: Doamna Zoe Sturdza, Doamna Beiu Palade, Grigore Coandă şi Profesorul Eugen Chirnoagă. În afară de aceştia au fost invitaţi să prezideze actul Colonelul Ştefan Zăvoianu, Avocat Dr. Ratescu şi Profesorul Pantazi.

Mai întâi s-a oficiat o slujbă de un sobor de preoţi, răspunsurile fiind date de corul studenţilor legionari. Cuvântarea festivă a fost ţinută de Profesorul Eugen Chirnoagă, care a explicat asistenţei cum a luat naştere asociaţia, rostul ei în cursul prigoanei ultime. Reproducem în întregime discursul Profesorului Chirnoagă, pentru că evocă mai bine ca oricare alt comentar ce-a însemnat Prietenii Legionarilor în viaţa Legiunii şi ce sacrificii a adus în groaznica încleştare cu regimul carlist:

”Peste câteva zile se împlinesc patru ani de când drept răspuns la propunerea unui comitet de iniţiativă, Căpitanul a hotărât înfiinţarea Asociaţiei Prietenii Legionarilor.

Care era rostul acestei Asociaţii?

Să dea putinţă acelora care prin vârsta lor, prin situaţia lor în organismul de Stat, potrivnic Mişcării Legionare, sau prin condiţia lor de viaţă nu putea să-şi manifeste făţiş sentimentele lor faţă de Legiune şi să activeze ca legionari încadraţi în cuiburi.

Cu acelaşi prilej, Căpitanul a stabilit criteriile după care cererile de înscriere în Asociaţie puteau fi primite sau respinse şi a pus bazele de funcţionare ale Asociaţiei.

Scrisoarea Căpitanului, adresata Comitetului la 6 Noiembrie 1936, a fost actul de naştere al Asociaţiei şi legea ei fundamentală.

Mai mult decât oricare altul dintre organele create de geniul Căpitanului pentru încadrarea mulţimilor româneşti în slujba ideii legionare, Prietenii Legionarilor, care nu figurau decât ca nişte simple numere, au reprezentat aportul maselor anonime la clădirea edificiului legionar.

Se cuvine să punem într-o lumină deosebită rolul pe care femeile l-au avut în Asociaţia noastră. Bine reprezentate în Comitet prin două doamne, prietenele legionarilor au fost cele mai bune propagandiste ale Asociaţiei, ducând cuvântul izbăvitor de la casă la casă, sfărâmând cu râvna stăruitoare de albine prejudecăţile bărbaţilor, sosind braţ la braţ cu dânşii sau luându-le adeseori locul când aceştia şovăiau să-şi ia răspunderea de a apărea chiar sub această formă într-o organizaţie legionară.

Mulţi dintre prieteni au adus admirabile servicii mişcării în timpul prigoanei. Graţie faptului ca relaţiile lor cu Legiunea erau necunoscute Poliţiei şi Siguranţei, dar cunoscute căpeteniilor legionare, ei au putut fi folosiţi ca agenţi de legătură şi casele lor au servit ca locuri de întâlnire sau de adăpost pentru camarazii urmăriţi ca fiarele sălbatice.

Astăzi după biruinţa şi după înscăunarea regimului legionar, anonimii de ieri pot ieşi cu mândrie în lumina zilei, aducând prinosul lor de recunoştinţă şi de muncă rodnică la picioarele României legionare.

Dar mai presus de toate să ne aducem aminte de jertfa supremă a celor doi eroi ai credinţei legionare, foşti membri ai comitetului nostru, Părintele Duminică-Ionescu şi Inginerul Eugen Ionică, ostaşi neînfricaţi ai oastei mântuitoare. Numele lor să fie slăvit de-a lungul veacurilor.

Adunaţi aici de pe tot cuprinsul ţării ne întoarcem către comandantul nostru, acela care a luat locul Căpitanului în greaua luptă de izbăvire a românismului şi-i spunem:

Camarade Comandant!

Prietenii de ieri scuturând într-o pornire vijelioasa valul anonimatului, păşesc mândri în soarele dimineţii şi înconjurându-te cu nemărginită încredere şi devotament ostăşesc sunt gata la datorie şi aşteaptă ordinele D-voastră.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

După intonarea imnului Sfântă Tinereţe Legionară, am spus eu câteva cuvinte, aducând omagiul Asociaţiei Prietenii Legionarilor pentru aportul ei la lupta comună şi pentru suferinţele îndurate pentru cauza neamului. Prigoana sangvinară a Regelui Carol n-a cruţat nici Comitetul Asociaţiei, care a trebuit să plătească un crâncen tribut în grozava încleştare cu regimul.

”Prieteni ai Legiunii,

Aţi venit din tot cuprinsul ţării româneşti ca să împliniţi o poruncă a Căpitanului. Prietenii legionarilor în ziua biruinţei vor fi recunoscuţi şi sărbătoriţi de întreaga suflare românească. Prin întemeierea acestei asociaţii, Căpitanul a arătat că jertfa legionară, oricât de neînsemnată ar fi ea, e sfinţită prin puterea de dăruire a sufletului.

Prietenii Legionarilor nu au stat în rândurile dintâi în faţa inamicului. Structura lor sufleteasca şi desigur greutăţile vieţii nu le-au îngăduit să intre în rândurile luptătorilor, dar tot atât de adevărat este că nu au lipsit de la marea chemare a Căpitanului, de la bătălia dintre cele două lumi.

N-a fost uşor ca într-o vreme când eram huliţi şi batjocoriţi, alungaţi şi loviţi de acei care ne ucideau în numele patriotismului, să dai o mână de ajutor acestei mişcări, chiar în felul mai îndepărtat al prieteniei, atunci când regimul asasinilor pândea din toate părţile să te umilească, să te îndoctrineze cu trădarea Gărzii de Fier, ca să-ţi ia şi pâinea de la gură şi să te doboare.

Căpitanul a spus să fiţi sărbătoriţi de întreaga suflare românească. Sărbătorile legionare, oricât de strălucite ar fi ele, vor fi pentru totdeauna însă umbrite de tristeţea mormintelor legionare, pentru că din rândurile noastre lipsesc cei ce ne-au fost mai scumpi şi mai dragi. Lipseşte Căpitanul, lipseşte cuibul Nicadorilor şi al Decemvirilor, lipsesc cohortele eroilor şi martirilor noştri.

Cu ce a greşit Mişcarea Legionară?

”Ce greşeli a făcut Mişcarea Legionară în faţa neamului ca să fie atât de cumplit lovită, să fie atât de aspru pedepsită? Adevărata vinovăţie a Gărzii de Fier a fost prea marea ei iubire de neam. Era un climat politic care se crea treptat prin puterea de jertfă a legionarilor şi pe care nu-l puteau tolera trădătorii de ţară, şi toţi care au trăit din exploatarea şi îngenuncherea poporului nostru.

Capetele cuminţi care ne-au asigurat de douăzeci de ani că politica lor e cea mai înţeleaptă, iar noi nu suntem decât agitatori vânduţi străinilor, contra cărora orice mijloc de distrugere şi pedepsire este justificat, pentru că aşa cer interesele superioare ale ţării, astăzi pot să-şi privească opera: sute de vieţi tinere sacrificate pentru că legiunea ucisă să nu le mai tulbure banchetul permanent al vieţii lor, sute de vieţi tinere sacrificate, pentru ca să apere nu o ţară, cum spuneau ei, fiindcă din trupul ţării curg şiroaie de sânge, ci o clica solidară prin jaf, corupţie şi vânzare de patrie”.

(…)

Încadrarea în Legiune

”În numele Căpitanului, vă mulţumesc vouă, prieteni ai Legiunii, pentru ajutorul ce ni l-aţi dat mişcării în vremuri grele pentru ea; ca recunoştinţă pentru jertfa voastră, Mişcarea Legionară vă scuteşte pe toţi aceia care vreţi să vă încadraţi, de stagiul de pregătire de trei luni.

Calitatea voastră de prieteni ai Legiunii a încetat, de azi, dar puterea voastră de jertfă trebuie să continue sub o altă formă în mijlocul Legiunii. Închegaţi într-un regim puternic, întemeiat pe dreptate şi omenie, stăpân pe voinţa şi destinul vostru, aveţi toată libertatea să participaţi la munca de refacere a ţării şi să deveniţi legionari”.

După încheierea festivităţii, noii încadraţi în mişcare, proveniţi din foştii prieteni ai legionarilor, au făcut un pelerinaj la locul unde au fost expuse trupurile martirizate ale celor nouă legionari care l-au pedepsit pe Armand Călinescu.

7. Legionarii ucişi la Vaslui sunt reînhumaţi la Predeal

În seara de 23 Octombrie, un grup de călători urca în acceleratul de Moldova cu destinaţia Vaslui. Sunt familiile legionarilor asasinaţi în noaptea de 21/22 Septembrie 1939 în lagărul din aceasta localitate, însoţite de camarazii lor rămaşi în viaţă, care merg să ajute la lucrările de dezgropare şi identificare.

În Gara Vaslui oaspeţii durerii sunt întâmpinaţi de un detaşament de cămăşi verzi, sub comanda şefului garnizoanei locale. După ce li se dă onorul, se îndreaptă spre cimitirul oraşului, în marginea căruia se află mormântul comun al celor 32 legionari ucişi din ordinul Regelui Carol.

La ora 7 dimineaţa, când abia se desprindeau zorii zilei, o echipa de 20 de legionari localnici încep săpăturile pentru a ridica stratul de pământ ce zăcea peste trupurile lor. De aici înainte, vom urmări reportajul ziaristului I. Diaconescu, trimis special al ziarului Buna Vestire, care a fost de faţă la zguduitoarea scenă a dezgropării:

”Pământul este umed şi cleios; se prinde de unelte!

Lucrul merge anevoie.

Alături de mormântul comun, stau familiile morţilor!

Se aud suspine, gemete, îmbărbătări.

Un camarad povesteşte la un colt al mormântului: „I-a împuşcat pe la 5 dimineaţa. Apoi autorităţile au adunat jidanii din Vaslui, ducându-i in corpore la locul asasinatului ca să se bucure de privelişte. Au fost aduşi şi câţiva români care au privit încremeniţi, făcându-şi cruce.

Pe la ora 6 seara, 30 de legionari vasluieni din arestul jandarmeriei au fost aduşi între baionete să sape groapa comună a camarazilor lor. La ora 9,30 groapa era gata.

A doua zi dimineaţa, camionul jidanului Galler, depozitar de alcooluri din Vaslui, a adus trupurile celor ucişi în cimitir. Primele şase au fost aşezate în groapă, unul lângă celalalt. Dar comisarul era probabil grăbit şi a dat ordinul ca să se arunce claie peste grămadă, pentru ca lucrurile să se termine mai repede.

Altfel vă îngrop şi pe voi, a spus el camarazilor care au săpat groapa. După aceasta s-a turnat var. O parte din veşminte le-au fost ridicate şi împărţite de poliţie”.

(…)

”În timp ce se lucrează sârguincios la scoaterea pământului, corul legionar intonează Imnul Legionarilor Căzuţi.

Pe marginea mormântului ard lumânări sfioase, picură lacrimi din toţi ochii. Asistenta devine foarte numeroasă. În afară de cămăşile verzi, care se aduna neîncetat din toata Moldova, vin ţărani din satele din jur şi orăşenii din Vaslui.

La ora 11,30 la un capăt al gropii, se descoperă primele rămăşiţe mortuare. Sunt câteva bucăţi de stofă şi păr. Se sapă în continuare cu precauţie. Se aduc faşe, bandaje, acid fenic; camaradul doctor Valer Neagoe începe să despresoare cu mistria oseminte din stratul ultim de pământ. El este depus pe pajişte şi acoperit.

Este Zosim Danielescu din Ploieşti; îl recunoaşte mama sa.

Urmează dezgroparea celorlalţi”.

Şi aşa, rând pe rând, pe măsură ce sunt scoase din fundul gropii şi întinse pe iarbă, se trece la identificarea lor, după anumite caracteristice fizice, recunoscute de rudeniile lor, sau, când sunt prea desfiguraţi, după anumite obiecte personale ce le păstrează în haine.

Cei 32 legionari ucişi la Vaslui, în ordinea deshumării, sunt următorii:

1. Zosim Danielescu

2. Mircea Moţoc

3. Vasile Popescu

4. Gheorghe Nicolicescu

5. Dorin Constantinescu

6. Virgil Borzea

7. Tucan Boris

8. Locot. Maricari Nicolae

9. Constantin Boboc

10. Gheorghe Volocanu

11. Ion Belgea

12. Petre Rioşeanu

13. Spiru Popescu

14. Moraru Alexandru

15. Mircea Goga

16. Mircea Teohari

17. Spiru Bujgoli

18. Radu Dobre

19. Traian Clime

20. Victor Puiu Gârcineanu

21. Iordache Spânu

22. Teodor Tudose

23. Cărătaşu Chiriac

24. Valeriu Cardu

25. Şola Stavri

26. Nicu Comănescu

27. Calapăr Mihai

28. Ion Antoniu

29. Teodor Stahu

30. Şupila Polisperhon

31. Ion Busuioc

32. Gogu Răcman

În general, notează corespondentul, trupurile sunt îngrozitor de mutilate. Se vede că jandarmii, pentru a le grăbi sfârşitul, i-au mai înjunghiat cu baioneta sau i-au lovit cu patul puştii. Ion Antoniu are ţeasta spartă de un pat de puşcă.

După ce părinţii, fraţii sau surorile adunate în jurul gropii, cu lacrimi în ochi şi cu inimile strânse de durere, au stabilit identitatea celor ucişi, osemintele lor au fost înfăşurate în cearceafuri şi apoi învăluite în pânză tricoloră. Chiar în cimitir s-a săvârşit apoi o slujbă de veşnică pomenire de către un sobor de preoţi, în mijlocul unei mulţimi încremenite de durere. Pe marginea sicrielor şi în mâinile tuturor ardeau sute de lumânări, care aruncau văpaia lor tremurătoare în amurgul serii.

S-a format apoi cortegiul funebru. Sicriele au fost aşezate pe care trase de boi şi acoperite cu cetină. După fiecare car, păşesc familiile celor ucişi, iar în urma convoiului, în pas domol, coloana legionară.

Cortegiul străbate strada principală a oraşului, de-a lungul căreia se văd arborate steaguri tricolore îndoliate. Ferestrele caselor creştineşti sunt deschise şi pe pervazul lor ard lumânări. Din balcoane atârnă scoarţe româneşti. Elevii şi elevele din localitate, împreună cu o mare mulţime de oameni, ocupa ambele trotuare, ţinând lumânări în mână. Clopotele tuturor bisericilor răsună într-un dangăt trist.

”Pluteşte în tot oraşul un duh de smerenie, reculegere şi religiozitate. Ochii tuturor sunt umezi.

Vasluiul lui Ştefan cel Mare, atât de înstrăinat, astăzi se întoarce cu gândul la vremurile străvechi când românul era stăpân la el acasă”.

Coloana de care şi oameni se apropie de Gara Vaslui. Aici sicriele sunt coborâte şi apoi purtate pe umerii legionarilor până la vagoanele pregătite pentru transportul lor. Mâine dimineaţă, Vineri, 25 Octombrie, un tren special îi va duce pe martirii Legiunii şi ai Neamului pe ultimul drum, până la Predeal, unde sunt aşteptaţi pentru a primi creştineasca înmormântare în cimitirul din localitate. Familiile lor îndoliate şi mulţi camarazi de suferinţă din lagăre pleacă cu acelaşi tren al destinului tragic al mişcării pentru a le da ultimul salut când îşi vor găsi locul de veci alături de alţi fraţi de-ai lor.

În timp ce se desfăşura la Vaslui actul de deshumare al celor 32 de legionari, o altă ceremonie tot atât de cernită, se petrecea la Bucureşti, având ca decor crematoriul „Cenuşa”. În urma unor informaţii primite că la crematoriul din Dealul Spirei s-ar găsi osemintele calcinate ale mai multor legionari, arşi în cuptorul de aici, o echipă legionară, sub conducerea lui Bartolomeu Livezeanu, face o descindere aici şi începe cercetările. Într-adevăr, îndrumaşi de mecanicul crematoriului şi de preotul care slujea, au aflat cenuşa celor ucişi în prigoana din 1939: Vasile Christescu, Locot. Nicolae Dumitrescu, Nicoleta Nicolescu, Victor Dragomirescu, grupul Nadoleanu şi grupul Miti Dumitrescu. Sub titlul „Grozăviile de nedescris petrecute în hrubele crematoriului”, ziarul Buna Vestire din 27 Octombrie 1940, publică cutremurătoarea mărturisire a mecanicului Ion Cerchez, care era angajat la crematoriu:

”Iată ce povesteşte mecanicul.

În anul trecut, mi se pare în seara de 22 Septembrie, au fost aduse zece cadavre cu maşina Societăţii, spunându-se că sunt cei ce l-au asasinat pe Armand Călinescu. Incinerarea s-a făcut fără participarea noastră şi în prezenţa unui domn colonel şi a mai multor civili. Cine au fost nu ştiu nici azi.

Cenuşa am scos-o eu dimineaţa, fiindcă incinerarea a durat până la 6 în zori şi am pus-o într-o lădiţă, lădiţa aceea de colo, pe care apoi am ascuns-o într-un colţ din subsolul cuptorului. A stat acolo mai mult de şase luni. Mi s-a spus s-o arunc pe câmp.

Astă primăvară am luat lădiţa şi în loc s-o arunc pe câmp, am îngropat-o în coltul crematoriului, dinspre „Valea Plângerii”.

Cel de-al zecelea cadavru, fiindcă zece spune mecanicul că au fost, se pare că ar fi al camaradului Victor Dragomirescu.

”În ziua de 26 Ianuarie 1939, s-au adus de la Institutul Medico-Legal două cadavre cu auto-dricul Institutului. Incinerarea s-a făcut în prezenta D-lui Comisar al circumscripţiei 23 precum şi a altor persoane pe care nu le cunosc.

Cadavrele, după dată, sunt ale camarazilor Vasile Christescu şi Locot. Nicolae Dumitrescu.

”În ziua de 18 Februarie 1939, noaptea, pe la orele 11,30, s-au adus la crematoriu 7 cadavre, pe care n-am putut să le vad, întrucât nu mi s-a permis să ies din crematoriu. Cadavrele erau însoţite de mai mulţi plutonieri de jandarmi. Tot ei aranjau cadavrele în sicrie bine acoperite pentru a nu putea fi văzute.

Macabra operaţie s-a făcut cu asistenţa unui colonel, a unui procuror, a unui medic şi a altor persoane din Prefectura Poliţiei pe care nu le cunosc. Despre identitatea celor arşi n-am cunoştinţă. Incinerarea a început pe la ora 24 şi s-a terminat pe la ora 5 dimineaţa.

În ziua de 10 Iulie 1939, s-a adus la crematoriu pe la orele 23 sau 24, o femeie, cu maşina de turism a Prefecturii Poliţiei. Depunerea în sicriu s-a făcut în dosul crematoriului, pe întuneric, aşa că nu pot da altă relaţie. Incinerarea s-a făcut în prezenţa delegaţilor Prefecturii de Poliţie.

După toate indicaţiile, femeia aceasta a fost desigur camarada Nicoleta Nicolescu.

În ziua de 27 Septembrie 1939, au fost aduse două cadavre de la închisoarea Jilava cu maşina Societăţii. Cadavrele au fost însoţite de un jandarm, iar incinerarea s-a făcut în prezenţa jandarmului şi a unui comisar civil. Cine sunt, nu ştiu.

În ziua de 10 Octombrie 1939, s-a adus un cadavru cu mâinile legate la spate, îmbrăcat şi pus cu faţa în jos într-un sicriu. Incinerarea s-a făcut în prezenţa a doi comisari în civil.

În ziua de 31 Octombrie 1939, s-a incinerat de-asemenea un cadavru în asistenta delegaţilor Prefecturii de Poliţie.

Alte relaţii nu mai cunosc”.

Declaraţia este semnată Ion Cerchez.

Pentru transportarea urnelor cu cenuşa găsită la crematoriu a legionarilor incineraţi aici, s-a format o coloana de 2.000 de legionari aparţinând tuturor corpurilor din Capitala. În noaptea de 26/27 Octombrie, care cade spre Duminică, la ora 3 spre ziuă, s-a oficiat o slujbă religioasă în curtea crematoriului şi apoi cortegiul cu urnele funerare a străbătut oraşul în marş până la Gara de Nord. Aici legionarii s-au îmbarcat într-un tren special, cu destinaţia Predeal. La Ploieşti s-a adăugat o garnitură de vagoane cu legionari din judeţul Prahova.

Cele două manifestaţii de doliu, cea venind de la Vaslui şi coloana de la Bucureşti, s-au întâlnit la Predeal, unde, Duminică, la ora 3 după masă, a avut loc actul reînhumării în cimitirul din localitate, sub conducerea Comandantului-Ajutor Vasile Iovin. Urnele cu cenuşa celor arşi la crematoriu au fost depuse într-un mormânt separat.

8, Iaşiul proclamat oraş al Mişcării Legionare. Marea manifestaţie de la 8 Noiembrie

Sărbătoarea Arhanghelului Mihail şi Gavril are o însemnătate deosebită pentru mişcare, prin faptul că l-a ales Căpitanul pe Arhanghelul Mihail Patron al Legiunii şi chiar i-a dat numele lui la întemeiere. Ziua de 8 Noiembrie reprezintă pentru Mişcare un moment culminant al existenţei ei, în care legionarii de pretutindeni se îndreaptă spre altare pentru a-şi aduce prinosul lor de recunoştinţă şi mulţumire Arhistrategului oştilor cereşti. Ocrotirea de care ne-am bucurat din partea Arhanghelului s-a dovedit atât în tăria şi permanenţa operei Căpitanului cât şi în sprijinul de care ne-am bucurat din partea lui la 6 Septembrie 1940. Dacă Arhanghelul ne-a ajutat ca să alungam ostile întunericului care se cuibărise chiar în incinta Palatului, tot la picioarele lui trebuie să alergăm ca să-i mulţumim şi să-l rugăm să ne acorde şi mai departe protecţia în încercările ce ne mai aşteaptă.

Nu puteam trece peste aceasta sărbătoare, în plină eră legionară, fără să-i fi acordat importanţa cuvenită, ca piatra din capul unghiului a Legiunii noastre. Dar unde puteau să se adune legionarii din toate colturile ţării să se închine Arhanghelului, decât la Iaşi, cetate care a văzut înmugurind viaţa legionară şi unde s-a săvârşit actul de botez al mişcării?

Acolo va trebui să se strângă cohortele de cămăşi verzi, pentru a continua tradiţia acestei zile înălţătoare, când Legiunea îşi sărbătoreşte patronul ei ceresc. Mergând mai departe pe firul acestei gândiri, am ajuns la concluzia că şi oraşul în care s-a plămădit mişcarea merită să primească o distincţie, care să amintească generaţiilor viitoare de legionari însemnătatea lui istorica, fiind vatra legionarismului, locul unde a luat naştere o mişcare de o putere şi de o strălucire necunoscută până atunci în neamul nostru. Călăuzit de acest gând, am adresat o chemare legionarilor, în care am proclamat Iaşiul oraş al Mişcării Legionare. Proclamaţia poarta data de 31 Octombrie şi are următorul conţinut:

Iaşiul, oraş al Mişcării Legionare

”Legionari,

Iaşiul, Capitala Moldovei, oraşul unde Căpitanul în 1919, împreună cu muncitorul Constantin Pancu au început lupta contra comunismului, oraşul care a cunoscut zbuciumul luptelor studenţeşti de la 1922 împotriva jidovimii şi oraşul unde, în 1927, a luat naştere Legiunea „Arhanghelul Mihail”, e strâns legat de sufletul şi istoria Mişcării Legionare.

Iaşiul va deveni din ziua de 8 Noiembrie 1940, Oraşul Mişcării Legionare.

Îndeplinim astfel gândul Căpitanului şi tradiţia fixată de el în Capitala Moldovei, care a avut gloria să vadă începuturile Mişcării Legionare; ne vom închina în fiecare an Protectorului Legiunii, Arhanghelului Mihail, şi ne vom întări puterile sufleteşti pentru luptele şi încercările care ne aşteaptă.

După 13 ani de înfrângeri şi victorii, ne întoarcem în oraşul unde au răsunat cele dintâi apeluri ale Căpitanului adresate unui neam încătuşat, cele dintâi răzvrătiri ale tineretului acestei ţări, cele dintâi înfiorări ale cântecului legionar şi de unde au izbucnit cele dintâi gloanţe contra duşmanului.

Cei care au dispărut dintre noi, în frunte cu Căpitanul, se vor pogori pentru o clipă între zidurile Iaşiului şi vor primi defilarea miilor de cămăşi verzi.

Moldova toată şi Bucovina să fie prezente la 8 Noiembrie la Iaşi.

Bucureşti, 31 Octombrie 1940

Horia Sima

La câteva zile de la publicarea acestui comunicat în presă, Generalul Antonescu fără să mă consulte, anunţă ca ziua onomastica a Majestăţii Sale Regele se va sărbători la Bucureşti în ziua de 8 Noiembrie, cu asistenţa Conducătorului Statului, a guvernului şi a armatei. În această zi, ar fi avut loc aşadar, după dispoziţia lui Antonescu, două sărbători cu două semnificaţii diferite: una la Iaşi cu legionarii, de la care eu nu puteam lipsi, şi alta la Bucureşti cu Regele, demnitarii Statului şi corpul diplomatic. Era inevitabil să se producă confuzie în ţară şi străinătate, speculându-se cu începutul unei scindări în structura Statului Naţional-Legionar. Dându-mi seama de urmările primejdioase ce le-ar avea asupra politicii generale a Statului desfăşurarea a două festivităţi paralele de 8 noiembrie, de-o parte Legiunea cu Comandantul ei, de alta parte Regele, Conducătorul şi Armata, i-am scris câteva rânduri Generalului, explicându-i interpretările ce s-ar putea naşte în opinia publică şi rugându-l să revină asupra deciziei luate. I-am propus contopirea celor două manifestaţii şi deoarece noi nu puteam renunţa la Iaşi, fiind leagănul legionarismului, să dispună concentrarea tuturor oficialităţilor la Iaşi, în frunte cu Majestatea Sa Regele. Generalul, ca niciodată, a răspuns prompt şi conştiincios invitaţiei mele. Părea că aştepta să-i fac această propunere, căci a dat imediat dispoziţii să se schimbe programul. Invitându-i pe Majestăţile Lor să vină la Iaşi, unde vor sărbători concomitent ziua Regelui Mihai cât şi ziua Legiunii. Regele şi Regina-Mamă au acceptat cu multa bucurie invitaţia, încât ziua de 8 Noiembrie şi oraşul Iaşi s-au convertit în momentul culminant al unităţii şi frăţietăţii româneşti din timpul guvernării noastre. De la Rege până la opincă, întreaga naţiune a vibrat de emoţia acestei comemorări.

Dat fiind distanţele mari şi dificultăţile de transport, am stabilit că numai patru regiuni vor veni la Iaşi, şi anume: Suceava, Iaşi, Galaţi şi Dobrogea. Celelalte organizaţii vor trimite numai delegaţii. Am încredinţat din nou organizarea şi conducerea serbării de la Iaşi Comandantului Bunei Vestiri, Radu Mironovici, care dăduse un examen strălucit, când a avut comanda marii manifestaţii de la Bucureşti din 6 Octombrie.

Orarul trenurilor cu plecarea şi sosirea în Gara Iaşi a tuturor legionarilor participanţi a fost întocmit de Alexandru Popovici de la Secretariatul General al Mişcării.

Din Gara de Nord de la Bucureşti s-au format trei trenuri speciale: unul destinat miniştrilor, fruntaşilor Legiunii şi corpului diplomatic; al doilea era pentru Antonescu şi soţia lui, pentru mine şi familiile legionarilor căzuţi în prigoana carlistă. Al treilea tren era rezervat Majestăţilor Lor şi a suitei lor.

La ora 7,30 soseşte în Gara Iaşi primul tren cu oficialităţi, din care coboară Miniştrii Iasinschi, Papanace şi Constant, apoi Comandanţii Bunei Vestiri, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici şi Mile Lefter, Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, Corpul Diplomatic al Puterilor Axei, ataşaţii militari ai Italiei şi Germaniei şi şefii celor două misiuni militare germane, Generalii Hansen şi Speidel, membrii coloniei germane şi italiene din România, precum şi un grup numeros de reprezentanţi ai presei interne şi externe.

La ora 8,30 soseşte al doilea tren oficial, cu Generalul Antonescu, împreună cu mine şi cu familiile legionarilor căzuţi. Peronul este împodobit cu ramuri de brad şi cu un mare număr de steaguri tricolore, care dau clădirii un aspect maiestuos. Generalul, în cămaşă verde, primeşte raportul Generalului Racoviţă şi apoi trece în revista compania de onoare. Se îndreaptă spre garda legionara în fruntea căreia se afla Comandantul Ventonic, care îi dă raportul şi îl conduce să treacă în revistă cămăşile verzi. Urmează formalităţile prezentării personalităţilor locale: Primarul Oraşului, Prefectul Judeţului, Comandantul de Armată, Comandantul Garnizoanei locale, Prim-Preşedintele Curţii de Apel, Procurorul General şi Rectorul Universităţii.

Încă din zorii zilei sosesc necontenit trenurile încărcate cu legionari. E o revărsare de mase legionare cum n-a văzut niciodată Iaşiul şi care ascunde pentru o clipă trista realitate etnică a acestui oraş, dominat de evrei.

Iată cum descrie corespondentul ziarului Buna Vestire luarea în stăpânire a Iaşiului de cămăşile verzi.

„Trenurile cu legionari sosesc încontinuu. Te miri de unde mai vin. Toţi mândri, cu ochii căutători, senini. Zeci de mii de glasuri izbucnesc deodată şi cântecele celor din Ardeal, cu cele din Oltenia şi altele se împreunează şi Iaşiul clocoteşte. Căpitanul este prezent în sufletul şi ochii fiecăruia. Doamna Elena Codreanu lăcrimează.

Căpitane, Căpitane, parcă se aude strigând fiecare grup.

Grupurile coboară din trenuri şi într-o ordine desăvârşită coloanele sunt refăcute, rândurile perfect aliniate”.

La orele 9,30 soseşte trenul cu Majestăţile Lor. În momentul opririi trenului, fanfara intonează Imnul Regal. Coboară Regele în uniformă de general de cavalerie, urmat de Regina-Mamă Elena. Generalul Antonescu îl întâmpină pe Suveran, urându-i bun sosit în leagănul naţionalismului românesc. La fel mă îndrept şi eu către Majestăţile Lor, urându-le bun sosit. Primarul oraşului Spiridon Poleacu, oferă Regelui şi Reginei tradiţionala pâine cu sare, în timp ce Suveranul trece în revistă compania de onoare, Regina Elena se îndreaptă spre Doamna Elena Codreanu şi Doamna Antonescu, cu care se întreţine. O legionară îi oferă un buchet de flori. De la compania de onoare, Regele se îndreaptă spre formaţia legionară, unde primeşte raportul Comandantului Alexandru Ventonic şi apoi trece în revista coloana cămăşilor verzi.

După terminarea formalităţilor de prezentare a autorităţilor locale, se formează cortegiul regal pentru a se îndrepta spre Mitropolie. În faţă, automobilul Majestăţilor Lor, urmat de un escadron de cavalerie. Apoi vin maşinile Conducătorului Statului, maşina mea, automobilul Doamnei Antonescu şi al Doamnei Codreanu. Un escadron închide cortegiul. Cortegiul urca spre Mitropolie prin mijlocul a două ziduri de braţe legionare, pe ambele trotuare ale parcursului. Urale nesfârşite îi întovărăşesc pe Majestăţile Lor până când cortegiul ajunge la Mitropolie. Aici o companie de onoare prezintă armele. Pe treptele Palatului Metropolitan, Majestăţile Lor sunt întâmpinate de I.P.S.S. Mihăilescu, Mitropolitul Moldovei. La intrarea în Biserica, îi aşteaptă un sobor de preoţi cu Sf. Evanghelie. Îndată începe serviciul religios, pentru preamărirea Arhanghelului Mihail, patronul Legiunii şi a Majestăţii Sale Regelui.

După Serviciul Divin, iluştrii oaspeţi, în frunte cu Regele, se îndreaptă pe jos, spre Palatul Administrativ, în faţa căruia va avea loc actul comemorării. Imensa coloană legionară, de-o parte şi de alta a străzii, saluta cu braţul în sus. Urale nesfârşite se aud până la marginile Iaşiului. Faţada Palatului Administrativ este împodobită cu un uriaş tablou al Arhanghelului. În faţa Palatului, se ridica o tribună maiestuoasă, tapetată toată cu verde şi împodobită cu ghirlande de brad. În tribuna iau loc Majestăţile lor, Conducătorul Statului, Comandantul Legiunii, Doamna General Antonescu, Doamna Codreanu, Profesorul Ion Zelea Codreanu şi Corneliu Georgescu. La dreapta, reprezentanţii Corpului Diplomatic, delegaţii tineretului german şi italian, membrii guvernului, Statul Major al Legiunii şi Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul. În faţa tribunei sunt familiile legionarilor căzuţi. Primul care ia cuvântul este Comandantul Bunei Vestiri Corneliu Georgescu, care, în numele Întemeietorilor Mişcării, a rostit următoarea cuvântare:

Majestăţile Voastre, Domnule General, Legionari,

”Suntem în Iaşiul începuturilor, în Iaşiul suferinţelor, în Iaşiul nădejdilor noastre. Aici s-a ridicat munte, Căpitanul, acum douăzeci de ani, împotriva puhoiului, smulgând cu braţu-i hotărât stindardul roşu înfipt pe zidurile atelierelor din Nicolina de miile de muncitori bolşevizaţi.

Aici s-a ridicat acum douăzeci de ani singur Căpitanul împotriva miilor de studenţi comunizaţi, abătându-i pe calea năzuinţelor naţionale. Aici au zidit Căpitanul şi Moţa, cu mâna lor, primul cămin al naţionalismului, cu sutele de mii de cărămizi frământate din lutul Basarabiei, cu sudoarea generaţiei tinere şi impregnate cu semnul neamului nostru.

În acest cămin a amestecat acum 13 ani Căpitanul ţărâna sfântă, ridicata de pe toate locurile de bătălie ale înaintaşilor noştri, unind pământul Sarmisegetuzei cu acela de la Rovine, ţărâna mormântului de la Turda cu aceea de la Roşcani de peste Prut şi huma Mărăşeştilor şi aceea a Maramureşului românesc, legând astfel ostaşii Legiunii sale să fie apărători pe veci ai întregului pământ sfinţit cu sângele strămoşilor.

Iaşiul Cetăţuii, unde s-au adunat prima data trimişii întregii studenţimi naţionaliste din ţară să asculte cuvântul Căpitanului, Iaşiul Galatei, în care au suferit tortura foametei Căpitanul şi Moţa, Iaşiul icoanei marelui nostru protector Sfântul Arhanghel Mihail, simbol al dreptăţii Dumnezeieşti, primeşte astăzi, după două decenii de luptă, de suferinţă şi de jertfă, pe Regele de mult aşteptat, pe Regele biruinţei naţionalismului legionar, pe Majestatea Sa Regele Mihai I.

De ziua numelui Majestăţii Sale, nume care din voinţa lui Dumnezeu este cel al protectorului nostru, marele Arhanghel Mihail, urăm Regelui tinereţii noastre mulţi ani!

Augustei Mame a Regelui nostru, Majestăţii Sale Regina Elena, cu atâta dragoste urmărită de întreaga suflare românească pe drumurile pribegiei Sale de odinioară, Iaşiul năzuinţelor româneşti îi urează: Bine aţi venit!

Iaşiul martiriului legionar, în aceşti 13 ani de lupte a Legiunii Arhanghelului Mihail, face front în faţa ostaşului cu inimă şi credinţă verde şi asigurându-l că va fi urmat cu toată hotărârea în lupta pe care o duce pentru înălţarea neamului, strigă din toată inima: Trăiască Generalul Antonescu!

Decişi să realizăm prin orice jertfe idealul pentru care s-a presărat cu sute de morminte legionare, idealul Căpitanului nostru de totdeauna, cămăşile verzi din Moldova şi Bucovina, împreună cu cei de aceeaşi credinţă de pretutindeni, salutăm cu braţul ridicat prezenţa în fruntea noastră a tatălui Căpitanului, D-l Profesor Ion Zelea Codreanu, părintele care a dat cea mai mare jertfă pentru biruinţa mişcării şi strigăm astăzi în ziua aniversarii întemeierii Legiunii noastre:

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

Cuvântarea lui Corneliu Georgescu a fost întreruptă de urale prelungite când i s-a adresat Regelui, Reginei-Mamă Elena, Generalului Antonescu şi Profesorului Codreanu.

M-am urcat apoi eu la tribună, spunând următoarele cuvinte:

”Măria Ta, Majestate,

Domnule General, Camarazi

Capitala Moldovei trăieşte astăzi o îndoită sărbătoare: a regelui nostru Mihai I şi a Naţiunii Române, întruchipată în acest ceas al istoriei şi pentru totdeauna, în Mişcarea Legionară.

E un moment de adâncă semnificaţie pentru poporul nostru coborârea Regelui Mihai de ziua Lui în mijlocul legionarilor, în oraşul în care s-a întemeiat mişcarea noastră şi de unde au pornit cele dintâi chemări la luptă ale Căpitanului.

Astăzi Dinastia şi Poporul Românesc formează o unitate desăvârşită, iar Regele Mihai, care se află la vârsta când în Legiune porţi orice povară şi câştigi bătăliile, se bucură de încrederea nemărginită a întregului popor, desăvârşind astfel armonia sufletului legionar, crescut de Căpitan în dragoste şi devotament pentru Coroană.

Iar Regina-Mama Elena întruchipează icoana nepreţuită a suferinţelor cumplite pe care atâtea mame de legionari le-au îndurat pentru fiii lor.

Pentru Iaşi, această participare, necunoscută până azi în istoria lui, şi această revărsare de suflet legionar, este o reparaţie pentru toate suferinţele la care a fost supus şi toate durerile cu care a fost încărcat. Cine vrea să măsoare rezultatele unei politici nefaste, înfeudată intereselor străine, pentru cine vrea să pătrundă acest spirit antinaţional – negaţia trecutului şi distrugerea viitorului unui neam – care a pus stăpânire pe pătura noastră conducătoare şi i-a inspirat întreaga ei linie de conduită, Iaşiul stă mărturie ca o osândă permanentă a celor care au condus ţara până acum şi au îngăduit înstrăinarea lui.

Nu este o întâmplare că mişcarea s-a născut la Iaşi pe pământul Moldovei. Cotropirea străină a luat aici aspecte de nimicire a populaţiei autohtone şi era firesc ca în acest colţ de ţară, instinctul de conservare al poporului nostru să se manifeste cu mai multă putere, să izbucnească şi să se organizeze pentru rezistenţă.

Când în 1920, steagul roşu fâlfâia pe atelierele Nicolinei, studentul Codreanu, cu muncitorul Pancu, au cutezat într-o lume care-şi pierduse legătura cu pământul şi sufletul ţării, să-i înfrunte, să-i trezească din amăgitoarele visuri şi să le deschidă zarea destinului românesc.

Când în 1922, iudaismul provocator şi insolent invadase porţile Universităţii şi ameninţa să se infiltreze în sufletul studenţimii, acelaşi student, cu ochi scăldaţi în durerile neamului său, le-a ieşit în cale, le-a descoperit intenţiile, le-a oprit înaintarea şi i-a îngenuncheat în faţa sufletului românesc.

Când în 1925, democraţia coruptă, aservită forţelor oculte, a încercat să nimicească prin teroare rezistenţa studenţimii în faţa cotropitorilor, când se părea ca abuzul a înfrânt pentru totdeauna legalitatea, ţara a cunoscut răzvrătirea aceluiaşi suflet mare al Căpitanului.

Când în 1927, aceleaşi forţe oculte, ajutate de pseudo-naţionalişti, vroiau să nimicească mişcarea naţionalistă, prin dezbinare şi compromitere, acelaşi Corneliu Codreanu răspundea duşmanilor din umbra cu închegarea frontului generaţiei de luptători în Legiunea Arhanghelului Mihail.

De atunci au trecut 13 ani şi fiecare zi a însemnat pentru Legiune o jertfă încununată de biruinţă. Unul câte unul, duşmanii de moarte ai Neamului Românesc s-au împotrivit voinţei legionare de recucerire a poziţiilor pierdute, pentru ca mai târziu să-şi strângă rândurile într-o mare coaliţie a puterilor întunericului şi să încerce cu eforturi unite şi într-un asalt suprem nimicirea mişcării legionare.

Şi atunci Căpitanul a adresat Neamului Românesc cel mai mare discurs al său şi cel din urmă: a primit moartea. Dar din moarte i-a fost dat încă odată Legiunii să smulgă biruinţa şi să-i înfrângă pe duşmanii ei.

Legiunea, în drumul ei de lupte şi suferinţe, a avut întotdeauna alături de ea, în momente grele, prestigiul, înţelegerea şi dragostea Generalului Antonescu. Este singurul care ne-a înţeles şi în ochii căruia mişcarea legionară si-a păstrat toată încrederea, iar legionarii au fost socotiţi întotdeauna oameni de onoare.

În prigoană, Generalul Antonescu a crezut în noi, în biruinţa noastră; noi credem în el şi mergem cu el împotriva tuturor duşmanilor patriei.

În Iaşi, la 8 Octombrie, avem lângă noi delegaţiile tineretului naţional-socialist şi fascist, care şi-au verificat puterea de sacrificiu pe câmpurile de bătaie, unde se decide soarta întregii lumi.

Mişcarea Legionară, legată de marile revoluţii naţionaliste din Apus, prin jertfele pentru un ideal comun, este mândră şi onorată să-i salute în oraşul mişcării legionare pe reprezentanţii tineretului fascist şi naţional-socialist şi prin ei să ureze marilor conducători biruinţă deplină. Prin geniul lor Europa să ajungă clipa în care toate mişcările naţionaliste să sărbătorească împreună ziua marii victorii, apoteoza glorioasă a celei mai îndrăzneţe lupte din istoria omenirii.

Trăiască Majestatea Sa Regele Mihai I!

Trăiască Regina-Mamă Elena!

Trăiască Generalul Ion Antonescu!

Trăiască delegaţiile tineretului fascist şi naţional-socialist!

Trăiască România Legionară!

După fiecare din aceste urări, mulţimea legionară a izbucnit în urale prelungite.

În locul meu trece la tribună Profesorul Ion Zelea Codreanu, care e ascultat într-o tăcere desăvârşită, respectându-i-se marea lui durere:

”Camarazi legionari,

În această măreaţă şedinţă de cuiburi, pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu şi Minunea Sfântului Arhanghel Mihail, se cuvine ca la începutul cuvântului meu să-i salut pe toţi oaspeţii noştri, pe care însăşi voia lui Dumnezeu ni i-a trimis şi ni i-a dăruit.

Camarazi legionari, voi ştiţi că noi legionarii Sfântului Arhanghel Mihail avem cea mai monarhică gândire din lume, deci de bună seamă, după această gândire, ar trebui ca mai întâi în frunte să mă adresez Regelui nostru. Dar îmi spune ceva de sus să înfrâng aceasta etichetă şi să mă adresez mai întâi Reginei Mamă, Reginei inimilor noastre, a neamului nostru întreg, Reginei Elena.

Măria Ta, Regina noastră, nu-Ţi închipui cât Te-a dorit poporul romanesc, cu ce dor şi cu ce lacrimi Te-a aşteptat Ţara noastră, care este şi Patria Măriei Tale, a plâns de bucurie când a văzut telegrama prin care Generalul Antonescu a trimis-o Măriei Tale, ca să vii să ne bucuri pe noi.

Măria Ta, dacă ar fi dat Dumnezeu din ceruri să fii venit în Ţară cu doi ani mai înainte, câtă cruţare de sânge s-ar fi făcut, câte lacrimi amare şi ce noian de suferinţe şi ce pete de ruşine ar fi fost înlăturate de pe Ţara noastră. Dar ai venit mai târziu şi bucuria venirii Măriei Tale noi a trebuit s-o plătim înaintea lui Dumnezeu cu jertfe mari, cu sângele copiilor noştri, cu sângele fraţilor noştri şi cu ce are Neamul nostru mai sfânt. Am plătit înaintea lui Dumnezeu, dar suntem foarte bucuroşi că voia lui Dumnezeu din Ceruri Te-a adus în mijlocul Neamului nostru, înaintea Ţării noastre, care Te primeşte cu lacrimi de bucurie.

De aceea suntem foarte fericiţi că Te avem în sfârşit în mijlocul nostru, foarte fericiţi ca ai binevoit să vii, la aceasta şedinţă solemnă de cuiburi a noastră, de bucurie şi de înălţare a sufletelor noastre către Sfântul Arhanghel Mihail, care este patronul şi stăpânul nostru.

Şi acum mă adresez Regelui nostru. Voi spune tot aşa: Măria Ta, ce bucuroşi suntem. O, Doamne, ce bucuroşi am fi fost şi nu spun mai mult.

Iar acum Măria Ta, noi îţi mulţumim adânc că în ziua de astăzi, când îl serbăm pe patronul nostru sfânt, pe stăpânul nostru din ceruri, care este şi patronul Măriei Tale, atâta dragoste ai avut pentru noi, încât ai venit la serbarea noastră, ca să îl serbăm împreună pe Sfântul nostru patron comun din Ceruri, pe, Sfântul Arhanghel Mihail, marele arhistrateg al Cerului, marele voievod al oştilor cereşti.

Da, suntem bucuroşi, suntem fericiţi de această înaltă onoare şi de mare bucurie pe care Măria Ta ne-ai adus-o nouă astăzi.

Apoi salut, îl salut ostăşeşte pe ostaşul viteaz, care este Generalul Antonescu. Ne cunoaştem de mult, de pe câmpul de luptă. Nu este ceasul s-o spunem, dar noi ostaşii ştim foarte bine că cele mai multe din biruinţele pe care le-am avut pe front au fost mai întâi concepute şi scrise de tânărul maior de pe vremuri, care este Generalul Antonescu de astăzi. Dar am spus, genialul strateg de atunci, Generalul de astăzi. D-ta Domnule General, ai dovedit şi altceva: un suflet viteaz în timp de pace. Să ştii că istoria acestei ţări nu va uita noaptea aceea în care D-ta ai îndrăznit, cu riscul vieţii D-tale şi cu riscul vieţii noastre a tuturor, câţi suntem aici şi încă de o sută de ori pe atâta, şi cu îndrăzneala D-tale, ai făcut să nu înecăm într-un fluviu de sânge şi noi şi ţara.

De aceea eu te salut împreună cu camarazii mei, care te iubesc, pentru că crezi în onoare, în destinul lor dat de Dumnezeu.

Mulţumesc şi cavalerilor ordinului Mihai Viteazul, aceia care atraşi de iubirea pentru vitejia arătată de jertfele legionare, au părăsit Bucureştiul şi au venit să asiste la şedinţa noastră de cuiburi, pentru ca împreună cu noi legionarii şi cu oaspeţii noştri, să-l slăvim împreună cu D-voastră pe marele patron comun, care este şi patronul D-voastră, pe Sfântul Mare Arhanghel Mihail al cerurilor, Marele Voievod al oştilor cereşti, a cărui spadă a fost creată de Dumnezeu înaintea tuturor celorlalte creaţii ca să fie etern biruitoare. Apoi după aceea, mulţumesc din toata inima tuturor celorlalţi oaspeţi aleşi şi înalţi.

Mulţumim domnilor generali ai prea glorioasei armate germane care au venit la noi ca să se înfrăţească cu ostaşii noştri.

Apoi mulţumesc din toată inima vitejilor reprezentanţi ai tineretului naţional-socialist german, vă mulţumesc vouă, camarazi din acest tineret, şi mulţumesc Germaniei naţional-socialiste întregi, pentru onoarea şi bucuria ce ne-a făcut-o de a asista la aceasta măreaţă şedinţă de cuiburi a noastră.

Întorcându-va în Germania, camarazi, spuneţi Germaniei naţional-socialiste că Neamul nostru întreg este alături de această mare Germanie şi să spuneţi că privim cu admiraţie la marea voastră armată.

Camarazi fascişti italieni, din toată inima vă mulţumesc, Italiei fasciste, mulţumesc tineretului fascist care a ţinut să ne cinstească trimiţându-vă pe D-voastră la această mare serbare a noastră. Vă mulţumesc din toată inima.

Spuneţi Italiei fasciste, când vă veţi întoarce acolo, spuneţi Romei eterne că noi, daco-romanii aceştia de aici, suntem astăzi România Legionară a Gărzii de Fier, privim cu mare mândrie Legiunile Romei eterne, păşind pe pământul de multe ori milenar traco-roman din Macedonia.

Spuneţi Romei eterne că poporul român priveşte cu mândrie spre Roma.

Şi împreună, camarazi naţional-socialişti şi fascişti, să ştiţi bine că poporul român legionar este acum şi de-a pururi cu voi. De aceea strig:

Heil Gott Gesandtem Führer Adolf Hitler

(Strigăte prelungite de „Heil, Heil”).

Victoria e gloria al nostro Duce Benito Mussolini (urale prelungite).

Şi acum, camarazi, să scurtăm şedinţa noastră de cuiburi. Astăzi îl sărbătorim pe stăpânul nostru cel veşnic, pe Sfântul Arhanghel Mihail. Noi, ca o Biserică, căci Legiunea este ca şi o Biserică, avem doi patroni, două hramuri: întâi pe Sfântul Arhanghel Mihail şi în al doilea rând pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, care a umbrit tot pământul romanesc de pe steagurile lui Ştefan cel Mare.

Este o deosebire între aceşti doi Sfinţi: Sfântul Arhanghel Mihail ne-a chemat el pe noi la el – vă voi spune altădată prin ce minune, pe când eram închişi la Văcăreşti în 1923; iar pe sfântul Mare Mucenic Gheorghe l-am luat noi.

Ridicarea Mânăstirii de la Predeal

Camarazi, slăvirea Sfântului Arhanghel Mihail se poate face numai într-un singur fel: îndeplinind înainte de toate jurămintele pe care noi le-am luat. Şi aşa zic jurămintele Căpitanului: la Predeal, trebuie să se înalţe o mare Mânăstire, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail şi cu al doilea hram, acela al Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Şi în acea Mânăstire să fie adăpostite moaştele sfinte ale tuturor legionarilor căzuţi. Aceasta este o dorinţă veche a Căpitanului. Îndeplinirea ei va fi mulţumirea noastră în faţa stăpânului nostru ceresc. În iarna aceasta se va face totul pentru ca în primăvară, dacă ne dă Dumnezeu linişte, să se poată începe clădirea acestei sfinte Mânăstiri. Iar cu aceasta ne-am gândit şi la slăvirea martirilor noştri şi la sfintele lor moaşte, aşa cum se spune în şedinţele noastre de cuiburi şi trebuie să facem.

Şi acum trebuie să ne mai gândim la ceva, la familiile morţilor noştri. Ei bine, declar aici, în scurtă vreme vom lua iniţiativa ca să se alcătuiască din toata familiile legionarilor căzuţi, o singură familie, a tuturor celor care s-au jertfit.

Nu trebuie să uităm de altceva. Nu trebuie să uitam de vitejia care a fost şi care până la capăt Va fi temelia esenţială a legionarului.

Camarazi legionari, încheind, noi îl rugam pe Dumnezeu ca pentru rugăciunile Sfântului Arhanghel Mihail şi pentru toate suferinţele noastre, să ne învrednicească să trecem peste toate vicleniile, peste toate împotrivirile şi peste toate vrăjmăşiile şi să creăm acea ţară pentru care a murit Căpitanul şi au murit toţi martirii noştri. Ţara pe care a visat-o sufletul mare a lui Ionel Moţa, Patria noastră, România Legionară, care să strălucească ca Soarele Sfânt de pe Cer.

Iar noi cu toţii să strigăm acum şi în orice clipă:

”Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

Ultimul orator a fost Generalul Antonescu, Conducătorul Statului, care a ţinut un vibrant discurs, în care a preamărit sacrificiul Căpitanului:

”Sire, Majestate, Legionari, Români,

Prin vrerea Domnului, cea dintâi prăznuire a zilei Regelui nostru o facem aici la Iaşi – în Iaşiul care a cuprins altă data ceasurile de grea cumpăna ale Tronului. Aici Regele Ferdinand şi-a trăit anii de încercare domnească. Aici, El a devenit Regele cel Mare, fiindcă a ştiut să-şi rezeme tronul pe suferinţă şi încercările neamului.

Vă doresc, Sire, să vă hărăzească Dumnezeu o domnie tot atât de vrednică.

Fiindcă Regii mari sunt aceia care spală treptele tronului cu lacrimile suferinţei înţelese şi care se înalţă pe ele, ducând în spate poverile împlinite ale neamului.

A vrut Domnul, Sire, ca ziua Majestăţii Sale să fie însăşi ziua de proslăvire a biruinţei Legiunii Arhanghelul Mihail. Este în acest semn, care ne vine de dincolo de noi, o împletire de destine. Să ne legăm credinţa în Majestatea Ta de însăşi credinţa în biruinţa legionară, pentru ca biruinţa Legiunii trebuie să fie biruinţa Majestăţii Tale, trebuie să fie de-a pururi ziua Legiunii.

Aici în Iaşi, Corneliu Zelea Codreanu şi-a afirmat prima oara credinţa lui nebiruită în puterile neamului şi fapta lui de înnoire răscolitoare. Aici s-a zămislit cu harul Domnului şi voinţa Căpitanului, Legiunea Arhanghelul Mihail, Legiune care a pornit în numele vechii credinţe, la noua faptă românească, Legiune care, în numele Arhanghelului, şi-a dezlănţuit asprimea judecăţii, alegerea adevăraţilor Români şi înlăturarea nevrednicilor.

De aceea ne-am adunat aici, să reîmprospătăm credinţa, aşa cum creştinii merg la altar să-şi întărească viaţa.

Ziua de azi este ziua noastră de mărturisire şi închinare în amintirea Căpitanului, este ziua faptei lui de martir al Neamului Românesc. Pilda lui de jertfire este o judecată şi un strigăt: e o judecată pentru toate laşităţile, trădările şi prăbuşirile trecutului; este un strigat pentru datoriile şi chemările viitorului.

Să nu se uite de nepăsători şi părtaşii trecutului; să nu se uite de ziditorii viitorului: eroii şi jertfiţii Legiunii au pus sângele lor la temelia Regatului lui Mihai I şi a generaţiei lui Codreanu şi Horia Sima.

Cu sângele lor, au spălat toate înfrângerile ceasurilor din urmă. Sub semnul lor, vom duce biruinţa ceasurilor ce vor să vină.

Legionari! Un gând de slava şi de rugăciune către Arhanghelul Mihail, patronul Legiunii, proteguitorul luptei legionare şi al noii Românii.

Un gând de pietate şi de închinăciune în memoria Căpitanului.

Legionari!

Un gând în Iaşiul începutului de credinţă legionară, în Iaşiul încercărilor neamului şi ale lui Codreanu: să facem legământ ca îl vom sluji cu vrednicie pe Arhanghelul nostru, pe Regele ţării şi amintirea Căpitanului.

Sire,

În numele ţării şi al armatei, în numele Mişcării Legionare, vă dăruiesc de ziua Arhanghelului Mihail, această spadă istorică, purtată pe plaiurile româneşti la începutul veacului al XVII-lea. Voinţa ţării este ca această spadă să n-o încingeţi decât în ziua Sfântului Mihail, iar restul anului să stea la Muzeul Armatei. Să nu fie a voastră pe de-a-ntregul şi să n-o încingeţi în orice zi, decât atunci când Arhanghelul Mihail vă va învrednici să redaţi neamului toată bucuria dreptăţii şi toată întruparea nouă pe care o merită; când neamul va ispăşi, se va izbăvi şi va izbândi, când Regele şi ţara prin suferinţă, prin jertfă şi prin muncă, vor înălţa din nou gloria Neamului şi a Tronului.

Să trăiţi Sire!

Trăiască România!

Trăiască Legiunea!”

(Urale prelungite)

Terminându-se seria cuvântărilor, toţi s-au îndreptat spre Căminul de la Râpa Galbenă, edificat de Căpitan, unde a luat naştere mişcarea. Acum a fost transformat în muzeu al mişcării, cu obiectele ce s-au putut aduna în pripă. Oaspeţii au zăbovit mai mult în odaia în care Căpitanul a citit actul de întemeiere al mişcării şi care a servit ca sediu al ei în primii ani. Acolo au văzut Icoana Arhanghelului Mihail, cărţi, manifeste ce-au putut fi salvate din prigoane. Nu era mult de văzut. Nici timpul n-a permis. O colecţie mai bogată şi multe mărturii despre Căpitan şi Legiune au căzut pradă prigoanelor, arse sau distruse.

În drum spre Cămin şi la întoarcere o mulţime imensă ocupa străzile pe care trecea cortegiul. Abia mai poate fi oprită de cordoanele legionare. Iată cum relatează corespondentul această scenă de neuitat: „O mulţime imensă s-a adunat pe străzi, la ferestre, pe acoperişuri. Străzile pe o mare distanţă, pe parcursul cortegiului, sunt tixite de lume. Cordoanele legionare abia mai pot să ţină valurile de oameni, copii, care vreau să-şi vadă conducătorii. Mici bentiţe de culoare verde erau prinse în piepturile tuturor. Portretul Căpitanului, în mici rame, este de-asemenea prins în piept. Uralele nu se mai sfârşesc.

Regina priveşte necontenit în jur, căutând să vadă cât mai departe. Zâmbeşte încontinuu, mulţumind dragostei mari ce-i arată poporul.

De peste tot se arunca flori.

Din depărtare se aude „Ştefan Vodă al Moldovei”.

Uralele izbucnesc în valuri din ce în ce mai puternice.

După vizitarea Căminului, cortegiul se îndreaptă la Universitate, unde va avea loc defilarea. Lângă Statuia lui Mihail Kogălniceanu s-au ridicat tribunele frumos împodobite în verde. Chipul Căpitanului, într-un desen de proporţii uriaşe, patronează solemnitatea. Alături de Căpitan străjuieşte chipul Arhanghelului Mihail. În tribuna principală iau loc Regele Mihai şi Regina-Mamă Elena, Generalul Antonescu, Conducătorul Statului, Comandantul Mişcării Legionare, Doamna General Ion Antonescu, Doamna Elena Codreanu şi Profesorul Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului. În tribuna din dreapta iau locul corpul diplomatic, membrii guvernului şi familiile legionarilor ucişi. Sunt de faţă Părintele Moţa, Doamna Florica Clime, Doamna Liliana Cotigă, Doamna Inginer Ionică, familia Profesor Cristescu, familia Sterie Ciumetti. În aceeaşi tribună se găsesc şi Comandanţii Bunei Vestiri.

Începe defilarea. În frunte apar misiunile tineretului german şi italian. Urmează ofiţerii garnizoanei, elevii liceului militar, unităţi din armată şi clerul. Apoi începe defilarea coloanelor legionare. Peste 50.000 de legionari au trecut prin faţa tribunelor, mărturisindu-şi credinţa lor şi hotărârea lor de a împlini testamentul lui Moţa, al unei ţări ca soarele sfânt de pe cer”. Defilarea a durat două ore şi jumătate, sfârşindu-se abia pe la ora patru după masă.

După sfârşitul solemnităţilor, a avut loc o masă la Palatul Administrativ, la care au participat, în afara oaspeţilor de la Bucureşti, Părintele Moţa, Profesorul Ion Zelea Codreanu, Doamna Elena Codreanu şi familiile celor căzuţi. În cursul mesei au ţinut toasturi Spiridon Poleacu, Primarul Oraşului, Generalul Ciupercă, Comandantul Armatei a IV-a şi la urmă, Generalul Antonescu.

Într-o atmosfera de mare cordialitate, fără restricţii protocolare, s-a desfăşurat această masă. Un moment unic în istoria Legiunii şi a Neamului, când Regele şi Regina au stat la această masă şi-au vorbit cu umilele familii ale celor căzuţi, cum era mama lui Fleschin, al cărei copil a fost ucis la Huedin. Distanţele s-au topit la Iaşi între deţinătorii de înalte răspunderi în Stat şi sufletele îndoliate ale celor căzuţi, pentru a nu rămâne decât oameni. Şi Generalul Antonescu părea mulţumit şi fericit. Niciodată nu l-am văzut într-o dispoziţie mai bună.

9. Deschiderea Universităţii Transilvane la Sibiu

Ca urmare a cedării Transilvaniei de Nord Ungariei, Universitatea româneasca de la Cluj n-a mai putut funcţiona şi întreg corpul profesoral s-a retras în Ardealul liber, în căutarea unui oraş unde să se aşeze şi să-şi poată continua activitatea.

Îndată după formarea guvernului, s-a discutat între miniştri unde ar fi mai bine să fie mutată Universitatea de la Cluj. Erau patru oraşe în perspectivă: Braşov, Timişoara, Sibiu şi Alba Iulia. Braşovul atrăgea prin intensitatea vieţii româneşti din timpul dominaţiei maghiare; Timişoara era un oraş modern, cu clădiri impunătoare, unde era uşor de găsit localuri corespunzătoare pentru funcţionarea Universităţii; Alba Iulia aspira la această onoare prin semnificaţia ei istorică, iar Sibiul ca sediu al Mitropoliei Ortodoxe, unde plutea încă duhul Marelui Şaguna. În cele din urmă, alegerea s-a redus la Alba Iulia şi Sibiu. Organizaţiile noastre din Ardeal pledau pentru Alba Iulia, susţinând ca acest loc istoric, unde Mihai Viteazul a pus temeliile unităţii naţionale, trebuie să devină şi un centru cultural. În favoarea Alba Iuliei mai intervenea şi faptul ca se găsea într-o regiune românească, în timp ce Sibiul era centrul minorităţii germane. Alba Iulia a căzut până la urmă din cauza unui argument de ordin material. Era un oraş mic, incomod, care cu greu ar fi putut găzdui Universitatea, cu profesorii şi studenţii ei. Ar fi avut nevoie de mari performanţe urbanistice, ceea ce nici timpul şi nici bugetul Statului nu permiteau. În cele din urma a ieşit biruitor Sibiul. Aici s-au concentrat majoritatea Facultăţilor, cu excepţia celei de Ştiinţe, care a trecut la Timişoara, şi a Academiei Comerciale, care si-a găsit adăpost la Braşov.

Rector al Noii Universităţi a fost numit Profesorul Sextil Puşcariu, alegere cum nu se poate mai nimerită atât prin renumele lui de om de ştiinţă, cunoscut şi peste hotare, cât şi prin darurile lui de excelent organizator. Sextil Puşcariu a depus o muncă titanică şi, în scurtă vreme, în condiţiile vitrege de atunci, a izbutit să pună pe picioare instituţia;

– a obţinut localurile necesare pentru ţinerea cursurilor şi pentru laboratoare;

– a repartizat echitabil forţele didactice pentru a nu suferi calitatea învăţământului;

– a fixat ţinerea regulată a examenelor, pentru ca studenţii să nu piardă anul şcolar.

Redeschiderea Universităţii de la Cluj la Sibiu a fost şi o replică dată de intelectualitatea română şi de forţa creatoare a Statului Naţional-Legionar barbariei maghiare, care a urmărit din primul moment ca, în teritoriul ocupat, să distrugă orice urmă de cultură românească. Românii refugiaţi nu s-au descurajat, ci, într-un efort suprem, profesori şi studenţi, au aprins la Sibiu făclia stinsă la Cluj.

Inaugurarea Universităţii de la Cluj la Sibiu a avut lor Duminică, 10 Noiembrie, în prezenta înaltelor autorităţi ale Statului. Evenimentul era prea important ca guvernul să nu-i acorde cea mai mare atenţie. La Sibiu s-a deplasat Conducătorul Statului, însoţit de un grup de miniştri, din care făceam parte eu, Ministrul Educaţiei Naţionale, Traian Brăileanu şi Ministrul Justiţiei, Mihai Antonescu. Am plecat din Bucureşti cu un tren special, în seara de 9 Noiembrie şi am ajuns la Sibiu în dimineaţa de 10 Noiembrie.

În Gara Sibiu, oaspeţii au fost întâmpinaţi de Alexandru Constant, Ministrul Propagandei, şi Alexandru Rioşeanu, Subsecretar de Stat la Interne, veniţi mai înainte. Se mai aflau pe peronul gării Sextil Puşcariu, noul Rector al Universităţii C1ujene, P.P. Panaitescu, Rectorul Universităţii din Bucureşti, Generalul Leventi, Comandantul Corpului VII Armată. Generalul Antonescu a trecut mai întâi în revistă compania de onoare şi apoi s-a îndreptat spre formaţiile legionare. Şeful judeţului, profesorul-preot Spiridon Cândea, i-a dat raportul. Dr. Albert Dorr, primarul oraşului, i-a prezentat tradiţionala pâine cu sare.

În continuare, la Catedrala Ortodoxă, s-a săvârşit slujba religioasă de către IPSS Mitropolitul Nicolae Bălan, înconjurat de un sobor de Episcopi şi Arhimandriţi. Corul Şcolilor Normale de băieţi şi fete din Sibiu a dat răspunsurile. La slujba de la Catedrală au mai luat parte, în afara de autorităţile amintite, Maiorul Hake, reprezentantul Misiunii Militare Germane, Protopop Unit Dr. Badilu, reprezentantul Cultului Evanghelic, Vicarul Dr. Müller şi preşedinţii centrelor studenţeşti cu drapele.

Solemnitatea inaugurării s-a desfăşurat în Aula Noii Universităţi. Nu au vorbit decât Rectorul Universităţii Sextil Puşcariu şi Conducătorul Statului, Generalul Antonescu. Sextil Puşcariu în cuvântarea sa nu s-a limitat la tradiţionala dare de seamă a activităţii desfăşurate de Universitate în anul precedent, ci având în vedere consecinţele ocupaţiei maghiare, a făcut un scurt istoric al Universităţii Daciei Superioare, expunând realizările ei în cursul a două decenii de stăpânire româneasca, de la 1920 la 1939.

”Domnule General,

Am onoarea a vă raporta că azi, 10 Noiembrie, am deschis la Sibiu Universitatea din Cluj Regele Ferdinand I. Ca în toţi anii – ca şi când nimic neobişnuit nu s-ar fi întâmplat – s-au ţinut examene în Octombrie şi începerea cursurilor în prima jumătate a lui Noiembrie.

Tradiţia Universităţii noastre cere ca la inaugurarea unui nou an universitar, Rectorul să dea seama în public despre activitatea din anul expirat. Daţi-mi voie să trec repede peste această parte a discursului meu.

Aş vrea să arăt înainte de toate cât de adânc simţită a fost durerea ce-am îndurat-o pierzând pe iubitul nostru coleg Nicolae Drăganu, unul dintre stâlpii Universităţii noastre de la întemeierea ei, pe care a slujit-o ca rector, ca pro-rector, decan şi profesor cu toată iubirea şi cu adânca sa erudiţie.

Din cauza limitei de vârstă, au ieşit din rândurile noastre profesorii Valer Moldovan şi Bogdan Ionescu de la Facultatea de Drept şi profesorul Emil Racoviţă de la cea de ştiinţe. Ne bucurăm totuşi că în calitate de Director al Institutului de Speologie, acest mare savant şi acest nepreţuit sfătuitor, a rămas în mijlocul nostru. Din momentul când – acum douăzeci de ani – primise să-şi părăsească o strălucită situaţie în străinătate, spre a ne ajuta să ridicăm o cetăţuie a ştiinţei în Dacia Superioară, el ne-a fost un nepreţuit îndrumător şi astăzi încă, la o vârstă când alţii caută odihna binemeritată, stă neobosit în primele rânduri ale celor ce instalează la Timişoara Facultatea noastră de Ştiinţe.

Aceasta Facultate se îndreaptă cu recunoştinţă şi către D-l Dimitrie Pompeiu, celebrul academician, pe care, deşi profesor la Universitatea din Bucureşti, îl considerăm ca un scump coleg şi părinte al secţiei matematice, organizate de el.

Străinătatea cu care am menţinut, ca şi în anii trecuţi, raporturi vii de colaborare ştiinţifică, i-a distins pe trei din colegii noştri, alegându-l pe unul membru corespondent al Academiei din Berlin, iar pe D-nii profesori Ion Lupaş şi Coriolan Petran, membri corespondenţi ai Academiei din München.

Am evocat numai câteva momente din cele petrecute în cursul anului trecut pentru ca să vă pot da câteva date asupra Universităţii noastre în cursul celor două decenii care tocmai se încheie.

În aceşti douăzeci de ani Universitatea Dacica Superioară, privita la început cu puţină încredere la noi în ţară şi mult hulită de duşmanii noştri peste hotare, a izbutit să se impună ca un factor cultural de prim rang şi să dezvolte o activitate apreciabilă.

Ea poate fi ilustrată prin următoarele cifre:

Au fost înscrişi în anii 1920-l939, 65.652 studenţi, dintre care 4.068 licenţiaţi şi 505 de doctori au împânzit ţara şi cu deosebire Transilvania cu tinereţea lor creatoare, întemeiată pe o solidă pregătire profesională.

Profesorii noştri au tipărit o serie de manuale preţioase pentru studenţi, iar asupra cercetărilor făcute în institutele şi laboratoarele noastre mărturisesc cele 20 de publicaţii periodice, în 201 tomuri cu 65.021 pagini, tipărite în româneşte şi în limbi străine.

Unele din aceste studii au o importanţă deosebită prin faptul că dau un substrat din cele mai solide revendicărilor noastre naţionale.

Înfrăţirea daco-latină

”Analizele sanguine întreprinse în laboratoarele noastre au dovedit că, din punct de vedere rasial, sângele ce curge prin vinele noastre e ca vinul nobil, ale cărui calităţi cresc cu vechimea lui şi care înnobilează vinul nou cu care se amestecă. Neamurile străine, care de bună voie s-au lăsat absorbite de noi, nu au alterat calitatea superioara a sângelui nostru traco-geto-dac, lămurit cu sânge latin, iar indicele sanguin, în Carpaţii estici, dovedeşte originea romană a celor ce şi-au însuşit în mare parte graiul secuiesc.

Sutele de hărţi ale Atlasului Lingvistic Român dovedesc o admirabilă solidaritate naţională ce nu ţine seama de obstacole geografice şi de vremelnice hotare politice şi pe care nimic nu o poate zdruncina.

Dezgropările făcute de arheologii noştri dau la iveală aşezări ale strămoşilor din cele mai vechi timpuri. În cimitire acoperite cu straturi groase de pământ, oasele năvălitorilor barbari sunt aşezate după orânduirile conlocuitorilor lor români. Ajunge să râcâi pământul pe ambele versante ale munţilor pentru ca să te convingi de autohtonia şi continuitatea noastră. Cununa de lauri a împăratului Traian, pe care nu de mult aţi evocat-o, Domnule General, nu e la noi o piesă, ci un simbol.

Noi nu suntem venetici, ci suntem înfipţi cu rădăcini de multe ori milenare în solul ţării noastre, pe care n-am cucerit-o prin norocul schimbător al armelor, ci prin calităţile noastre de rasă. Noi nu ne-am lărgit hotarele etnice printr-o conjunctură politică favorabilă, ci prin calităţile cu care ne-a înzestrat firea, cu frumuseţea noastră fizică şi sufletească, cu omenia şi inima noastră de frumuseţe şi dreptate. Cu asemenea calităţi am trecut biruitori prin furtuni şi asupriri, asimilându-i pe cei ce au râvnit la bogăţiile pământului care nu era al lor, ci nouă ne-a fost prieten, căci noi l-am muncit cu credinţă şi i-am încredinţat din bătrâni pe morţii noştri iubiţi”.

Cetatea Sibiului

”Sibiul, din care Gheorghe Lazăr, protejatul baronului Bruckenthal, a descins în Tara Românească, în care, la începutul secolului trecut, editorii saşi răspândeau temeiuri de veci bisericii noastre strămoşeşti, în care se ţineau adunările naţionale şi apărea Tribuna, din care Consiliul Dirigent a condus destinele Daciei Superioare, a primit trei Facultăţi ale Universităţii noastre între zidurile lui, iar Timişoara, capitala ospitalieră a Banatului, binecuvântat de bogăţii materiale şi spirituale, adăposteşte Facultatea noastră de Ştiinţe.

Tuturor celor ce în zilele grele ne-au întins o mână de ajutor, le exprim cele mai vii mulţumiri. Sentimentele noastre de gratitudine se îndreaptă înainte de toate către D-voastră, Domnule General, atât în calitate de Conducător al Statului cât şi de Ministru al Armatei. Ne-aţi pus la dispoziţie cu generozitate sumele mari de care aveam nevoie, iar acum în urmă aţi donat, din economiile realizate la preşedinţia Consiliului de Miniştri, cinci milioane pentru procurarea unui cămin pentru studenţii noştri. Armata a adus sacrificii grele, cedându-ne două din clădirile de care avea nevoie pentru pregătirea ofiţerilor de infanterie.

Mulţumirile noastre se adresează de asemenea D-lui Ministru al Educaţiei Naţionale, care cu suflet larg a dat ascultare cererilor noastre, a căror dreptate nimeni nu o putea mai bine judeca decât acest distins profesor universitar. Toată înţelegerea şi toata bunăvoinţa de a ne ajuta am găsit-o şi la D-l Ministru al Sănătăţii, care ne-a pus la dispoziţie spitale pentru instalarea unor clinici şi ne-a făgăduit material sanitar.

Şi autorităţile sibiene s-au grăbit să ne ajute după posibilităţile, pe care le-au conceput într-un mod mai larg decât altele. Ţin în deosebi să mulţumesc cu acest prilej Comitetului şcolar al liceului de fete „Domniţa Ileana”, care, prin doamna directoare Iliescu, ne-a cedat pentru vremelnica noastră aşezare la Sibiu, clădirea măreaţă, terminata în roşu, a noului lor liceu.

Mulţumim tuturor celor ce ne-au înlesnit mutarea de la Cluj la Sibiu şi Timişoara. Ţin să accentuez ca aceasta mutare n-o înţelegem in sens geografic, ci istoric. Noi nu schimbam numai un oraş ardelean cu altele din Transilvania şi Banat, ci părăsim o mentalitate spre a ne încadra în noul curs politic pe care l-a impus marea revoluţie la care asistăm”.

Apostolatul Profesorilor

”Dacă în 1919, când mi s-a făcut cinstea să organizez Universitatea din Cluj, ceream profesorilor să facă apostolat de dascăli şi de cercetători ştiinţifici, ferindu-se de chemările ademenitoare ale partidelor politice, azi le spun: voi, conducătorii spiritualităţii din Ardeal sunteţi datori să deveniţi cei mai aprigi propagandişti ai marii primeniri politice prin care trece ţara, să căutaţi să creaţi aceasta nouă forma mentis de care România are nevoie.

Ştiinţa şi politica de partid nu se puteau face în acelaşi timp. Partidele politice au sterilizat nenumărate talente. Dar ştiinţa şi politica naţională nu se exclud, ci se întregesc. Noi care n-am înţeles la timp că ceea ce ni se părea, la elevii noştri, răzvrătire, era de fapt entuziasm, trebuie să îngrijim ca prăpastia, pe care un birocratism academic o săpase între profesori şi studenţi, să înceteze. Cei ce vor izbuti să clădească poduri cât mai multe şi cât mai solide de la sufletele generaţiei tinere la sufletele generaţiei bătrâne, vor avea mai mare merit decât cei ce vor scrie, în izolarea camerei sau a laboratorului lor, o carte mai mult sau vor face un curs bazat pe o biografie mai bogată.

O spune colegilor, la sfârşitul carierei lui, unul care, în tot cursul activităţii sale de profesor şi cercetător, şi-a impus şi a cerut elevilor săi o cât mai riguroasă documentare ştiinţifică şi a considerat orice contribuţie nouă a ştiinţei româneşti ca o victorie naţională. Sunt convins însă că mai mult decât o carte scrisă valorează în faţa studenţilor, care se îndreaptă cu toată încrederea vârstei lor spre dascăl, pilda unei vieţi curate şi a unei ţinute demne şi intransigente”.

Ascultaţii Pe Bătrânii Cu Suflet Tânăr

”Iar vouă, iubiţi studenţi, care aţi înţeles chemarea vremii înaintea noastră, ţin să vă spun următoarele. „Bătrânii” despre care mulţi dintre voi aveţi o părere rea, au fost cei ce au sângerat pentru izbândirea României Întregite. Ei şi-au dat tributul lor cu dragoste curată pentru neam. Dacă după ajungerea idealului, n-au fost în stare să conceapă un nou ideal, e în firea lucrurilor. Cei douăzeci de ani de la Unire încoace au fost atât de sterpi nu pentru că generaţia mea a fost lipsită de dragostea de ţară, ci fiindcă s-a încăpăţânat să o conducă ţinându-i la distanţă pe tineri, care aveau credinţa erei noi ce începea.

Cu dragostea, care e principiul de bază al Mişcării Legionare, apropiaţi-vă de dascălii voştri, care nu au altă dorinţă decât să se primenească împreună cu voi şi să dea curăţeniei voastre sufleteşti temelia solidă a pregătirii profesionale şi dorul sacru de a descoperi adevărul ştiinţific.

V-o spune vouă unul care, atunci când a trecut prin Cluj sicriul lui Moţa şi Marin, n-a considerat ca atâţia alţii din generaţia sa că sacrificiul lor a fost un gest inutil de fanatism, ci a crezut în „Învierea prin moarte”. De aceea a spus câteva cuvinte de bun rămas, în numele Universităţii, celui ce ca preşedinte al societăţii „Petru Maior”, a fost un apostol al studenţimii clujene.

Când spiritul de sacrificiu legionar şi altruismul totalitar al lui Ionel Moţa îi vor însufleţi deopotrivă pe profesorii şi studenţii acestei Universităţi, atunci nu este important dacă vom sta câteva luni sau câţiva ani în adăpostul provizoriu de la Sibiu; căci atunci putem avea încredinţarea deplină că suntem folositori acestei ţări, Regelui, care veghează cu iubire asupra ei, înţeleptului Conducător al Statului şi vrednicului conducător al Mişcării Legionare.

Trăiască Majestatea Sa Regele!

Trăiască Generalul Antonescu!”

În cuvântarea sa, Generalul Antonescu a evocat tragedia Ardealului sfâşiat din cauza unui regim care s-a făcut vinovat de prăbuşire şi de crimele contra tineretului. Pornind de la această tristă realitate, a făcut apel la profesori şi studenţi ca să transforme Universitatea clujeană pribeagă la Sibiu într-o citadelă a românismului.

Domnilor miniştri,

Domnule Rector şi Domnilor Profesori,

Români,

Legionari,

Din ceasul când Dumnezeu şi sfâşierea Neamului mi-au adus pe umeri răspunderea viitorului, azi este prima oară când pun piciorul pe pământul Ardealului însângerat.

De aceea, ca ostaş, ca român şi Conducător al Statului, socotesc că nu-mi pot cinsti răspunderile, venind aici, decât îndreptând cel dintâi gând al meu şi al tuturor, spre toţi fiii Transilvaniei zbuciumate.

Ardeleni, Fraţi dragi şi încercaţi,

Cugete risipite,

Vetre stinse şi trădate,

Români smulşi din glia sfinţită de sudoarea muncii strămoşeşti.

Vouă, vă închin azi toată durerea şi toată nădejdea mea.

Înţelegeţi-mă, înţelegeţi-mă.

În tăcerea noastră măsurată, ca şi în acţiunea noastră sinceră, demnă şi dârză…

Să nu vedeţi nici uitare, să nu aflaţi nici o îndoială.

Şi voi, Ostaşi Ardeleni, care v-aţi părăsit tindele, trădând legea strămoşească a Sarmisegetuzei, să nu vă zdrobiţi inimile, pentru a lăsa să curgă veninul deznădejdii.

Toţi trebuie să aveţi încredere. Generalul Antonescu, în numele tuturor conştiinţelor, vă cere încredere. Trebuie să i-o daţi.

Nici eu, nici Legionarii n-am dat până acum o luptă de dreptate şi redeşteptare, pentru ca să ne trădăm azi Ţara şi Neamul.

Noi plătim azi greu şi aspru greşelile trecutului.

Un ostaş, care am luptat pentru graniţe şi pentru înălţarea Armatei – care am primit prigoana şi umilirea închisorii, fiindcă mă îndârjisem să apar onoarea şi oştirea ţării – stau azi cu fruntea sus în faţa voastră, Ardeleni, şi azi stau cu fruntea în faţa acelora care pândesc din umbră şi cu perfidie, vinovaţii de ieri, vinovaţii de totdeauna.

Odată cu mine şi Legionarii vă pot privi cu mândrie, ardeleni, fiindcă, ani de-a rândul, au strigat că Neamul se prăvăleşte şi şi-au dat viaţa în lupta neegală, primind botezul morţii în frunte cu Comandantul Mişcării, Ardeleanul Horia Sima.

Vina nu e a noastră.

Vina e toata numai a acelora, de la voi şi de la noi, care au primit ca Ţara să se prăbuşească sau au dus-o la prăbuşire.

Istoria pe ei îi va judeca şi nu pe noi.

Noi peste ei şi fără ei, ne facem astăzi datoria de a păzi Neamul, de a-i reda liniştea, siguranţa şi puterea.

În continuare, Generalul Antonescu exaltă rostul Universităţii în viata unui neam, cerând „să câştigăm înăuntru ceea ce am pierdut în afară”. „Adevărata Universitate, spune el, nu este numai şcoala cărţii, ci şi şcoala Neamului”.

Adresându-se studenţilor, le aminteşte datoriile lor în clipa de faţă:

”Domnilor, Universitatea este şi şcoala vieţii şi şcoala lumii. Adevăratul profesor dăltuieşte sufletele şi caracterele, ca sculptorul în piatră.

Prindeţi dalta, domnilor profesori, şi tăiaţi în piatra caractere şi conştiinţe. „Ţara le aşteaptă. Ţara are nevoie de ele. Numai prin ele, putem clădi Neamul.

Înlăturaţi pe aceia care risipiţi în scopuri s-au îndepărtat de la datoria exemplului, au umilit caracterele şi au făcut şcoala linguşirii, a laşităţii şi a trădării.

Fiţi apostoli. Numai aşa va veţi cinsti locul de îndrumători spirituali ai Neamului.

Iar voi, studenţi dragi şi legionari, plini de râvnă, simţiţi-vă datoria.

Sunteţi viitorului Ardealului Românesc. Pe umerii şi pe piepturile voastre se va rezema şi va trăi puterea Neamului.

De mintea şi sufletul vostru atârnă viitorul Ţării.

Aţi suferit, v-aţi întunecat, v-aţi răzvrătit, v-aţi jertfit pentru ca sufletul Ardealului să fie zidit în Duhul Căpitanului şi Ardealul să devină legionar. Fiţi mândri că Comandantul Mişcării Legionare este fiul Ardealului.

Aveţi însă azi de făcut mai mult. Aveţi să zidiţi.

De entuziasmul şi dezlănţuirea forţei voastre atârna soarta României. Ea nu poate fi sigură şi mândră decât dacă uniţi forţa cu înţelepciunea.

Munciţi, munciţi, munciţi.

Din zorii zilei până în zorii viitorului.

Aplecaţi-vă puterea pe cărţi, oţeliţi-va braţele, întăriţi-vă sufletele.

Un neam poate fi redeşteptat prin viforul entuziasmului, dar nu poate fi înălţat decât prin dogoarea muncii şi patima răspunderii.

Neamul Romanesc a pierdut şi alta dată graniţele, el a primit şi altă dată ropotul cotropitorilor.

Sufletul şi conştiinţa lui nu au putut fi însă cotropite de nimeni, fiindcă veac de veac, nenumărate veacuri, el a zidit pe mintea româneasca a generaţiilor care pe pământul Ardealului şi pretutindeni au primit toate împilările şi toate umilirile, dar au ştiut să ducă nestinsă lumina culturii şi credinţei româneşti.

Jertfa lor vă este strajă.

Fapta lor de ieri este în mâinile voastre de azi.

Cinstiţi-o.

Întemeiaţi româneşte şi legionăreşte o tradiţie studenţească şi românească şi juraţi-vă să închideţi ochii cu acelaşi suflet tânăr de studenţi şi de Români”.

Sensibil la argumentele organizaţiilor legionare din Ardeal că Alba Iulia ar trebui să adăpostească Universitatea pribeagă a Clujului, Generalul Antonescu a făgăduit solemn în faţa profesorilor şi studenţilor că guvernul va începe zidirea Cetăţii Culturii Româneşti a Ardealului în oraşul lui Mihai Viteazul şi al Încoronării.

Alba Iulia – Cetatea Culturii Româneşti din Transilvania

”Pentru că Ardealul nu trebuie să aibă Universitatea lui pe drumuri de pribegie.

Pentru că lăsând Sibiului rosturile sale duhovniceşti şi aşezările sale etnice şi comerciale, trebuie totuşi să dăm Universităţii Ardelene zările sale proprii.

Pentru că acolo unde este mintea, este şi puterea, şi unde este unitatea sufletului, este şi a pământului, am hotărât să zidim Cetatea Culturii Româneşti din Transilvania la Alba Iulia.

În Alba Iulia marelui şi nepieritorului Mihai, în Alba Iulia Unirii şi a încoronării întregitoare a lui Ferdinand I şi a Reginei Maria, acolo va fi cetatea spirituală, de peste Carpaţi, a Neamului lui Mihai I.

Ne-o porunceşte trecutul şi umbrele lui sfinte.

Ne cheamă acolo viitorul.

Vom sprijini cu toate jertfele noastre aceasta întemeiere.

Fiindcă aşa răspunde un Neam întreg şi mândru la actele brutale de dărâmare ale altora.

Zidind cu spiritul”.

După încheierea solemnităţii, oaspeţii s-au îndreptat spre Palatul Metropolitan, unde au vizitat Muzeul şi Academia Teologică.

10. Cutremurul

Eram în drum spre Sibiu, în dimineaţa de 10 Noiembrie, când Generalul Antonescu mi-a comunicat ştirea ce-o primise prin teletip că la Bucureşti şi în alte localităţi din ţară s-a petrecut un mare cutremur. Alte amănunte nu avea. Vizita de la Sibiu a fost întunecată de această veste. Tot în cursul şederii la Sibiu am aflat de prăbuşirea blocului Carlton şi ne întrebam dacă alte clădiri cu mai multe etaje n-au avut aceeaşi soartă. Ce proporţii a avut cataclismul? Vom găsi Capitala o mare de ruine?

Când ne-am întors, am aflat cu uşurare că pagubele materiale şi victimele omeneşti au fost mult mai mici decât ne imaginam la început. În afară de căderea spectaculară a blocului Carlton, nici o altă clădire de caracteristici asemănătoare nu s-a dărâmat. Numărul victimelor în alte cartiere ale Capitalei era redus. Câţiva morţi şi aceştia din cauza coşurilor sau a acoperişurilor care s-au prăbuşit. Cărămizi sau bucăţi de zid le-au căzut în cap omorându-i, precum şi peste 300 de răniţi. Echipele legionare au identificat vreo 200 de imobile cu zidurile crăpate, în primejdie de a se dărâma şi pentru prevenirea accidentelor, locatarii din ele au fost evacuaşi în alte case.

Toate eforturile de ajutorare s-au concentrat asupra blocului Carlton. Clădirea avea la subsol o sală de cinematograf, încât s-a prăbuşit în sine, afară de partea superioară, care a fost proiectată pe Bulevardul Brătianu, întrerupând circulaţia. O imensă grămadă de moloz şi fiare zăceau pe Bulevard. S-au putut salva puţini şi numai din cei ce locuiau la etajele de sus. Se cunosc câteva cazuri miraculoase de salvare. Un tată s-a închis cu copilul în şifonier, şi soţia lui n-a mai avut vreme să intre. De sub dărâmaturi a fost scos şifonierul, iar tatăl cu copilul au fost găsiţi în viaţă, în timp ce mama zăcea alături zdrobită sub moloz. Un soldat-pompier, care făcea de paza la postul de observaţie al blocului, a fost azvârlit de la etajul al XII-lea în stradă, iar, în urma lui, se întindea marea zidărie gata să-l prindă din urmă.

Din primul moment, legionarii din toate corpurile au alergat la locul nenorocirii, pentru a ajuta la dezgroparea victimelor. Au mai participat la lucrările de salvare unităţi ale armatei, soldaţi germani şi chiar tineri fascişti care se întorceau de la serbarea de la Iaşi, în drum spre Italia. Legionarii au lucrat zi şi noapte, la lumina reflectoarelor, mai bine de o săptămână, în echipe care se schimbau încontinuu, pentru a scoate cadavrele şi a-i afla pe ultimii supravieţuitori. Conducerea operei de salvare a luat-o Comandantul Legionar Sandu Valeriu. S-au scos şi s-au cărat peste 500 de vagoane de material.

Am fost şi eu a două zi, seara, la locul dezastrului. Era un spectacol dantesc. Cadavrele erau desfigurate şi greu de identificat. Se scoteau mâini, picioare şi capete separate de corp. Tocmai atunci Sandu Valeriu mi-a arătat trupul unei femei, din care nu mai rămăsese decât craniul cu părul ei negru şi bazinul atârnat de şira spinării. Restul dispăruse.

În subsolul clădirii se refugiaseră mai multe persoane. Spre surprinderea lor, telefoanele din această parte mai funcţionau, cablul fiind subteran. Cei îngropaţi acolo au putut comunica cu lumea din afară. Strigau disperaţi să fie ajutaţi, căci aerul se împuţinează şi vor muri asfixiaţi. S-au făcut toate sforţările ca să fie salvaţi. S-a săpat şi un tunel dintr-o clădire învecinată, dar emanaţiile de gaz, de la conductele sparte, au întrerupt lucrările.

Spre nenorocirea lor, s-a aprins păcura care era depozitată în subsolul clădirii şi au pierit din cauza fumului şi a arşiţei. Flăcările au izbucnit la suprafaţă, învăluind uriaşa grămadă de moloz. Glasul lor, a doua zi dimineaţă, nu s-a mai auzit prin telefon. În speranţa că ar mai fi totuşi cineva în viaţă, s-a format atunci o echipă de sacrificiu de zece legionari, care, îmbrăcaţi în costume de azbest, erau decişi să pătrundă la subsol. Nici aceasta ultimă încercare n-a reuşit. Echipele legionare n-au mai descoperit decât cadavrele pe care le-au transportat la morgă.

La Carlton locuiau 236 de persoane, în afară de aceia care dormeau acolo întâmplător. Din aceştia au murit 140.

Cutremurul s-a simţit în ţară pe o arie la poalele munţilor, cuprinsă între Iaşi şi Craiova, având epicentrul în Vrancea şi a fost de gradul 9. Localităţile mai rău lovite de cutremur au fost următoarele:

– Orăşelul Panciu fiind în centrul zguduirii, a fost total dărâmat. Nici o casă în picioare. 44 de morţi şi un mare număr de răniţi;

– La Galaţi, un mare număr de case şi de clădiri publice avariate. 34 morţi, 141 în întreg judeţul Covurlui;

– La Focşani, strada principală în ruine. Clădirile publice au suferit mari daune. 12 morţi;

– Bârlad, aproape toate casele atinse. 12 morţi;

– Tecuci, 19 morţi, Biserici şi clădiri publice în stare jalnică;

– Buzău, mari distrugeri în centru. 20 morţi;

– Iaşiul a avut mai puţin de suferit. 8 morţi.

În Muntenia, judeţul cel mai încercat a fost Prahova, cu peste 100 de morţi. Cutremurul s-a simţit în toate localităţile din acest judeţ, dar orăşelul cel mai lovit a fost Câmpina, cu numeroşi morţi şi răniţi. Case prăbuşite, mai ales în centru.

Închisoarea Doftana distrusă. Printr-o minune, Celula Căpitanului a rămas intactă, cu chipul Căpitanului, cu florile şi icoanele sfinte din ea.

La Târgovişte, mari stricăciuni la clădirile publice. Liceul Militar de la Mânăstirea Dealului complet distrus, încât n-a mai putut fi utilizat. Şcoala s-a mutat la Predeal.

Craiova a avut 5 morţi şi multe case crăpate. Cutremurul s-a simţit aproape în toată ţara, dar fără să producă daune mari sau multe victime. Total în ţara, 593 morţi şi 1271 răniţi.

Generalul Antonescu, impresionat de munca depusă de echipele de salvare, a dat un comunicat în care a elogiat fapta lor.

Comunicat

”Peste tot în ţară, germanii în cap cu şefii lor, legionarii, autorităţile şi mulţi oameni de bine, au făcut minuni de vitejie. Datorită lor multe vieţi au fost salvate, multe suferinţe alinate şi multe alte catastrofe înlăturate.

Cinste lor.

Generalul Antonescu se înclină şi le mulţumeşte”.

Pentru ajutorarea sinistraţilor, guvernul a deschis un credit extraordinar. Führerul Adolf Hitler a trimis un ajutor în medicamente şi articole de primă necesitate în valoare de 10 milioane.

”Ajutorul Legionar” a intrat în funcţiune cu toate mijloacele de care dispunea, pentru a alina durerile şi lipsurile populaţiei lovită de cutremur. În acest scop a adresat şi o chemare de solidarizare a poporului cu cei căzuţi în nenorocire.

Către toţi Românii,

Dumnezeu a încercat amarnic poporul nostru. El ne-a trimis semne cutremurătoare şi vrea să ne mântuiască încercându-ne.

Mulţi fraţi şi-au pierdut viaţa, iar alţii adăpostul şi agoniseala.

Cei care aveţi puţin şi cei care aveţi mult, dăruiţi din prinosul vostru ca şi din prinosul nostru.

Fiecare poate dărui – toţi ne putem dărui.

Nici un roman să nu lipsească de la această bătălie grea.

Dăruiţi bani, material de construcţie, braţe.

Trebuie să câştigăm bătălia.

Vrem ca biruinţa să fie a naţiei întregi”.

Ziarele legionare Buna Vestire şi Cuvântul au deschis liste de subscripţie.

Organizaţia „Munca Legionară”, creată la câteva zile după cutremur, sub conducerea Profesorului Constantin Stoicănescu, şi-a fixat ca prim obiectiv reconstruirea orăşelului Panciu.

În cadrul „Răzleţilor” s-au format echipe de ingineri şi arhitecţi care umblau pe străzile Capitalei şi unde descopereau imobile avariate, ofereau proprietarilor lor planuri de reparaţie în mod gratuit.

Mişcarea Legionară, prin diferitele ei organizaţii, a mobilizat toată ţara în ajutorul sinistraţilor. A fost un exemplu impresionant de solidaritate naţională cu cei loviţi de acest cataclism.

Ministrul Japoniei, impresionat de eficacitatea echipelor legionare în acţiunea de salvare a sinistraţilor, a venit la Preşedinţie şi mi-a prezentat personal felicitările călduroase.

11. Organizaţia „Munca Legionară”

A doua zi după cutremur, în 11 Noiembrie, a apărut circulara mea prin care anunţam înfiinţarea Organizaţiei „Munca Legionară” sub conducerea Profesorului Constantin Stoicănescu.

Aceasta organizaţie avea menirea şi continue opera taberelor de muncă, începută de Căpitan în 1924. În împrejurările de atunci, când aveam răspunderi de guvernare, activitatea taberelor de muncă trebuia să fie concepută pe alte baze, mai largi, pentru a putea contribui la refacerea economică a României. Scopul „Muncii Legionare”, în noua perspectivă, era de a realiza lucrări publice şi particulare în conformitate cu planurile stabilite de la Centru şi cu mijloacele masive de care dispunea mişcarea în acea vreme. Nu se mai lăsau taberele de muncă la discreţia iniţiativelor locale, ci se fixau obiectivele de realizat în funcţie de necesităţile generale ale tării.

Taberele de muncă, în cadrul, Statului Naţional-Legionar, mai aveau rostul să combată şomajul. Nu numai legionarii puteau să lucreze în ele, ci oricare român care vroia să-şi câştige onorabil existenţa, fiind plătit conform tarifelor în vigoare. Lucrările proiectate erau aşa de mari încât ar fi fost nevoie de zeci de mii de oameni pentru îndeplinirea lor.

Am încredinţat conducerea noii organizaţii Profesorului Constantin Stoicănescu, fost şef al judeţului Timiş. Numirea lui era o garanţie că „Munca Legionară” va deveni în scurtă vreme o forţă creatoare în Statul Naţional-Legionar. Era o personalitate dinamică, de o inteligenţă rară, înzestrat cu o mare putere de convingere, fiind capabil să trezească entuziasm între legionari pentru acţiunile proiectate. Era, cum spunea Căpitanul, nu un om ci „o forţă omeneasca”.

În 15 Noiembrie, Constantin Stoicănescu, anunţând crearea noii organizaţii, preciza scopurile ce le urmăreşte şi modul ei de funcţionare:

Comandantul nostru, Horia Sima, mi-a încredinţat comanda muncii de salvare şi refacere urgentă a ţării.

După un lanţ de alte suferinţe, prin cutremurul din noaptea de 9 Noiembrie, o nouă încercare a survenit năprasnic în viata noastră. Suferinţa ne încearcă pe toţi şi indiferenţa în faţa ei ar fi cutremurătoare.

Acum e vremea când trebuie să înceapă înfrăţirea şi refacerea prin elanul muncii. Încercările sorţii şi lipsurile sunt dintre cele mai mari pe care le cunoaşte istoria. Dar nu trebuie să ne lăsăm pradă descurajării, ci, în faţa suferinţelor mari, voinţa de salvare să fie şi mai mare. Şi salvarea nu poate fi împlinită decât prin muncă”. După ce dă îndrumări asupra modului de funcţionare al noii organizaţii, Stoicănescu încheie apelul său cu următoarele cuvinte:

”Reîncepem taberele de muncă legionară, păstrând în inimi şi în ochi imaginea îndemnătoarea a Căpitanului, care ne-a făurit pentru vremurile acestea grele. Sub îndemnurile lui, simţind alături de noi, înfriguraţi, pe toţi cei duşi din rândurile noastre, pentru acelaşi dureros ideal, vom îndeplini hotărârea Domnului General Antonescu şi ordinul Comandantului nostru, Horia Sima”.

Birourile „Muncii Legionare” s-au deschis în Strada Cobălcescu Nr. 1, fiind conduse de un grup de tineri din elita Capitalei. Şeful Statului Major-Tehnic a fost inginerul Alexandru Avram. S-au creat mai multe secţii, cu personal calificat şi competent: studii şi proiecte, organizarea economico-financiară, educaţia legionară, inspectoratul de control al execuţiei lucrărilor, economatul, transporturile, secretariatul şi propaganda.

Pornind la drum pe un plan bine conceput, întocmit înainte de apariţia ei publică, „Munca Legionară” a fost nevoită să renunţe pentru moment la ideea ei iniţială de ajutorare a sinistraţilor. Realizările organizaţiei au fost absorbite total, din ceasul înfiinţării ei, de problemele create de cutremur.

Constantin Stoicănescu a făcut apel la toate organizaţiile din judeţele neatinse de cutremur ca să îndrume spre Bucureşti meşteşugari şi muncitori, pentru ca de aici să fie repartizaţi la locurile unde trebuia să se facă reparaţii la casele avariate.

Organizaţia „Munca Legionară” către meseriaşi şi muncitori

”Pentru a se veni în mod organizat şi intens în ajutorul sinistraţilor, Organizaţia „Munca Legionară” a făcut apel la organizaţiile legionare din judeţele nesinistrate să-i trimită meseriaşi şi muncitori.

Apelul a fost înţeles.

Zilnic sosesc muncitori din toate părţile ţării. Cum însă nevoile sunt mari, Organizaţia „Munca Legionară” continuă apelul către toţi meseriaşii şi muncitorii să se prezinte la organizaţiile legionare cele mai apropiate pentru a fi îndrumaţi în regiunile administrative.

Adăpostirea şi plata sunt asigurate de Mişcarea Legionară, Organizaţia „Munca Legionară”, iar transporturile se vor face cu foi de drum eliberate de Organizaţia „Munca Legionară”, prin organizaţiile judeţene sau prefecturile locale”.

Comandantul O.M.L. Prof. C. Stoicănescu

În 25 Noiembrie, C. Stoicănescu anunţă că un lot de 500 de zidari, ţiglari şi sobari au sosit în Capitală pentru a participa la repararea imobilelor. Ei au fost repartizaţi la cele 11 sedii ale organizaţiei „Răzleţilor”, pentru ca de aici să fie puşi la dispoziţia cetăţenilor din cartierele respective care aveau nevoie de braţe de muncă. Totodată Stoicănescu face apel la cadrele tehnice din Bucureşti, ingineri, arhitecţi, conductori tehnici, profesionişti liberi, ca să sacrifice câteva ore din timpul lor pentru a supraveghea şi îndruma şantierele de reparaţie în diverse puncte ale Capitalei.

Munca de ajutorare a sinistraţilor a fost organizată de la Centru în aşa fel încât să dea rezultate imediate. Într-un interval de 10 zile de la catastrofă, „Munca Legionară” a transportat pe tren dispensare, şcoli primare şi un spital capabil să adăpostească 100 de bolnavi. Au fost reparate mai întâi casele mai puţin lovite de cutremur, rămânând ca acele ce nu mai puteau fi locuite să fie clădite din nou.

Dar cum vor putea fi ajutaţi oamenii care au rămas fără adăpost în pragul iernii, casele lor fiind dărâmate? Stoicănescu a găsit o soluţie ingenioasă. Se vor construi case de lemn demontabile, din panouri mari, care pot fi transportate la faţa locului, oriunde este nevoie, şi acolo vor fi reconstruite. Stoicănescu a întemeiat la Bucureşti un şantier, pentru construirea acestor case care să servească de prim adăpost sinistraţilor. După planul Arhitectului Joja, şeful biroului de proiectare al organizaţiei, s-a început construirea de case de lemn de mai multe tipuri, după numărul membrilor unei familii. Tabăra s-a deschis la o fabrică de cherestea de la marginea Bucureştilor, Strada Mieilor, al cărei proprietar era un iscusit meşter, Chirto, el însuşi membru al mişcării. La această fabrică s-au concentrat peste 300 de legionari, majoritatea tâmplari, care au lucrat zi şi noapte la facerea locuinţelor. „Munca Legionară” anunţa, la o luna de zile de la înfiinţarea acestei tabere, că s-au construit 300 de case de lemn care nu aşteptau decât să fie transportate şi montate unde era nevoie. Aceste case, care costau între 35 şi 100 de mii de lei fiecare, după mărimea lor, se puneau complet gratuit la dispoziţia sinistraţilor. Era o soluţie provizorie pentru ca lumea să aibă un adăpost pentru iarnă. „Munca Legionară” anunţase ca la primăvara va începe construirea de case solide de cărămidă, iar cele de lemn vor fi ridicate şi folosite la adăpostirea legionarilor în taberele de muncă.

În comuna Pătârlagele-Buzău o echipa de studenţi, sub conducerea legionarului Tomescu, în cadrul „Muncii Legionare”, a construit 17 locuinţe pentru sinistraţi. La inaugurarea şi sfinţirea acestor case am luat şi eu parte la sfârşitul lunii Decembrie.

La Galaţi, Focşani, Tecuci şi alte localităţi lovite de cutremur, „Munca Legionară” a înfiinţat tabere de muncă locale, care au început să lucreze la transportul dărâmăturilor şi la reclădirea gospodăriilor distruse.

În 12 Decembrie 1940, „Munca Legionară” anunţa, printr-un comunicat publicat în ziare, că au început lucrările de reconstruire ale oraşului Panciu, total distrus de cutremur:

”Realizările şantierului Panciu, înfiinţat în 18 Noiembrie 1940:

Construirea şi amenajarea unor barcamente demontabile, construirea de camere de lemn cu pereţi dubli, umpluţi cu rumeguş de lemn. Ridicarea scheletului de lemn pentru un magazin legionar. Ridicarea unor magazii şi depozite pentru materiale şi alimente. Dărâmarea caselor şi a tuturor construcţiilor care ameninţau cu prăbuşirea.

De asemenea s-a dat o deosebită atenţie organizării asistenţei medicale, deparazitarea cu etuve, dezinfectarea locuinţelor, consultaţii, pansamente etc.

Lucrările continuă în acelaşi ritm şi primele necesităţi sunt pe cale de a fi satisfăcute, ceea ce însemna rezolvarea uneia din cele mai dificile probleme, problema locuinţelor.

Planul de reconstrucţie al oraşului Panciu este în studiu şi Statul Major Tehnic al Organizaţiei „Munca Legionară” caută formula unui stil unitar.

Desigur că odată cu venirea primăverii, ceea ce acum este numai un proiect, va fi o realitate, căci Organizaţia „Munca Legionară” a dovedit că ştie să ducă, legionăreşte, la bun sfârşit, hotărârile luate”.

Profesorul Stoicănescu era adânc preocupat şi de problema Moţilor, năpăstuiţi sub toate regimurile. O echipă de ingineri legionari au plecat în regiunea lor pentru a studia modalitatea de a fi scoşi din mizerie prin lucrările executate chiar în satele lor, scutindu-i de a mai umbla în toată ţara pentru un sac de mălai.

Într-un timp record, de altminteri ca toate instituţiile „Munca Legionară” a oferit primul ajutor sinistraţilor. Oamenii loviţi de cutremur au văzut că sub regimul legionar nu sunt părăsiţi în voia sorţii, în acest ceas de restrişte, ci întreaga naţiune îi cercetează şi caută să le aline suferinţele şi nevoile lor.

12. Emisiunile de timbre legionare

Traian Popescu, şef de cuib din familia „Mihai Viteazul”, era Vice-Preşedintele Asociaţiei Filatelice din România. El însuşi filatelist pasionat, a fost primul care a vorbit superiorilor lui din familia „Mihai Viteazul” de o emisiune de timbre care să comemoreze existenţa Statului Naţional-Legionar. Şefii lui ierarhici, inginerul Stăncescu şi Vică Negulescu, au fost entuziasmaţi de idee şi s-au alăturat initiaţivei lui.

Odată având asentimentul familiei lui, Traian Popescu s-a adresat „Ajutorului Legionar”, pentru a-i cere patronajul. Ilie Gârneaţă, şeful acestei organizaţii, a fost bucuros de această iniţiativă şi a delegat pe avocatul Nicolae Chisălicescu ca să-l ajute la facerea demersurilor oficiale necesare pentru obţinerea autorizaţiei.

Pe la începutul lui Octombrie, prin Nicolae Chisălicescu, Traian Popescu a ajuns la mine, la Preşedinţie. Mi-a explicat proiectul şi i-am dat aprobarea. Dar cum rezoluţia finală era de resortul Conducătorul Statului, i-am telefonat Generalului, rugându-l să primească delegaţia legionară.

Generalul Antonescu a fost cucerit de idee. Le-a spus: „Bravo, băieţi, aşa se lucrează”. Generalul a telefonat personal Colonelului Teodorescu, Directorul Poştelor, spunându-i să aştepte la birou pe cei doi delegaţi şi i-a dat ordin să aprobe emisiunile de timbre propuse de mişcare. Cum era într-o Sâmbătă, trecut de amiază, Generalul le-a pus la dispoziţia lui Chisalicescu şi Traian Popescu o maşină a Preşedinţiei, pentru a ajunge cât mai repede la Palatul Poştelor.

În sondajele anterioare, făcute de anumiţi legionari în legătură cu emisiunea acestor timbre, Colonelul nu s-a arătat prea binevoitor, dar, după convorbirea telefonică cu Generalul, n-a avut încotro şi a dat ordin Fabricii de Timbre să pună în lucrare fără întârziere proiectele de emisiune prezentate de mişcarea legionară.

Clişeele au fost executate cu o artă desăvârşită de expertul Fabricii de Timbre, gravorul Şerban Zainea.

Primul timbru legionar a apărut la 8 Noiembrie şi a fost închinat serbărilor de la Iaşi. Avea efigia Căpitanului, iar dedesubt fraza testamentară a lui Ion Moţa „Să faci, Căpitane, o ţară ca soarele sfânt de pe cer”. În partea dreaptă, erau datele aniversare, 8 Noiembrie 1927-l940, iar sus gardul de fier. Timbrul avea o valoare poştală de 7 lei, plus o suprataxă de 30 de lei pentru „Ajutorul Legionar”. Emisiunea era cea obişnuită când se comemora un eveniment de către poştă, de 100.000 bucăţi. Timbrul s-a pus în circulaţie la Iaşi, în ziua serbării de 8 Noiembrie. Pe ştampila poştei aplicată timbrelor cumpărate în acea zi figura inscripţia „Iaşiul oraş al Mişcării Legionare”.

Al doilea timbru era destinat poştei aeriene şi a ieşit în 30 Noiembrie, comemorând ziua în care osemintele Căpitanului au fost depuse la „Casa Verde”. Avea tot chipul Căpitanului, dar, în locul cuvintelor lui Moţa, avea de jur-împrejur cunoscuta lui declaraţie de politică externă. „În 48 de ore după biruinţă vom fi alături de Axa Roma-Berlin”.

Traian Popescu şi ceilalţi iniţiatori au vrut să sublinieze cu această inscripţie faptul că Alianţa cu Puterile Axei fusese preconizată de Corneliu Codreanu. Generalul Antonescu tocmai se întorsese de la Berlin, unde semnase Pactul Tripartit. Timbrul avea o valoare poştală de 20 de lei, plus 5 pentru „Ajutorul Legionar”. Emisiunea, cea obişnuită, de 100.000 serii. Aceasta emisiune s-a pus în vânzare la Alba Iulia, cu prilejul serbării de 1 Decembrie. La poştă se aplica o stampilă specială, în care se menţiona oraşul şi ziua serbării.

A treia emisiune a fost închinată memoriei lui Moţa şi Marin, cu prilejul comemorării lor la 13 Ianuarie 1941. S-au imprimat două timbre separate, unul cu efigia lui Moţa, iar celălalt cu a lui Marin. Valorile difereau: primul era de 15+15, iar al doilea de 7+ 7. Pe ambele timbre, în stânga, apărea icoana Arhanghelului Mihail, minunat realizată, iar în dreapta, pe margine ziua şi locul marelui sacrificiu, în 13 Ianuarie 1937.

În afară de aceste timbre individuale, s-a mai imprimat şi un bloc filatelic, în care cei doi eroi figurau împreună. Blocul filatelic avea deasupra două ramuri de lauri, încoronând imaginile lui Moţa şi Marin. Mai jos se distingeau monograma şi gardul de fier. Sub chipul lor, cele două date aniversare, 13 Ianuarie 1937-13 Ianuarie 1941. Valoarea blocului filatelic era de 300 de lei. În timp ce din timbrele individuale s-a tras emisiunea normală de 100.000 de bucăţi, din blocul filatelic nu s-au imprimat decât 20.000.

Din emisiunile de timbre legionare, conform convenţiilor poştale internaţionale, s-au trimis o mie de serii din fiecare Biroului Uniunii Poştale de la Geneva. Aceasta instituţie le repartiza apoi tuturor Statelor-membre şi le imprima şi în buletinul ce-l publica. În modul acesta emisiunile legionare au fost cunoscute în întreaga lume, iar cataloagele internaţionale le-au reprodus pe baza indicaţiilor oficiale de la Geneva.

13. Ofensiva „Ajutorului Legionar”. Semnificaţia spirituală şi naţională a acestei opere

Până la sfârşitul anului 1940, „Ajutorul Legionar” luase o dezvoltare extraordinară, comparând cu timpul scurt de când intrase în funcţiune. În trei luni prezenţa şi eficacitatea acestui organism s-a răspândit în toată ţara, pătrunzând în cele mai umile pături ale populaţiei. Ca să înţelegem fulgerătoarea ascensiune a acestui aşezământ legionar, trebuie să pornim de la starea de spirit a populaţiei după biruinţa de la 6 Septembrie, dispusă la toate sacrificiile. Reproducem aici comentariul unui ilustru gazetar, Ion Diaconescu, apărut în Buna Vestire din 1 Ianuarie 1941, în care se explică „misterul” reuşitei acestei instituţii. A fost o avalanşă de generozitate a întregului neam, trezită şi pusă în valoare de forţa spirituală a mişcării:

Revista realizărilor dinamismului legionar „Ajutorul Legionar”

”Una din poruncile testamentului moral al Căpitanului, lăsat neamului pentru reînvierea sa, este: legea ajutorului reciproc.

După biruinţa Mişcării, acest comandament al fondatorului României Noi, a fost materializat de Comandamentul Legiunii într-o organizaţie temeinică şi cu ramificaţii pe întreg cuprinsul ţării, denumită „Ajutorul Legionar”.

Rosturile acestei instituţii nu sunt de milostenie şi pomană, ci de a stârni şi dezvolta solidaritatea Romanilor.

Oricare frate de un sânge cu noi, căzut în nenorocire, are drept, nu la pomană sau milostenie, ci la un sprijin spre a se ridica, pentru a se reface şi a deveni un element bun al colectivităţii româneşti;

Acest drept, al celui sărac în nenorocire, este, în celalalt talger al balanţei, o datorie a tuturor consângenilor.

Fratele căzut este o pierdere morală şi biologică a naţiei. Ridicarea lui este un câştig pentru întreaga comunitate.

Scopul urmărit de Ajutorul Legionar este deci numai în aparenţă de ajutorare materială. În fond el urmăreşte trezirea şi afirmarea solidarităţii naţiei, fiind astfel de esenţa pur morală şi, dacă vreţi, rasială.

Cu aceste atribute, „Ajutorul Legionar” poartă pecetea în sensul spiritual al cuvântului.

Şi aceasta cu atât mai mult într-o ţară, în care solidaritatea naţională era foarte precară şi efemeră.

Rezultatele obţinute de „Ajutorul Legionar”, în abia trei luni de activitate, sunt o dovadă incontestabilă asupra capacităţii ogorului sufletesc al naţiei, de a primi şi fecunda sămânţa revoluţiei spirituale legionare.

Au dăruit „Ajutorului Legionar” daruri de bani sau în natură, aproape un milion de români, sau dacă socotim pe capete de familie, cam unul din trei.

Prin urmare, a treia parte din naţie s-a solidarizat cu opera urmărită de „Ajutorul Legionar”, în scurtul timp de trei luni de zile.

Un asemenea rezultat a întrecut cele mai optimiste aşteptări.

În sufletul neamului nostru, zac neştiute şi nefolosite, virtuţi împărăteşti cu care se pot face minuni.

Este rostul Legiunii de a trezi la viaţă aceste virtuţi şi a le valorifica întru edificarea celui mai strălucit viitor.

În presa timpului, întâlnim numeroase informaţii referitor la actele de caritate ale „Ajutorului Legionar”, şi acestea, desigur, nu reprezintă decât o mică parte din acelea ce s-au înfăptuit. Legionarii, angajaţi în activităţile „Ajutorului Legionar”, nu erau preocupaţi de propagandă şi afişaj personal, ci se aflau zi şi noapte pe teren, până la epuizare, bătând la casele celor nevoiaşi, pentru a le asculta păsurile şi a le da o mâna de ajutor.

Aproape nu era săptămână să nu se anunţe deschiderea unei noi cantine sau a unui nou sediu al organizaţiei, în diferitele cartiere ale Capitalei. În 23 Octombrie, într-o singura zi, „Ajutorul Legionar” anunţa că s-au distribuit în Bucureşti 3071 mese. În acel moment funcţionau la Bucureşti 11 cantine şcolare, în care s-au servit 1525 mese. Copiii săraci s-au bucurat de masă în mod gratuit. La cantina „Voievodul Mihai”, se ospătau împreună refugiaţi, intelectuali şi muncitori, cu o capacitate zilnica de 1396 de mese. Nu trebuie uitat ca aceste ospătării populare erau în funcţiune abia la o lună de la întemeierea „Ajutorului Legionar”.

”Ajutorul Legionar” a luat sub ocrotire de la primele săptămâni de activitate familiile legionarilor căzuţi. În scopul grabnicei ajutorări, Ilie Gârneaţă, şeful organizaţiei, a adresat în 12 Octombrie un chestionar acestor familii, cu rugămintea de a răspunde întrebărilor puse:

1. Date biografice asupra legionarului căzut.

2. Date în legătură cu situaţia materială, în general, a întregii familii.

3. Date în legătură cu situaţia personală a fiecărui membru al familiei (vârsta, studii, profesia).

4. Date asupra altor persoane care erau sprijinite de cel ucis.

5. Orice alte date în legătură cu întocmirea unei statistici în această chestiune. Odată în posesia acestor răspunsuri, Ilie Gârneaţă s-a îngrijit ca familiilor celor căzuţi să primească un prim ajutor în numerar, rămânând ca prin măsuri ulterioare să se bucure de o asistenţă permanentă.

La 1 Noiembrie a fost inaugurată Cantina Comisariatului Refugiaţilor de pe Strada Brezoianu, în prezenţa Arhiereului Veniamin Pocitau, a Doamnei General Antonescu, Ilie Gârneaţă, Dr. Ilie Colhon, comisarul refugiaţilor din Ardealul de Nord şi Doamna Claudian Tell.

În provincie se desfăşura aceeaşi activitate febrilă pentru ajutorarea refugiaţilor şi a familiilor sărace. Aproape n-a fost judeţ în care să nu se fi creat un restaurant popular şi să nu existe o organizaţie care să se ocupe de cei lipsiţi de mijloace.

În 20 Octombrie, „Ajutorul Legionar” concepe o operaţie strategică de înalt nivel pentru cunoaşterea nevoilor populaţiei: Recensământul Sărăciei. În loc ca lumea săracă a Capitalei să întindă mâna pentru a cere o bucata de pâine sau a bate pe la uşile stăpânirii, mergeau legionarii în întâmpinarea lor, căutându-i la ei acasă pentru a le cerceta lipsurile şi a lua masurile de ajutorare. Comunicatul din presă spune următoarele:

Echipele „Ajutorului Legionar” pe teren

”Se întreprinde aici în Capitala ţării recensământul întregii populaţii nevoiaşe, făcut după un plan de ansamblu, alcătuit în chip metodic.

Este cea mai vastă ancheta făcută în ţara noastră până astăzi, ale cărei rezultate statistice vor constitui oglinda stărilor sociale din Capitală, după care se va păşi întâi la ajutorarea şi plasarea în servicii a celor nevoiaşi şi lipsiţi de muncă, pentru combaterea crizei economice actuale; apoi la stabilirea normelor ce vor călăuzi mâine politica de Stat, în domeniul social şi economic.

În odăiţele mizere, adesea făcute din scânduri, legionarii alcătuiesc fişa nevoiaşului.

În fişe se prevede naţionalitatea şi religia celor cercetaţi, cauzele sărăciei, nevoile imediate şi posibilităţile de plasare a celor fără lucru.

Ancheta nu se termină cu promisiuni, ci de îndată familiile vizitate primeau un ajutor minim: asistenţă medicală, internări în spitale, alimente, lemne de foc, o mică sumă de bani etc.

Echipele „Ajutorului Legionar” îşi îndeplineau această misiune cu sobrietate şi demnitate, dar şi cu inimă. Prezenta lor în mahalalele Capitalei a fost cea mai bună propagandă ce se putea face în grelele împrejurări de astăzi”.

”Ajutorul Legionar” a întreprins o vastă acţiune de ajutorare a sinistraţilor din zonele atinse de cutremur. Ilie Gârneaţă, şeful instituţiei, a parcurs 1000 de kilometri pentru a vizita oraşele lovite de cutremur şi a luat măsuri de ajutorare pe baza propriilor constatări pe teren. În zilele de 15, 16 şi 17 Noiembrie s-a interesat de daunele suferite de populaţie în Iaşi, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Râmnicu-Sărat, Panciu şi Ploieşti, împărţind un prim ajutor de patru milioane de lei.

În 14 Decembrie 1940, „Ajutorul Legionar” anunţă proxima inaugurare, a zece cantine şcolare numai în Capitală. Ziarele publică şi o lungă listă a realizărilor „Ajutorului Legionar” în mai multe judeţe din ţară.

Generalul Antonescu, în darea de seamă asupra guvernării de la 6 Septembrie la 31 Decembrie 1940, pune între înfăptuirile din această perioadă şi realizările „Ajutorului Legionar”:

Înfiinţarea de cantine gratuite sau cu preţ redus în toată ţara, 500.000 mese gratuite, distribuite în trei luni de Mişcarea Legionară”.

14. O manifestaţie comunistă

În ziua de 3 Noiembrie, partidul comunist a organizat o manifestaţie de protest a ceea ce numeau ei „regimul fascist” şi contra prezenţei armatelor germane în România, pe care le denunţau ca „armate de ocupaţie”.

Şefii lor au ales ca loc de manifestaţie Halele Obor şi au fixat-o într-o Duminică dimineaţa, când o mulţime de locuitori din cartier veneau să se aprovizioneze la această piaţă. Socoteala lor era clară. Cum puţini ar fi răspuns chemării partidului, numărul lor anemic s-ar fi amestecat cu masa precupeţilor şi a cumpărătorilor şi, în modul acesta, ar fi dat impresia unei „mari” adunări de protest.

Prefectura de Poliţie fusese informată de planurile comuniştilor prin Florin Becescu, care conducea, sub Moruzov, secţia anticomunistă din Serviciul Secret şi rămăsese în acest post şi sub noi, fiind un specialist în materie.

Am avut prilejul să vorbesc cu Florin Becescu după manifestaţia de la Obor, fiindu-mi prezentat de către Mile Lefter. M-am întreţinut câtva timp cu el asupra problemei comuniste. M-a asigurat că organizaţia lor clandestina din Capitală nu prezintă nici un pericol real pentru Stat, fiind constituită din câteva zeci de persoane. Apoi şi acest aparat minuscul, jumătate este infiltrat de agenţi ai Serviciului Secret, încât toate mişcările lor sunt perfect controlate. Singura lor posibilitate de manifestare este să azvârle din când în când manifeste prin curţile oamenilor, până ce se descoperă filiera lor şi multiplicatorul.

Ca şi alte dăţi, informaţia primită de la Florin Becescu s-a adeverit întocmai. Prefectura de Poliţie a concentrat în dimineaţa de Duminică, la Obor, un contingent puternic de comisari şi agenţi, care au ocupat punctele strategice ale pieţei, pentru a putea tăia fuga manifestanţilor. Când au apărut agitatorii comunişti, s-a văzut că desfăşurarea de forţe era prea mare. Nu erau mai mulţi decât 15- 20. S-au urcat pe nişte scaune sau scânduri şi unii dintre ei au început să vorbească mulţimii, în timp ce alţii împrăştiau manifeste. Dar n-a trecut decât câteva minute, până ce au putut să se strecoare prin mulţime şi să fugă. În goana după ei, s-a întâmplat un tragic accident, care a costat viata unui legionar. Funcţionarul de la Prefectura de Poliţie, Chirică Niţă, alerga după un manifestant comunist pe care-l credea o căpetenie a lor, vroind să-l captureze. Ceilalţi care veneau din urma l-au confundat pe Chirică cu unul dintre comuniştii care fugeau şi, după mai multe somaţii, au tras în direcţia lor. Niţă Chirică s-a prăbuşit într-un lac de sânge, rănit mortal, în timp ce comunistul urmărit de el se pare ca a scăpat.

Manifestaţia comunistă plănuită la Obor s-a dizolvat înainte chiar ca să fi prins corp şi lumea adunată în piaţă să ştie despre ce este vorba. N-a avut nici un răsunet şi nici nu s-a vorbit de ea în Capitală. Punctul ei negru a fost tocmai moartea accidentală a acestui brav legionar, căzut la datorie în combaterea inamicilor patriei.

Legionarul Chirică Niţă a fost înmormântat la Predeal în 6 Noiembrie 1940. S-a săvârşit mai întâi slujba înmormântării la Biserica Sf. Ilie Gorgani, unde i-a fost adus sicriul, în prezenţa Colonelului Zăvoianu, Prefectul Poliţiei Capitalei. Au mai asistat la slujba Maiorul Orăşanu, Secretarul-General al Prefecturii, Inspectorul de Poliţie, Eremia Şocariciu, chestor de poliţie Ilie Stângă, chestor Virgil Popa, Dr. Jianu, Comandor Popovici şi Victor Apostolescu, care a comandat ceremonia.

După slujbă s-a format o coloană legionară de autobuze, care au transportat sicriul lui Niţă Chirică până la Predeal, unde a avut loc actul înhumării, în cimitirul eroilor legionari.

Pentru ziua de 13 Decembrie, partidul comunist a anunţat din clandestinitate că se vor produce greve şi tulburări. Cum s-a raportat în Consiliul de Miniştri, ziua de 13 Decembrie a trecut în linişte în toată ţara. S-au făcut arestări de comunişti în anumite centre, la Rădăuţi, Sibiu, Suceava, Botoşani, Iaşi şi Giurgiu, prinşi pe când răspândeau manifeste. Marea majoritate a celor arestaţi erau evrei.

15. „Axa”

Un grup de intelectuali din Legiune considerând că trebuie să se accentueze cu mai mare energie coordonatele doctrinare ale Mişcării în presa regimului şi că gazetele ce le avem nu răspund deplin acestui deziderat, mi-au cerut aprobarea ca să scoată un nou ziar, al cărui nume să fie Axa.

Alegând acest titlu, membrii acestui cerc vroiau să arate că sunt continuatorii vechii publicaţii a Mişcării, Axa, apărută în anul 1936, iar de altă parte să sublinieze că România aparţine sistemului de alianţă al Puterilor Axei, iar ei vor susţine, prin scrisul lor, noua orientare de politică externă a ţării noastre. Axa a apărut în 2 Decembrie 1940, purtând subtitlul „ziar de luptă politică şi doctrinară legionară”. Era un cotidian de seară, avându-l ca director pe Pavel Costin Deleanu, iar ca prim-redactor pe Crişan Axente. Acesta era cunoscut în lumea legionară sub forma prescurtată a numelui său de botez, Crişu Axente.

Paul Costin Deleanu era un vechi colaborator al revistei Axa, şi îşi făcuse un nume în publicistica românească. Avea o solidă formaţie filozofică, iar colaborarea lui, alături de Vasile Marin şi Mihai Polihroniade la Axa, , era o garanţie că noua gazetă nu se va îndepărta de la linia de gândire legionară.

Crişu Axente era Doctor în Drept de la Paris şi se trăgea din istorica familie a tribunului Axente, care a jucat un mare rol, sub conducerea lui Avram Iancu, în luptele cu ungurii din anii 1848-1849. Tatăl lui a descălecat din Ardeal şi s-a aşezat la Turnu Severin unde a profesat avocatura. Aici s-a născut Crişu Axente.

Sub guvernarea legionară, Crişu Axente a fost numit, în graba primelor zile, Prefect al Judeţului Mehedinţi, pentru ca mai târziu să renunţe la acest post şi să vină la Bucureşti, unde, credea el, că prin formaţia lui intelectuală, va putea fi mai de folos luptei noastre.

Gazeta Axa, deşi apărută mai târziu decât confraţii ei Buna Vestire şi Cuvântul, s-a impus repede opiniei publice prin stilul ei sobru şi rigoarea analizelor ei politice.

Prin apariţia Axei, presa legionară a atins apogeul posibilităţilor ei de dezvoltare din acel moment. Cele trei ziare au depăşit tirajul vechilor gazete, Universul, Curentul şi Timpul, devenind organele predilecte de informaţie ale păturii urbane a poporului nostru. Fiecare dintre ele avea caracteristici proprii, în modul cum tratau aspectele vieţii publice, dar, în acelaşi timp, se completau armonios prin forul lor doctrinar comun. Printr-un Comunicat al Secretariatului General, din 19 Decembrie, cele trei cotidiane, Buna Vestire, Cuvântul şi Axa, au fost recunoscute ca formând împreună „presa legionară”. Dar nu era suficient să existe o presă legionară; trebuia să fie şi ziarişti pregătiţi care să o şi scrie. La noi în ţara, oricine se putea improviza în ziarist, fără să aibă nici măcar o diplomă universitară şi nici măcar bacalaureatul. Pentru a elimina acest neajuns, Ministrul Propagandei, Constant, împreună cu Horia Cosmovici, au luat iniţiativa de a crea o universitate Liberă de Ziaristică. Universitatea de Ziaristică a fost inaugurată în 17 Decembrie în Sala Studenţilor în Litere şi Filosofie, în prezenţa ministrului şi a înalţilor funcţionari de la Departamentul său. Au luat cuvântul Alexandru Constant, P.P. Panaitescu şi la urmă Horia Cosmovici şi-a desfăşurat conferinţa de deschidere, având ca subiect „Rolul presei şi propagandei în Statul naţional-legionar”.

16. Reînvierea cărţii legionare

E o normă constantă prigonitorilor Mişcării ca odată cu uciderea căpeteniilor ei, să urmărească şi să distrugă şi gândul lor transmis prin cărţile ce le-au scris. Fie că aceşti opresori au fost Carol sau Antonescu sau naţia străină a comuniştilor, procesul a rămas acelaşi. Se asasinează legionarul, dar se caută şi asasinarea spiritului lui, temându-se că din aluatul lui să nu răsară alţi legionari. De aceea, prima grijă a supravieţuitorilor din aceste prigoane a fost să salveze de la dispariţie gândurile acestor oameni care s-au sacrificat pentru idealul de mărire naţională. Trupurile lor se transformaseră în ţărână, dar rămâne cartea, ca mărturie supremă a vieţii lor eroice. Cu toata furia distructivă a tiranilor, n-au putut fi găsite şi arse toate exemplarele din cărţile lor, publicate în perioada anterioară. În anumite locuri neştiute, s-a mai păstrat ceva în suflete pioase. Acest patrimoniu cultural ascuns a constituit baza de plecare pentru a reface biblioteca Legiunii şi a o împrăştia iarăşi în lume. Odată cu biruinţa de la 6 Septembrie şi sfărâmarea cătuşelor care ţineau neamul ferecat, a reînviat şi gândul ctitorilor Mişcării de sub lespedea grea a tiraniei carliste. În acelaşi ritm vertiginos în care s-a desfăşurat toate activităţile noastre şi în perioada guvernării, „a izbucnit năvalnic spre lumina” şi cartea legionară. În câteva săptămâni, puţinele exemplare salvate de la distrugere au luat calea tipăriturii şi slova legionară a pătruns cu iuţeala unui fulger în toate colţurile ţării. Vasile Posteucă, conducătorul „Serviciului de Propaganda scrisă” al Mişcării, s-a pus pe treabă cu o energie titanică pentru a reedita tezaurul doctrinar şi istoric al Mişcării. Munca lui a fost considerabil înlesnită de faptul că dispuneam atunci de imprimeria modernă a Cuvântului şi alte tiparniţe în Capitală şi în provincie. Nu trebuia să ne mai ascundem de nimeni şi nici probleme materiale nu aveam, căci cartea legionară se vindea atunci în zeci de mii de exemplare. Pasiunea de a reedita cartea legionară avea şi o altă explicaţie. Marea majoritate a autorilor acestor cărţi nu mai erau în viaţă. Căzuse victima terorii carliste. Ei nu mai erau fiziceşte între noi. Trupeşte nu mai existau, dar făceam efortul ca prin opera lor, să-i menţinem vii în mijlocul nostru. Publicam scrierile lor nu numai dintr-un act de pietate, ca o aducere aminte a jertfei lor, ci pentru că simţeam nevoia să-i încorporam luptei, noastre, să le simţim îndrumarea lor binefăcătoare în crearea Statului Naţional-Legionar, să triumfe concepţia lor în tiparele noi ale vremii. Zbuciumul şi căldura lor spirituală să ne ocrotească şi să ne călăuzească şi pe noi care purtam poverile grele ale refacerii ţării. Cum era şi firesc, Posteucă a acordat prioritate în activitatea publicistica a serviciului său reeditării scrierilor rămase de la Căpitan: Pentru Legionari, Cărticica Şefului de Cuib şi Circulări şi Manifeste. Însemnările de la Jilava nu fuseseră încă descoperite. În acelaşi lot de urgenţă au apărut cărţile legionarilor căzuţi în Spania, Cranii de Lemn a lui Ion Moţa şi Crez de generaţie a lui Vasile Marin. Testamentul lui Moţa şi-a reluat zborul spre toate cuiburile şi casele legionare.

Din Crez de generaţie s-a extras articolul „Cuvinte către Studenţi” şi s-a publicat într-o broşură aparte, pentru a servi la orientarea noilor generaţii de studenţi.

Au urmat apoi clasicii doctrinei legionare, care au interpretat mai precis concepţia Căpitanului: Ion Banea, cu cărţile lui Căpitanul şi Rânduri către generaţia mea, Alexandru Cantacuzino, cu puternicele lui studii, scrise cu vigoare şi luciditate, Românul de Mâine, Ce suntem noi, Mişcarea Legionară şi lumea comunistă, la care s-a adăugat broşura cu relatarea expediţiei legionare în Spania, Pentru Hristos; Victor Gârcineanu, cu micul lui eseu, dar profund ca inspiraţie legionară, Din Lumea Legionară.

Au fost reproduse apoi povestirile căpeteniilor legionare care au participat la expediţia din Spania: Însemnări de pe front a lui Neculai Totu, Crucificaţii lui Bănică Dobre şi Cea mai mare jertfă legionară a Preotului Borşa.

N-au fost uitate nici cunoscutele lucrări de tălmăcire ştiinţifică a doctrinei legionare, Mişcarea Legionară şi Ţărănimea, Mişcarea Legionară şi Muncitorimea, de Traian Herseni; Suflet şi Gând Legionar de Ion Veverca şi seria de probleme tratate de Ernest Bernea în Cartea Căpitanilor, Stil Legionar şi Tineretul şi Politica.

A văzut lumina zilei şi studiul de politică externă al lui Mihail Polihroniade Tineretul şi Politica Externă.

Au reapărut şi două studii mai puţin cunoscute: Revoluţia Fascistă a lui Doru Belimace şi Problema Aromânilor scrisă de Iancu Caranica.

Nu puteau lipsi din acest avânt editorial Cartea de Cântece şi colecţia de articole a Profesorului Nae Ionescu, Roza Vânturilor.

În cursul prigoanei precedente documentul de politică externă al lui Vasile Christescu, Situaţia României după acordurile de la München. Tot o carte apărută clandestin în prigoană este şi Adevărul în Procesul Căpitanului, care a fost oferită publicului într-o nouă ediţie.

Din timpul guvernării noastre prea puţine lucrări s-au publicat, întâi pentru că efortul organizaţiei s-a concentrat în direcţia salvării vechiului stoc de cărţi şi apoi toate condeiele legionare au fost acaparate de ziaristică şi problemele Statului. Evenimentul literar principal al acestei perioade este apariţia a două magistrale lucrări ale Profesorului Traian Brăileanu, Sociologia şi Arta Guvernării şi Teoria Comunităţii Omeneşti. Merită să fie semnalate şi cele două eseuri politice ale lui Horia Cosmovici, România Legionară şi Axa şi Statul şi Elita Legionară.

Marea majoritate a acestor cărţi au fost tipărite sub auspiciile „Serviciile de Propagandă Scrisă” al mişcării, dar, în anumite cazuri, au fost alte edituri, străine de mişcare, care s-au însărcinat cu publicarea lor. Astfel Crez de generaţie şi Sociologia şi Arta Guvernării au apărut la „Cartea Româneasca”, iar Teoria Comunităţii Omeneşti, la „Georgescu-Delafras”.

17. Conferinţe la radio

După proclamarea Statului Naţional-Legionar, Preşedinte al Consiliului de Administraţie al Societăţii de Radio-Difuziune a fost numit profesorul Nichifor Crainic, fostul Ministru al Presei şi Propagandei din guvernul precedent, în timp ce Nelu Manzatti îndeplinea funcţia de director.

Într-o zi vine la mine Nichifor Crainic şi-mi sugerează ca la postul nostru de radio să înceapă un ciclu de conferinţe săptămânale, având ca temă generală momente din trecutul Mişcării. Propunerea lui Crainic mi s-a părut foarte potrivită şi am pus-o îndată în aplicare. O serie de personalităţi legionare au fost invitate să vorbească la Radio, alegându-şi liber subiectul.

În modul acesta s-au perindat prin faţa microfonului de la postul nostru de radio o serie de fruntaşi legionari care au tratat fie episoade din istoria Mişcării fie probleme doctrinare. Şi-au dat contribuţia lor la acest ciclu de conferinţe legionare profesorii universitari Traian Brăileanu şi Ion Găvănescul, Comandanţii Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă, Comandantul Legionar Andrei C. Ionescu, Constantin Papanace, Constantin Noica şi alţii.

Aceste conferinţe sunt de o valoare nepreţuită pentru cunoaşterea trecutului legionar, încât ar trebui culese din presa timpului şi reproduse într-un volum. Acei ce le-au pronunţat nu sunt istorici de profesie, cercetători ai documentelor timpului, ci oameni care au creat ei înşişi istorie, prin participarea lor la realizarea evenimentelor pe care le evocau.

18. Gărzile legionare motorizate

Sub impulsul lui Radu Mironovici, ajuns mai târziu Prefect al Poliţiei Capitalei, s-a creat o şcoală de motomecanizare, al cărei scop era să-i înveţe pe tineri să conducă motociclete, maşini şi tractoare.

Instructorii acestei şcoli erau legionari cu experienţă în materie: tehnicieni, ingineri, mecanici. Grupul de comandă era format din comandanţii legionari şi ajutori de comandanţi Bartolomeu Livezeanu, Matei Coriolan, Filon Lauric, Laurian Tâlnaru, Bucur Coriolan şi Stapânoiu, sub conducerea supremă a lui Radu Mironovici. La început şcoala de pregătire a viitorilor conducători de maşini nu dispunea decât de câteva motociclete şi prima demonstraţie a priceperii lor a fost cu prilejul marilor manifestaţii legionare de la Iaşi din 8 Noiembrie. 30 de motociclişti au deschis cortegiul oficial şi au defilat prin faţa înalţilor oaspeţi. La întoarcerea Generalului Antonescu din Germania, automobilul Şefului Statului era precedat de un stol de motociclişti legionari, în fruntea cărora se afla Radu Mironovici. Când automobilul a ajuns în curtea preşedinţiei, Generalul s-a dat jos şi a strâns mâna motocicliştilor care l-au însoţit.

Radu Mironovici şi comandanţii legionari din jurul lui, care au pus bazele acestei şcoli, au pornit de la ideea că ţara nu dispune de suficiente cadre de conducători de vehicule motorizate. Această lipsa putea fi remediată repede numai prin cursuri accelerate de pregătire a tineretului. Cursurile durau de la 10-15 zile şi după predarea lor, elevii dădeau un examen în faţa comisiilor de Stat şi li se eliberau carnetele de conducere, după tipul de maşini pentru care se pregătiseră.

Şcoala de motomecanizare s-a diversificat mai târziu, pentru a preda cunoştinţe şi pentru conducerea de automobile, camioane şi tractoare. Parcul ei de vehicule s-a îmbogăţit şi el, dispunând de motociclete cu ataş, de maşini de turism, autocamioane şi tractoare agricole. Pentru a fi în nota timpului, unitatea aceasta legionară, care împărţea gratuit cunoştinţe tehnice tineretului, s-a numit „Gărzile legionare motorizate”.

Gărzile legionare motorizate aveau trei centre unde se pregăteau viitorii mecanici şi şoferi: la Facultatea de Agronomie, la garajul C.F.R. din Strada Zoe Râmniceanu şi pe un teren din jurul Arcului de Triumf. Cel mai important centru a fost la Facultatea de Agronomie, unde studenţii acestei scoli nu numai că au urmat în mare număr cursurile, dar au colaborat ei înşişi ca instructori la răspândirea cunoştinţelor între ceilalţi elevi.

Ca urmare a convenţiei cu Germania, care s-a angajat să livreze în primăvara 1000 de tractoare pentru nevoile agriculturii româneşti, Gărzile motorizate au luat iniţiativa de a crea o şcoală aparte, unde să se predea cursuri exclusiv pentru conducerea tractoarelor. Şcoala s-a deschis la ferma Academiei de Agricultură de la Băneasa, cu ajutorul parcului de tractoare existent aici.

În urma înţelegerii cu ministerele respective şi cu aprobarea Conducătorului, s-au realizat comenzi importante de motociclete, maşini şi camioane în străinătate, şi mai ales în Germania.

Ziaristul Gheorghe Ganea, de la Buna Vestire, semnează un reportaj în 12 Decembrie 1940, în care explică însemnătatea acestei şcoli legionare, capabile, în scurtă vreme, să înzestreze naţiunea cu mii de tehnicieni şi conducători de maşini:

”Mişcarea legionară este astăzi în măsură să înzestreze ţara cu toate cele necesare spre a da un impuls puternic vieţii noastre economice şi apărării teritoriale.

Tineretul trebuie pregătit în spiritul vremii, maşina trebuie să-i fie principalul auxiliar, să luam exemple de la ţările ce-au realizat adevărate minuni prin tehnica şi înţeleapta întrebuinţare a maşinilor.

În măsura în care va reuşi formarea acestui corp de elita al conducătorilor de maşini, acţiunea de motorizare va fi extinsă în întreaga ţară.

Din acest corp de elita vor fi recrutaţi viitorii tehnicieni şi instructori ce vor fi trimişi la ţară, unde vor forma centre în genul celor care funcţionează actualmente în Capitală.

Organizaţiile legionare regionale vor imita exemplul organizaţiei din Capitală, procurându-şi maşinile de care au nevoie, pentru o bună reuşită a acţiunii”.

Şcoala de tractoare de la Băneasa şi Gărzile motorizate legionare au devenit piese de acuzaţie contra mişcării după 23 Ianuarie 1941. În procesul politic ce ni s-a făcut de Antonescu, aceste două instituţii legionare de mare interes naţional figurau ca „dovezi” în pregătirea „rebeliunii”.

19. Moartea Părintelui Moţa. Funeralii naţionale

În 20 Noiembrie, Miercuri, orele 7 seara, s-a stins din viaţă la Spitalul „Aşezămintele Sfânta Elena” din Capitală, Părintele Ion Moţa, tatăl neuitatului erou martir, Ionel Moţa. Cu prilejul serbărilor de la Iaşi din 8 Noiembrie, a luat o răceală şi la întoarcerea la Bucureşti, simţindu-se rău, a fost internat în spital. Medicii au constatat o congestie pulmonară, complicată cu o uremie. Cu toate îngrijirile date de un grup de distinşi medici, n-a mai putut fi salvat. Îndată după încetarea din viaţă, trupul neînsufleţit al Părintelui Moţa a fost ridicat de la spital şi transportat la Biserica Sf. Ilie Gorgani.

Vestea trecerii la cele eterne a Părintelui Moţa s-a răspândit ca fulgerul în Bucureşti. Biserica s-a umplut într-o clipă de legionari şi de personalităţi din lumea politică şi culturală. La orele 12 noaptea, Preotul Mihăilescu, parohul Bisericii, a săvârşit o slujba. Îndată după aşezarea pe catafalc, legionarii au început să facă de gardă la căpătâiul marelui dispărut. A doua zi, ziarele legionare au apărut cu chenar negru şi în articole pe prima pagină au evocat viaţa venerabilului naţionalist român.

A doua zi, Joi 21 Noiembrie, în cursul Consiliului de Miniştri, ţinut în absenţa Generalului Antonescu, plecat în Germania, la cererea mea, s-a aprobat facerea de funeralii naţionale Părintelui Moţa, ca un omagiu adus de întreaga naţie acestui neînfricat apărător al drepturilor Românilor Ardeleni în timpul opresiunii maghiare. S-a întocmit un Jurnal al Consiliului de Miniştri, care a fost semnat de miniştrii prezenţi. În urma consultării cu Doamna Moţa, s-a stabilit ca înmormântarea să se facă la Orăştie, oraşul de unde şi-a desfăşurat Părintele Moţa întreaga lui activitate de preot, gazetar şi fruntaş al românismului de peste munţi.

Totodată am întocmit un ordin de zi către întreaga Mişcare, prin care ceream ca toate cuiburile să ţină şedinţă solemnă în ziua înmormântării Părintelui Moţa, în care vor evoca figura marelui dispărut:

Ordin de Zi

Se va citi în toate cuiburile, în şedinţă solemnă, în ziua înmormântării Părintelui Moţa la Orăştie;

”Părintele Ion Moţa, tatăl eroului de la Majadahonda, după o viaţă de zbucium şi dureri, închinată Neamului Românesc, a închis ochii pentru totdeauna în Capitala României Legionare.

Prigonit sub Unguri pentru credinţa lui naţionalistă, Dumnezeu l-a învrednicit pe marele Preot al neamului nostru să cunoască şi zidurile reci ale închisorilor româneşti şi să fie lovit de cele mai cumplite dureri la o vârstă împovărată de ani.

Părintele Ion Moţa şi-a îndeplinit misiunea pe acest pământ.

În vechea Ungarie, a luptat în primele rânduri pentru eliberarea poporului românesc din robia maghiara, iar după război, fiul său, Ionel Moţa, a continuat linia de jertfire şi luptă a tatălui, întâlnit cu Căpitanul pe marele plan de transformare lăuntrică a poporului nostru.

În marea încleştare dintre cele două lumi, Părintele Moţa a fost unul dintre cei puţini din vechea generaţie care a înţeles sforţările de înnoire ale tineretului, care le-a urmărit cu dragoste de părinte şi pe care le-a ocrotit şi aparat.

Părintele Moţa a trăit, zi de zi, frământările generaţiei noastre, până când Dumnezeu l-a încercat cu cea mai mare durere: jertfa de la Majadahonda.

După pierderea fiului său pe câmpiile însângerate ale Spaniei, o singura mângâiere a putut să-i aline durerea de Părinte: BIRUINŢA LEGIONARĂ.

Majadahonda va străluci în istoria neamului românesc şi va înfrunta veacurile.

Prin ea s-a înălţat neamul romanesc spre Înviere şi tot ce a scris şi a gândit Ionel Moţa vor rămâne puncte de reazem pentru toate aşezările de mâine ale poporului nostru.

Părinte al tuturor durerilor şi răstignirilor, să ierţi neamului românesc umilirile şi suferinţele pe care le-ai indurat din pricina celor înstrăinaţi, şi, nouă tuturor, să ne dai iertarea ta, Părinte al lui Ionel Moţa şi Părinte al neamului romanesc.

Bucureşti, 23 Noiembrie 1940.

HORIA SIMA

Comandantul Mişcării Legionare

În cursul acestei zile, zeci de mii de cetăţeni al Capitalei s-au închinat în faţa sicriului în care zăcea Părintele Moţa îmbrăcat în sfintele odăjdii. S-au adus sute de buchete de flori care au învăluit de jur împrejur catafalcul. De-o parte şi de alta stăteau de strajă legionari, făcând cu schimbul, în poziţie neclintită. Afară, cordoane de legionari menţineau ordinea şi conduceau publicul spre intrarea în Biserică, sub comanda studentului Bartolomeu Livezeanu.

Ceremonia oficială a înmormântării s-a desfăşurat Vineri, 22 Noiembrie, tot la Biserica Sf. Ilie Gorgani. La orele 12 un sobor de preoţi, între care şi preoţii legionari Imbrescu şi Palaghiţă, în frunte cu Vicarul Patriarhiei, Arhimandritul Veniamin Irineu Felea, au săvârşit Sfânta Slujba a prohodirii, în prezenţa familiei, a guvernului, a armatei şi a corpului diplomatic. S-au depus numeroase coroane de flori din partea autorităţilor şi a asociaţiilor patriotice. Majestatea Sa Regele a trimis, prin reprezentantul său, o frumoasă coroană de flori din crizanteme roşii.

Din partea familiei au asistat la slujba Doamna Maria Moţa, soţia Părintelui Moţa, Doamna Elena Codreanu, fiicele Părintelui, Doamnele Dr. Bornemisa şi Dr. Popp, nepoţeii Părintelui, Gabriela şi Mihai, însoţiţi de Doamna Profesor Codreanu.

De la Preşedinţie a venit Doamna Maria General Antonescu, însoţită de doamnele Veturia Goga, Veturia Barbu şi Alexandrina Cantacuzino, Preşedinta „Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române”.

Guvernul a fost reprezentat de mine, care fusesem tocmai numit Preşedinte de Consiliu de Miniştri Interimar, în absenţa Generalului Antonescu, plecat în Germania; de Traian Brăileanu, Ministru al Educaţiei Naţionale, de Nicolae Mareş, Ministru al Agriculturii, şi de General Petrovicescu, Ministru de Interne. Au fost prezenţi toţi Subsecretarii de Stat de la Apărarea Naţională : Generalul Pantazi, Ministru Subsecretar de Stat al Armatei, Comandor Jienescu, Ministru Subsecretar de Stat al Aviaţiei şi Amiral Kosciulschi, Ministru Subsecretar de Stat al Marinei.

Casa Regală a fost reprezentata prin Lt. Col. Erwin Kraus.

Din partea Armatei a participat un numeros grup de generali: Şteflea, Popescu, Vasiliu, Ramiro Enescu, Sava, Boteanu, Petrescu-Togo, Bădulescu, alături de alţi ofiţeri aparţinând unităţilor din Capitală.

Puterile Axei au fost prezente la ceremonia funebră prin Pelegrino Ghigi, Ministrul Italiei, Ministrul Consilier Steltzer, din partea Legaţiei Germane, Langenecker, delegatul organizaţiei naţional-socialiste din România.

Cavalerii „Ordinului Mihai Viteazul” au delegat să participe la funeralii pe Coloneii Malamuceanu, Bolintineanu şi Cristodor.

Magistratura i-a trimis la înmormântare pe titularii celor mai înalte instanţe din Capitală: Dimitrie Lupu, Prim-Preşedinte al Curţii de Casaţie, Coman Negrescu, Procuror General la Curtea de Casaţie, Iancu Petrescu, Preşedintele Curţii de Apel, Benedict Stoenescu, Procuror General la Curtea de Apel, Emul Vântu, Prim-Preşedinte al Tribunalului Ilfov, Ion Gheorghiade, Prim Procuror al aceluiaşi Tribunal.

Lumea culturală a Bucureştilor a fost reprezentată de profesorii universitari Simion Mehedinţi, Rădulescu-Motru, Traian Herseni, Radu Gyr.

Sindicatul Presei din Ardeal şi Banat l-a trimis pe profesorul Costea, iar Asociaţia „Transilvania” din Bucureşti pe inginerul Ardeleanu şi avocatul Macarie.

A făcut o profundă impresie în asistenţă prezenţa unui grup de ţărani din Orăştie, îmbrăcaţi în tradiţionalele lor costume albe, din dimie şi iţari.

După sfârşitul slujbei, la ora 1, sicriul a fost ridicat pe umeri de preoţi, purtat afară din Biserică şi aşezat pe un afet de tun tras de 7 cai albi. În acest moment muzicile militare reunite, ale unui Batalion, din Regimentul de Gardă al Palatului, şi al Regimentului 30 Infanterie, au intonat Rugăciunea.

S-a format apoi cortegiul, care a fost deschis de o companie de soldaţi din Regimentul 30 Infanterie. În frunte, un legionar ţinea Crucea ce urma să fie depusă pe mormântul de la Orăştie. Alţi legionari purtau o icoana a Arhanghelului Mihail, coroanele şi perina cu decoraţii a defunctului. După ei se încolonau un lung şirag de preoţi.

După cler, înainta afetul de tun cu sicriul, iar în urma lui familia. Profesorul Codreanu păşea ţinându-i de mâna pe cei doi nepoţei.

La o anumită distanţă, apare reprezentantul Majestăţii Sale, Lt. Col. Erwin Kraus, urmat de membrii guvernului şi de înaltele autorităţi ale Statului. Cordoanele au fost ţinute pe dreapta de Comandanţii Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici şi Mile Lefter, iar în stânga de preoţi, între care era şi Arhimandritul Felea, Vicarul Patriarhiei.

Cortegiul s-a urcat pe Bulevardul Elisabeta, fiind încadrat de-o parte şi de alta de formaţiile legionare. Circulaţia era întreruptă. Pe trotuare o mulţime de oameni salutau ultimul drum prin Capitala al Părintelui Moţa şi îşi făceau cruce cu lacrimile în ochi. Din Bulevard, cortegiul s-a îndreptat pe Calea Victoriei. În faţa Palatului Regal, un moment de reculegere. Toata lumea s-a oprit. Gornistul din Garda Palatului, a început să sune prelung onorul. În mijlocul unei tăceri mormântale, nu se auzeau decât suspine şi plânsete. De aici si-a continuat drumul pe Calea Griviţei, pentru a ajunge la Gara de Nord.

În Piaţa Gării de Nord s-a format un careu, cu afetul de tun în mijloc. În sunetele imnului naţional Deşteaptă-te Romane a defilat mai întâi un batalion din Regimentul 30 Infanterie. Apoi, în ritmul imnului Sfântă Tinereţe Legionară, au defilat prin faţa sicriului formaţii din toate corpurile legionare din Capitală.

După încheierea defilării, sicriul a fost ridicat de pe afetul de tun de către preoţi şi purtat pe umeri până la vagonul mortuar, împodobit cu cetină de brad şi cu steaguri tricolore. În interiorul vagonului s-a săvârşit un ultim serviciu religios şi s-a cântat apoi Imnul Legionarilor Căzuţi.

În vagonul mortuar au mai intrat un grup de legionari care aveau misiunea să facă permanent de garda la căpătâiul Părintelui Moţa şi trei preoţi în odăjdii, care vor rosti rugăciuni în tot timpul drumului.

În celelalte trei vagoane speciale, ataşate trenului, au luat loc membrii familiei, Lt. Col. Erwin Kraus, reprezentantul Majestăţii Sale, delegaţii oficiali ai guvernului la ceremonia de la Orăştie: Generalul Petrovicescu, Ministrul de Interne, Nicoale Mareş, Ministrul Agriculturii şi Profesorul Ion Protopopescu, Ministrul Lucrărilor Publice. În afară de aceştia, au mai făcut drumul la Orăştie cu acelaşi tren, Corneliu Georgescu, Comandant al Bunei Vestiri, Nicolae Petra, Subsecretar de Stat la Economie, Traian Herseni, Secretar General la Educaţie, şi Nicolae Petraşcu, Secretar General al Mişcării.

În gările principale pe acest parcurs, Ploieşti, Predeal, Braşov, Teiuş, Alba Iulia, au ieşit în întâmpinarea Părintelui Moţa, Organizaţiile Judeţene şi un număr mare de poporeni.

Ceremonia cea mai impresionantă a fost în Gara Braşov. Părintele Moţa şi-a petrecut copilăria în acest oraş, fiind elev câteva clase al liceului „Andrei Şaguna”. A stat permanent în legătură cu pleiada română de intelectuali de aici în lupta contra tiraniei maghiare. Ştirea morţii Părintelui Moţa a avut efecte zguduitoare în acest centru de românism militant. Pentru Ardeleni, Părintele Moţa nu era numai un preot venerabil, ci şi un părinte spiritual al întregii naţiuni. Cu moartea lui dispărea o verigă care lega trecutul de viitorul neamului.

Cu mult înainte de sosirea trenului, peronul gării era înţesat de lume. Au fost prezenţi la această ultimă întâlnire cu patriarhul naţionalismului ardelean, Traian Trifan, Prefectul Judeţului, Traian Marian, şeful organizaţiei judeţene legionare, Ion Bordeianu, Comandant legionar din vechea gardă, Dr. Ion Moşoiu, Directorul Licelului „Andrei Şaguna”, Dr. Sandu Udrea, Directorul Arhivelor Istorice ale oraşului şi reprezentantul cercului cultural italo-român din localitate.

La intrarea trenului în gară, fanfara Liceului „Andrei Şaguna” a intonat marşul funebru, iar un detaşament legionar a dat onorul. Un sobor de preoţi, în frunte cu Protopopul Nistor, au oficiat un scurt prohod, după care legionarii au intonat Imnul Legionarilor Căzuţi. Trenul şi-a luat zborul spre alte locuri de popas.

Trenul special a sosit la Orăştie Sâmbătă, 23 Noiembrie, la orele 7 dimineaţa. Oraşul era plin de lume, care venise cu o zi înainte din Ţara Moţilor şi judeţele învecinate, pentru a-l însoţi în ultimul său drum pe marele dispărut. Gara era frumos împodobită cu flori, drapele tricolore şi drapele verzi ale Gărzii de Fier. Pe peronul gării aşteptau autorităţile locale, reprezentate de Iosif Costea, Prefectul Judeţului, Viorel Boborodea, Şeful organizaţiei judeţene, Colonelul Leonida Popescu, Comandantul garnizoanei locale, Baranga, Primarul Oraşului, şi Părintele Pruteanu, din partea comunităţii ortodoxe locale. La coborârea sicriului, garda legionară a dat onorurile. După un scurt serviciu religios, răspunsurile fiind date de corul liceului „Aurel Vlaicu”, s-a format cortegiul funebru. În frunte, un grup de legionari în formaţie de cruce, apoi coroanele, între care s-a remarcat coroana Majestăţii Sale. A urmat sicriul aşezat într-un car tras de legionari, iar după el o coloana de preoţi. Pe întreg parcursul, fanfarele Moţilor şi ale minerilor au intonat marşuri funebre, care alternau cu Imnul Legionarilor Căzuţi.

Cortegiul s-a oprit în dreptul Noii Catedrale, ctitoria Părintelui Moţa. Sicriul a fost ridicat pe umeri de legionari şi depus pe catafalcul din interiorul Bisericii.

La orele 2 după masă a început slujba înmormântării, săvârşită de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. Împreună cu el au slujit Prea Sfinţia Sa Ciopron, Episcopul Armatei, şi Vicarul Arhiepiscopiei de la Sibiu, Trandafir Scorobeţ. Un mare număr de preoţi îi înconjurau pe înalţii demnitari ai Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Răspunsurile au fost date de corul Facultăţii de Teologie de la Sibiu. Biserica era neîncăpătoare pentru lumea ce venise. Pe lângă reprezentanţii guvernului, ai Universităţii de la Sibiu şi ai autorităţilor locale, se aflau numeroase delegaţii de moţi, o delegaţie a Grupului Etnic German, a comunităţii maghiare din localitate şi a celorlalte confesiuni, greco-catolica, catolica şi reformată.

După slujbă a luat cuvântul IPSS Mitropolitul Bălan, care a scos în evidenţă lupta dârză a Părintelui Moţa pentru cauza naţionalismului romanesc din Ardeal. Pentru trecutul său de lupte şi suferinţe, Preotul Moţa şi-a câştigat merite nepieritoare în faţa neamului, iar Biserica l-a ridicat la cinstea de Iconom Stavrofor.

Tot în catedrală a vorbit apoi Profesorul Ion Zelea Codreanu, arătând spiritul în care şi-a crescut Părintele Ion Moţa pe iubitul lui Ionel, care a ştiut să ducă mai departe lupta pentru Neam şi Hristos.

La orele 3 după masă, cortegiul s-a refăcut şi s-a îndreptat spre cimitirul oraşului. Ajungând aici, sicriul a fost coborât şi purtat până în faţa mormântului deschis. O companie de ostaşi din garnizoana locală a dat onorul, Părintele Moţa fiind decorat şi cu ordinul Ferdinand I. De jur împrejur s-au strâns membrii familiei, oficialităţile şi o mare mulţime de oameni.

Elogiul defunctului a fost făcut de Corneliu Georgescu, Comandant al Bunei Vestiri, care a înfăţişat dârzenia de luptător a Părintelui Moţa, pentru împlinirea idealului naţional al Unirii. „El n-a dorit, a spus Corneliu Georgescu, nici mărimi şi nici demnităţi după ce şi-a văzut visul cu ochii. După înfăptuirea României Mari, Părintele Moţa s-a retras în mijlocul credincioşilor lui din Orăştie. Aici si-a crescut fiul în ideea creştină şi naţională, învăţându-l să se jertfească pentru dreptatea lui Dumnezeu”.

”Guvernul şi Legiunea se închină în faţa jertfei Părintelui Moţa şi se roagă pentru veşnica sa odihnă”.

A luat apoi cuvântul Nicolae Petraşcu, secretarul general al Mişcării, care a evocat sacrificiile făcute de familia Moţa pentru izbânda Legiunii.

Au mai adus tributul lor de recunoştinţă amintirii şi operei Părintelui Moţa, Iosif Costea, Prefectul Judeţului, Octavian Buzunea, din partea Sindicatului Presei din Ardeal, studentul Macri, în numele Uniunii Studenţilor Creştini Români, Buta din partea ziarului Libertatea şi Col. Leonida Popescu, Comandantul garnizoanei locale, în numele Armatei.

După stihuirile ultimei prohodiri a Episcopului Ciopron, sicriul a fost coborât în mormânt. În timp ce legionarii cântau Plânge printre ramuri luna, bulgării de pământ se rostogoleau peste sicriul marelui preot al românismului ardelean, acest Deceneu al Daciei contemporane.

Părintele Moţa a murit în plină apotează legionară. A trăit să vadă biruinţa de la 6 Septembrie, proclamarea Statului Naţional-Legionar, marile serbări de la Bucureşti şi Iaşi, fără să ceară nimic pentru sine, ca şi în momentul împlinirii României Mari. După căderea fiului sau la Majadahonda, ce mai putea aştepta de la oameni? Nu l-am văzut decât rareori la Bucureşti şi atunci se strecura tăcut şi sfios. Singura lui bucurie era să contemple ţara trezită la o nouă viaţă de marşul cămăşilor verzi.

Dumnezeu i-a hărăzit ca un privilegiu să moară înainte ca urâciunea din sufletul lui Antonescu să-şi arate toată ticăloşia de care era capabil la 21 Ianuarie, lovind în acei care, cu preţul sângelui lor, l-au ridicat la putere. În timp ce Părintele Moţa, împăcat cu sine însuşi şi cu lumea, coboară în groapa de la Orăştie, Generalul Antonescu la Berlin se îndeletnicea să pârască Legiunea în faţa lui Hitler…

20. 10 Decembrie

10 Decembrie a fost ultima mare manifestaţie legionară sub guvernarea noastră. După 10 Decembrie, încordarea între Conducătorul Statului şi Legiune a crescut în aşa măsură încât nu ne-a mai permis să convocăm legionarii pentru comemorările noastre.

În a doua parte a acestei lucrări, la capitolul Reorganizarea Studenţimii, am arătat că, în 27 Septembrie, Consiliul Suprem al Studenţimii l-a ales pe Viorel Trifa ca Preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. Noul preşedinte era cunoscut până acum ca un bun orator, dar s-a dovedit a fi şi un excelent organizator. Punându-se îndată „pe treabă”, cum m-a anunţat în telegrama ce mi-a trimis-o după alegere, în scurtă vreme a reorganizat Uniunea şi centrele studenţeşti din ţară şi s-a îngrijit paralel şi de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale tineretului universitar. Căminele şi cantinele studenţeşti au trecut sub administraţia autonoma a Uniunii şi sub noua conducere si-au schimbat înfăţişarea, devenind oaze de sănătate şi de voie bună. Ministerul Educaţiei Naţionale, prin decretul lege din 15 Octombrie, dispune reorganizarea Uniunii pe noi baze. În competenţa a organizaţiei cad toate problemele de asistenţă, burse, sport, raporturi externe.

Înainte de dictatura carlistă, studenţimea română din Capitala îşi avea sediul ei la „Casa Studenţească, de pe Calea Plevnei Nr. 61. Odată cu începerea prigoanei, studenţii au fost alungaţi de la sediul lor, iar localul închis şi sigilat. După 6 Septembrie, studenţimea a reintrat în posesia „casei” şi în această clădire s-au mutat atât birourile Uniunii cât şi ale Centrului Studenţesc Bucureşti, condus de Dr. Valer Neagoe. Tot la „Casa Studenţeasca” de pe Calea Plevnei s-a redeschis la 1 Noiembrie 1940 cantina studenţească, care funcţionase mai înainte şi care a fost suprimată odată cu toate organizaţiile studenţeşti.

Tot Uniunea Naţionala a Studenţilor a primit şi însărcinarea să distribuie, după criterii de echitate, bursele studenţeşti, începând din luna Octombrie. Cu aceasta decizie, Ministrul Educaţiei Naţionale întărea autonomia administrativă a corpului studenţesc.

Printr-un decret semnat de Conducătorul Statului, în urma propunerii Ministrului Educaţiei Naţionale, Traian Brăileanu, în 4 Noiembrie, Viorel Trifa a fost confirmat pe trei ani în funcţia de Preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. În modul acesta, Trifa primise o îndoită recunoaştere în fruntea studenţimii: din partea Consiliului Suprem al Studenţimii şi a Statului Naţional-Legionar.

Ca şef al studenţimii legionare pe întreaga ţară îl numisem pe Vasile Andrei şi în circulara data la 10 Octombrie îi recomandam să lucreze în armonie cu noul Preşedinte al Uniunii Naţionale. Din colaborarea celor doi şefi s-a ajuns la cele mai bune rezultate, realizându-se opere însemnate în beneficiul întregii studenţimi.

Generalul Antonescu, impresionat de activitatea rodnica a Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români, a intervenit cu un ajutor substanţial din partea Statului, pentru a ameliora condiţiile de viaţă materială ale studenţimii. În acest scop a alocat din bugetul Statului suma de 100 de milioane de lei pentru repararea şi amenajarea căminelor existente şi pentru a asigura o hrană satisfăcătoare noilor generaţii de cărturari. Iată cum salută un student-gazetar, Anastasie Eftimie, în Buna Vestire din 10 Decembrie, evenimentul:

”Hotărârea D-lui General Ion Antonescu, Conducătorul Statului şi Preşedintele Consiliului de Miniştri, de a aloca un fond de 100.000.000 lei pentru reorganizarea şi punerea în funcţiune a căminelor studenţeşti constituie un eveniment de covârşitoare semnificaţie naţională şi trebuie privit ca atare.

Consecinţele acestor măsuri revoluţionare vor fi strălucite şi imediate.

Peste un trecut de neîntemeiată vrăjmăşie politicianistă, îndreptată împotriva tineretului cărturăresc şi luptător, peste un divorţ artificial creat între generaţii de foşti guvernanţi obtuzi şi lipsiţi de perspective, D-l General Antonescu vine să tămăduiască rănile şi să întindă generos mâinile părinteşti ale înţelegerii”.

În această atmosferă de entuziastă participare la clădirea noului Stat Românesc, a întâmpinat studenţimea glorioasa zi de 10 Decembrie, când tineretul de la toate Universităţile din ţara în anul 1922, într-o mişcare spontană, s-a ridicat contra invaziei evreieşti în centrele de cultura ale României şi a înstrăinării de mâine a clasei conducătoare.

La orele 9 dimineaţa, s-a săvârşit o slujbă la Biserica Studenţească Sf. Anton din Piaţa Carol de către Duhovnicul studenţimii, Preotul Georgescu-Edineţi. Au asistat toţi preşedinţii din Capitală, in frunte cu preşedintele Uniunii, Viorel Trifa, şi Preşedintele Centrului Studenţesc Bucureşti, Dr. Neagoe. S-a făcut mai întâi o rugăciune pentru pomenirea conducătorilor studenţimii morţi în prigoană. În jurul altarului se aflau familiile celor ucişi, mame şi surori, în veşminte negre şi cu feţele palide de suferinţă. Sunt prezente în Biserică drapelele tuturor societăţilor studenţeşti, începând de la Uniune până la cele ale Facultăţilor. În continuare s-a rostit şi un Te-Deum pentru viaţa şi sănătatea Regelui, a Reginei-Mamă, a Conducătorului, a Guvernului, a Armatei şi a corpului profesoral. Ceremonia se încheie cu „Mulţi Ani Trăiască”, după care Părintele Edineţi stropeşte cu apă sfinţită drapelele.

Din Piaţa Carol, studenţimea Capitalei, încolonată şi în ordine perfectă, se îndreaptă spre „Casa”’ de pe Calea Plevnei. Aici va avea loc festivitatea împlinirii a 18 ani de la actul epocal de la 10 Decembrie 1922. Sala mare de la parter, în care se va desfăşura comemorarea, este tapetată în verde, iar în fund, unde e tribuna, un uriaş portret al Căpitanului domina vederea. La masa oratorilor, de-o parte şi de alta, se înşiruie tricolorul românesc, flancat de drapelele german, italian, spaniol şi japonez.

La ceremonie au participat Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale, Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei, Generalul Pantazi, Subsecretar de Stat la Armată, Constantin Papanace, Subsecretar la Presă şi Propagandă, Comandanţii Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Ilie Gârneaţă, Mile Lefter şi Rectorul Universităţii de la Bucureşti, P.P. Panaitescu. În afară de aceştia au mai fost prezenţi în sală numeroşi profesori universitari şi mulţi demnitari ai regimului şi ai Mişcării.

La urma am sosit şi eu, fiind salutat la intrare de Vasile Andrei, şeful studenţimii legionare. Am luat loc la tribună, alături de Traian Brăileanu şi Rectorul P.P. Panaitescu.

Solemnitatea a început cu apelul studenţilor căzuţi în prigoana carlistă. După fiecare nume, sutele de studenţi răspundeau în cor „Prezent”. Defilau prin faţa ochilor sufleteşti ai colegilor figurile marţiale ale lui Gheorghe Furdui, Paul Craja, Iosif Bozântan, Traian Cotiga, Ion Antoniu, Ion Caratănase, Mircea Goga, Ştefan Curcă şi atâţia alţii care s-au jertfit pentru ca neamul să trăiască. Studenţimea cânta apoi Imnul Legionarilor Căzuţi.

Preşedintele Uniunii, Viorel Trifa, adresându-se asistentei, anunţă că se află în sală delegaţii studenţimii germane şi italiene, care vor lua cuvântul pentru a saluta studenţimea română. În primul rând vorbeşte Franz Ronenberger, reprezentantul studenţimii germane, care a spus următoarele:

”Sunt fericit să aduc studenţimii române salutul studenţimii Germaniei naţional-socialiste.

Cu acest prilej gândul nostru se îndreaptă în primul rând către Căpitan, al cărui martiriu în lupta D-voastră naţionalistă este cunoscut tuturor.

Suntem bucuroşi că această colaborare germano-română este din nou îndrumată pe căile ei tradiţionale, graţie Mişcării Legionare.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

La sfârşitul cuvântării delegatului german, corul studenţesc intonează Horst Wessel Lied.

Trece apoi la tribună delegatul studenţimii italiene Valserioti, care se adresează studenţimii cu următoarele cuvinte:

”Camarazi Studenţi ai României Legionare,

Vin să vă aduc salutul universitar italian, întrucât tinerimea italiană simte o deosebită simpatie pentru tineretul român, care merge paralel cu al nostru în opera lui de renaştere.

Ca şi voi am crezut şi noi în Căpitanul vostru şi în idealurile lui naţionaliste. Eu va asigur că Italia şi studenţimea italiană are deplină încredere în voi şi în destinul vostru. Noi suntem siguri că, până la urmă, în cadrul Mişcării Legionare, România va ieşi victorioasă”.

A luat cuvântul apoi, Viorel Trifa, Preşedintele Uniunii Studenţeşti, care a ţinut un important discurs, în care a definit rolul studenţimii în viaţa politică a ţării, ca avangardă revoluţionară a mişcării naţionaliste.

”Camarazi,

Sărbătorim ziua de 10 Decembrie într-un Stat legionar. Este aceasta un punct la care am ajuns şi pentru care au trebuit să treacă foarte mulţi ani; nici mai mult şi nici mai puţin decât 18 ani au trecut până am ajuns aici, ca în Statul legionar să sărbătorim ziua de 10 Decembrie.

Desigur că istoria nu se scrie întotdeauna după fapte, ci de multe ori şi după hârţoage; dacă însă va fi cineva să o scrie după fapte, atunci va avea să scrie un capitol important: lupta studenţimii române creştine timp de 18 ani.

În toata aceasta vreme, studenţimea creştină română a fost un corp organizat şi mai ales un corp care întotdeauna a luptat. Pentru că aşa am înţeles noi misiunea noastră de luptători ai unui neam.

Ceea ce caracterizează acţiunile studenţeşti în cei 18 ani de până acum este în primul rând antisemitismul; în al doilea rând este lupta împotriva fostelor clase conducătoare; şi în al treilea rând adeziunea totală pentru Căpitan.

Studentul român a fost antisemit nu pentru că a citit într-o carte ca trebuie să fie împotriva jidanilor, ci pentru că a simţit că nu mai poate trăi în ţara lui. Dacă de la 1922 încoace au fost studenţii noştri antisemiţi, aceasta a fost cauza acestei tragedii româneşti, că atunci când plecaţi de la sate, jecmăniţi de jidani, s-au găsit la oraşe din nou jecmăniţi de jidani. Şi a trebuit atunci să se ridice şi să spună; „Aceasta nu se mai poate”.

Aceasta a însemnat antisemitismul nostru. Dar, mai mult, studenţimea nu s-a mărginit să strige pe străzi „Jos Jidanii” ci studenţimea s-a gândit în acelaşi timp cum se poate crea o soartă mai buna Neamului Românesc.

Şi avea şi dreptul să o facă, căci noi eram mereu loviţi. Mulţi dintre ai noştri cădeau răpuşi de gloanţe, Şi atunci şi-a zis: ce are să iasă, trebuie să fie o Românie mai bună, aşa cum au visat-o strămoşii noştri.

Dar cu timpul ei au fost nevoiţi să constate că treburile în Stat merg tot mai rău şi atunci a început lupta împotriva clasei conducătoare, care n-avea nimic în comun cu poporul.

Acesta este duhul sănătos de la ţară, care venea să imprime Mişcării Studenţeşti din România o notă nouă, o notă revoluţionară. Dar nici aceasta nu era destul.

Dacă aceasta lupta împotriva păturii conducătoare avea să reuşească sau nu, eu nu ştiu; a apărut în istorie Căpitanul şi ne-a dat o linie nouă: pe aicea trebuie să mergeţi, împreună, ca să puteţi realiza totul.

De aceea al treilea caracter al Mişcării tineretului a fost adeziunea totală pentru Căpitan. Mândria vieţii noastre este că ne-am ataşat total Căpitanului, şi când a fost în închisoare şi când a fost omorât, în permanenţă am rămas pe linia trasată de el. Adeziuni cu rezerve nu au fost în viaţa noastră. Cămăşile jumătate verzi, jumătate de altă culoare, nu au fost în viaţa studenţimii.

Noi am fost veşnic aceiaşi. Desigur că lucrul acesta ne-a atras ura clasei conducătoare. Desigur că lucrul acesta ne-a adus în situaţia ca noi să vedem în propria noastră ţara duşmani ai acestei ţări – aşa cum nimeni dintre D-voastră n-a putut să o creadă.

Şi au început fel de fel de sisteme, mai întâi în mod direct, apoi indirect.

Ne-au dat conducătorii tarii o educaţie falsă. Generaţia dinaintea noastră ne-a dat de multe ori cartea, dar România avea nevoie şi de caractere. Într-adevăr noi am vrut să clădim şi altceva; ori clasa conducătoare de atunci vroia să facă din noi nişte oameni simpli hârţogari.

De aceea noi am căutat să venim cu un tip de om nou, care să poată apoi să conducă această ţară. Mai mult încă, această clasă conducătoare a vrut să ne cumpere; dar nici aceasta nu s-a putut, pentru că linia Căpitanului, în afară de propria noastră voinţă, ne ţinea acolo unde trebuia să rămânem.

Au trecut atunci la extirparea noastră şi l-au omorât mai întâi pe Căpitan, apoi pe cei mai buni dintre ai noştri. Dintre conducătorii studenţimii nu mai trăieşte azi nimeni. Toţi au fost omorâţi. Aţi auzit citindu-se lista câtorva camarazi; nu sunt chiar toţi, sunt şi mai mulţi, căci s-a vrut ca prin moarte să distrugă ideea.

Trebuie să fim permanenta revoluţionară a neamului

”Rezultatul! Rezultatul este că noi sărbătorim astăzi Zece Decembrie în Statul Legionar. Rezultatul este că ei nu mai sunt aici, iar noi am ajuns unde suntem; şi nu suntem prin vrerea lor, ci prin necesitatea istorică şi prin voinţa noastră de a fi.

Am ajuns într-un Stat Legionar, într-o situaţie atât de tragică, cum nimeni nu şi-a putut închipui. Noi, studenţii, nu mai avem şefi, noi studenţii să ne facem astăzi totul; nimic nu am mai găsit din tot ce aveam după prigoană din anii 1938, 1939 şi 1940; nimic din organizaţiile studenţeşti; totul a fost distrus. Căminele închise, drapele arse, totul a fost închis şi sigilat.

Dar un lucru nu s-a putut sigila: credinţa noastră în biruinţă. Am ajuns într-adevăr în Statul Legionar, dar fără Căpitan. Niciodată nu s-au gândit d-nii aceştia că Neamul Românesc este capabil să dea mereu alţi Căpitani.

Iată-ne deci, peste voinţa lor, cu şefii noştri. Iată-ne într-un Stat Legionar, pe care noi l-am visat, pe care noi l-am vrut, pentru care am luptat şi pentru care ei desigur n-au avut decât zâmbete de ironie. Iată din nou un Comandant. Iată în fruntea noastră conducând un General. Şi iată din nou o ţară plină de cămăşi verzi.

O identificare totală s-a făcut între Stat şi Mişcarea Legionară. Trebuie să ştie deci d-nii care astăzi mai cred încă că acest Stat Legionar ar fi venit pentru o perioadă.

Trebuie să ştie aceştia că orice lovitură o vor da Mişcării sau şefului ei, va trebui să treacă peste cadavrele noastre. Şi ele vor fi, dacă va fi nevoie, atât de multe, încât niciodată ei nu vor putea trece fără să se împiedice.

Aceasta şi pentru un alt motiv, pentru motivul că noi avem aici o misiune de îndeplinit. În spatele nostru stau şiruri multe de morţi, care au murit în credinţa că vom realiza ceva din ceea ce au visat ei.

Noi avem un testament peste care nu putem trece nici cu vrerea noastră, nici a altora. Noi avem un testament de la morţii noştri scumpi din care nu cedăm nici o iotă.

Misiunea noastră a celor de astăzi, este să mergem hotărâţi pe această linie a înaintaşilor noştri. Să fim noi mai departe permanenţa revoluţionară a României.

Misiunea noastră este să creăm din acest corp studenţesc un corp de elită, să facem ca aici să se pregătească conducătorii de mâine, să facem ca din bibliotecă şi de pe terenul de luptă să iasă conducătorii adevăraţi ai României.

Iată de ce Statul Legionar va trebui să capete o tot mai mare amploare. Nu avem nevoie pentru aceasta de un număr mare de cămăşi verzi îmbrăcate de azi pe mâine, ci avem nevoie de oameni care să ştie să conducă, în spiritul Căpitanului.

În acest spirit sărbătorim noi astăzi ziua de 10 Decembrie. La acest lucru ne-am gândit, acesta trebuie să-l realizăm şi cred că sub comanda Comandantului nostru Horia Sima şi sub conducerea Generalului nostru, Domnul Ion Antonescu, vom izbuti să facem din România o ţară „Ca soarele sfânt de pe cer”.

Ultimul orator a fost Dumitru Groza, şeful corpului muncitoresc legionar, care a exaltat solidaritatea de luptă şi idealuri între studenţime şi muncitorime.

”Domnule Comandant,

Camarazi Studenţi,

Camarazi Muncitori,

Duşmanii Neamului Romanesc şi ai străvechii noastre credinţe, urmărind întotdeauna dezbinarea Neamului şi distrugerea completă a Patriei, au izbutit să ridice între muncitorii şi studenţii români creştini un zid uriaş, care ne-a despărţit zeci de ani, prin învrăjbiri iudeo-masonice şi lupte între fraţi. Este o metodă care duce popoarele la năruire sigură.

Prin dumnezeiasca înţelepciune, tărie şi luptă dârză a Căpitanului nostru, la 10 Decembrie 1936, când s-a săvârşit cea dintâi înţelegere şi unire între muncitorime şi studenţimea românească, zidul de ură şi de mişelie s-a prăbuşit în pulbere la pământ.

Astăzi această unire, stropită cu sângele muceniciei noastre comune, este de granit.

Ne-au unit chinurile pe care le-am suferit împreună în beciurile poliţiilor şi în celulele temniţelor. Ne-au unit lacrimile mamelor noastre care îşi frângeau neputincioase mâinile la gratiile închisorilor şi poliţiilor. Ne-au unit sângele pe care l-am vărsat împreună pentru dreapta credinţă şi sfânta noastră biruinţă. Ne-au unit trupurile ciuruite de gloanţe ale studenţilor şi muncitorilor, azvârlite câineşte în aceleaşi şanţuri sau aruncate hoţeşte în gropile din mijlocul târgurilor. Ne-au unit crucile înfrăţite în acelaşi cuptor diavolesc. Ne-au unit aceleaşi valuri de doliu care fluturau pe chipul gârbovitelor noastre mame.

Pe frunţile nemângâiatelor soţii, pe ochii îngrozitelor noastre surori, pe feţele sărmanilor orfani ai muncitorilor şi ai intelectualilor legionari ucişi mişeleşte în prigoană, la căpătâiele de veci ale studenţilor şi muncitorilor căzuţi pentru Legiune şi Căpitan, este acelaşi plâns, se murmură aceeaşi rugăciune şi clocoteşte aceeaşi revoltă.

În ceasul Învierii şi al Biruinţei, mâna care scrie şi mâna care bate nicovala s-au găsit încleştate pe acelaşi steag, pe aceeaşi spadă: Steagul Legiunii şi Spada Arhanghelului Mihail.

Ne-a unit totul şi de aceea nu ne mai poate despărţi nici tunetul nici trăsnetul, nici focul nici apa, iar moartea ne va găsi strâns uniţi în jurul Comandantului nostru Horia Sima.

Camarazi,

În acest prim 10 Decembrie al biruinţei noastre să jurăm că unirea noastră este indestructibilă şi veşnică, asemenea Duhului Căpitanului şi duhurilor tuturor studenţilor şi muncitorilor morţi pentru Legiune şi în credinţă legionară. Să jurăm şi să pornim cântând la muncă, la luptă şi la victorie.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Trăiască Comandantul nostru Horia Sima!

Trăiască România Legionară!

Solemnitatea de la „Casa studenţească” s-a încheiat cu discursul meu:

”Camarazi,

Acest 10 Decembrie îl sărbătoreşte studenţimea într-un cadru şi o atmosferă cu totul deosebite de cele anterioare.

Altădată, guverne străine de sufletul poporului nostru împiedicau prin mijloace binecunoscute libera manifestare a studenţilor, aducând ca justificare nevoia de a apăra o ordine de nimeni ameninţată şi un Stat care de douăzeci de ani a fost într-un război continuu cu naţia.

Această ostilitate împotriva studenţimii s-a înăsprit în ultimii ani şi a culminat cu prigoana din 1938, când numele de student a fost asimilat, în concepţia de guvernare a regimului dispărut, cu acela de infractor permanent al Statului, pentru ca studenţimea a refuzat să se încadreze într-o ordine impusă de sus şi pentru ca a participat cu toate forţele, până la epuizare, în lupta în care se afla angajată, pe viaţă şi pe moarte, Mişcarea Legionară.

Astăzi studenţimea comemorează în libertate împlinirea unui ideal care i-a angajat de douăzeci de ani puterile ei creatoare şi care încheie în acelaşi timp o etapă glorioasă de luptă pe linia destinului legionar.

Naţiunea întreagă recunoaşte acum, după un lung drum de rătăciri, în lupta studenţimii, propriile ei aspiraţii spre o lume de dreptate şi omenie, iar tineretul care ani de-a rândul a fost considerat neserios, lipsit de simţ politic şi uşor influenţabil, astăzi capătă o strălucită confirmare a concepţiei lui politice şi spirituale, pentru care a suferit şi s-a jertfit.

Îndată după război, în plin entuziasmul României Mari, numai sufletul studenţimii a întrezărit primejdiile care ameninţau viitorul Patriei şi a vibrat îndurerată în faţa fenomenului de descompunere morală a naţiei româneşti, sub acţiunea iudeo-masoneriei, care prin adâncire nu putea duce decât la un deznodământ fatal pentru ţară.

1918 ne-a adus unitatea teritorială. Odată cu această unitate, idealul care a însufleţit atâtea generaţii, a dispărut şi a intrat în istorie.

O falsă concepţie care s-a ivit, îndată după război, predica, în locul idealului ajuns, o atitudine defensivă a unor oameni cuminţi; care nu mai au nimic de revendicat şi a căror misiune se limitează la păstrarea unei situaţii câştigate. S-a uitat însă de cei care ţineau asemenea lecţii de naţionalism inofensiv, că unitatea teritorială nu atrage după sine şi unitatea spirituală a unui popor, singura hotărâtoare pentru destinul lui istoric.

Însă această unitate spirituală nu se poate realiza decât prin proiectarea, în depărtările veacului nostru, al unui nou ideal, destul de luminos şi de mare, ca să poată înmănunchea toate eforturile naţiunii noastre.

Slăbiciunea şi decadenţa clasei conducătoare

Tocmai în acel moment critic al istoriei româneşti, când se consumase un ideal, clasa conducătoare nu a fost capabilă să intervină şi, prin absenţa ei, şi-a dovedit slăbiciunea şi decadenţa.

Dacă şi înainte de război au existat masoni şi masonerie, pătura conducătoare a ţării, conştientă şi naţionalistă, a utilizat aceste forţe, care dominau atunci în lume, în conjunctura internaţională, pentru interesele ţării.

De la război încoace, s-a petrecut însă un fenomen de subplantare a păturii noastre conducătoare, o înlăturare pe nesimţite a elementelor legate de pământ şi de sufletul Patriei, şi înlocuirea lor cu alte elemente de structură cosmopolită, care au servit şi utilizat Statul românesc, cu toate resursele lui, pentru puterea mondială a iudeo-masoneriei.

Numai aşa se explică faptul că, la un moment dat, a putut să se ridice şi să domine această excrescenţă abominabilă a genului uman, aceasta întrupare a tot ce poate fi mai odios şi criminal în omenire, Armand Călinescu.

Oamenii din lumea veche n-au avut un ideal

Întrebăm oamenii din lumea veche : unde mergeaţi şi care era idealul vostru politic şi spiritual? Şi vă răspund foarte simplu: N-aveaţi nici un ideal, pentru că o anumită tehnică a îmbogăţirilor rapide nu poate constitui un ideal, iar drumul vostru era fără orizont.

De atâtea ori am fost îndoctrinaţi că idealul României s-a împlinit şi că acum n-avem decât să ne apărăm frontierele, fără să ştim că un popor, care nu doreşte nimic nou, care se mulţumeşte să consume din ceea ce a câştigat, e condamnat morţii.

Frontierele unei ţări se menţin prin forţa lăuntrică a unui popor şi când aceasta forţă lipseşte, ele se prăbuşesc.

La noi a existat această putere a sufletului românesc, dar voi v-aţi pus de-a curmezişul ei şi aţi încercat prin toate mijloacele, de la persuasiune până la asasinat să o nimiciţi.

Aţi reuşit să dărâmaţi frontierele ţării, dar n-aţi reuşit să nimiciţi această forţă, Mişcarea Legionară. Tot atacul concentric al iudeo-masoneriei n-a putut atinge flacăra unei credinţe, mare atât prin puterea ei ofensivă cât şi prin puterea ei de rezistenţă.

N-aţi avut nici un ideal atunci şi vă repet întrebarea, dacă aveţi un ideal acum, sau v-aţi făcut un ideal din dispariţia regimului legionar? E adevărat că e pe cale să dispară lumea consiliilor de administraţie, a jafului din averea Statului, a fondurilor secrete, a exploatării ţăranilor, muncitorilor şi intelectualilor, e pe cale să dispară lumea hrubelor masonice, lumea acelora care se simţeau atât de bine în tovărăşia rentabilă a iudeilor.

Însă aceia care profetizează prăbuşirea ţării sub conducerea regimului legionar le răspundem că nu se poate prăbuşi, pentru că astăzi însăşi ţara conduce.

Observatorul obiectiv poate să constate apoi în lumea aceasta veche o susceptibilitate aproape maladivă, ori de câte ori se întâmplă chiar şi cea mai însemnată călcare a unui text de regulament. De unde a apărut acest simt excesiv de legalitate şi dreptate? Să fie succesul regimului legionar care i-a schimbat atât de repede? De ce nu s-a manifestat înainte când trupurile legionarilor zăceau azvârlite pe stradă?

”Oamenii miilor de ilegalităţi şi crime cer de la legionari să fie sfinţi şi zei, după ce ne-au ucis Căpitanul, care singur putea să-i ierte, şi după ce douăzeci de ani acest tineret a fost umilit şi răstignit.

Ştim că şi acum sunt mulţi dintre aceia care regretă că n-au fost împuşcaţi zeci de mii în loc de o mie şi că în adâncul conştiinţei lor mai nădăjduiesc într-o revenire a vremii, în care să perfecţioneze opera de nimicire a tineretului şi să transforme din nou o ţară liberă într-o ţară de iloţi şi un neam mândru într-un neam umilit”.

Aici mă opresc cu reproducerea discursului meu, deoarece se găseşte mai sus acel pasaj care a fost comentat după expulzarea noastră de la putere, ca o dovadă de aprobare a „asasinatelor de la Jilava” din noaptea de 26/27 Noiembrie 1940. În realitate cu aceste cuvinte explicam procesul sufletesc al legionarilor care i-au sancţionat pe criminalii erei carliste, când au descoperit în fundul gropii de la Jilava osemintele Căpitanului.

În continuare, exaltam lupta studenţimii, de la izbucnirea mişcării studenţeşti în 1922, până astăzi, şi îi indicam noul ideal ce trebuie să-i absoarbă energiile, pe linia spiritualităţii legionare.

VII. CONSIDERAŢII ASUPRA REGIMULUI. DIFICULTĂŢI, INCIDENTE ŞI TULBURĂRI

Situaţia mea în cadrul regimului legionar nu era de invidiat. Eram prins între un Conducător rău şi perfid, persecutat de ideea dominaţiei totale, şi o mişcare în plină efervescenţă revoluţionară, care aspira să-şi croiască drumul ei propriu în istorie.

 

1. Paradoxul guvernării

Istoricii Statului Naţional-Legionar, în consideraţiile lor asupra guvernării din această perioadă, fac o greşeală iniţială gravă. Ei îşi închipuie că puterea era împărţită între Mişcare şi General şi fiecare din părţi îşi administrează oarecum autonom sfera lui de răspundere. Ei se orientează după denumirea statului proclamat la 14 Septembrie, care cuprindea vocabula „legionar”, şi nu după exerciţiul efectiv al conducerii Statului.

În realitate toate puterile erau concentrate în mâna Generalului Antonescu, prin îndoita lui calitate de Şef al Statului şi Şef al Guvernului. Nici o lege şi nici o denumire mai importantă nu se puteau face fără aprobarea Conducătorului. Cu toate aparentele aşadar, cu toate că mişcarea figura în Actul Constituţional ca unică purtătoare a voinţei naţionale în Stat, Generalul era factorul decisiv al guvernării, în sensul că orice schimbări legislative sau executive în Stat trebuiau să treacă prin cabinetul său.

Miniştrii legionari, ca toţi miniştrii, aveau anumite atribuţii administrative de rang inferior, pe care le exercitau în mod liber, dar când era vorba de o mare decizie, o lege sau o numire importantă, aveau nevoie de un decret al Generalului, care trebuia să apară în Monitorul Oficial.

Miniştrii legionari nu tratau cu mine chestiunile departamentului lor, ori de câte ori competenţa lor era depăşită, se prezentau cu dosarul Generalului, pentru a solicita aprobarea lui. Antonescu examina chestiunile prezentate de miniştri şi îşi dădea încuviinţarea sau nu, după cum i se părea lui bine. Nu mă amestecam în treburile interne ale departamentelor conduse de legionari – intervenţiile mele au fost foarte rare – întâi pentru că îi consideram pe oamenii propuşi de mine apţi să exercite aceste înalte funcţii şi chiar mult mai bine pregătiţi decât mine în domeniul lor, şi, în al doilea rând, pentru că aş fi tulburat mecanismul normal al guvernării. Generalul era şi Şeful Guvernului şi această calitate îi dădea dreptul să controleze întreg aparatul de conducere al Statului. Nu vroiam să intru în conflict cu el.

Dar deşi firele guvernării nu treceau prin mâinile mele, când treburile nu mergeau bine la vreun minister condus de un legionar, Generalul mă chema pe mine să se plângă de „neregulile” constatate, de cele mai multe ori nefondate, bazate pe denunţurile ce le primea şi apoi le exagera anturajul său. Şi atunci s-a născut aceasta situaţie paradoxală în relaţiile mele cu Antonescu, că el nu mă chema când rezolva actele de guvernare cu miniştri, dar mă trăgea la răspundere pentru erorile sau „abuzurile” legionarilor din guvern. Eu nu aveam atribuţii speciale în cadrul Statului, nu mi-a spus niciodată Generalul „D-ta te ocupi de cutare sau cutare problemă sau cutare grup de probleme”, ci trata direct cu miniştrii de resort toate chestiunile care afectau departamentul lor. De nenumărate ori, îmi azvârlea câte o notă în faţa ochilor, spunându-mi mânios:

– Uite, D-le Sima, ce fac oamenii recomandaţi de D-ta. Uite ce fac legionarii D-tale. După expulzarea noastră de la putere, criticii sau mai bine zis defăimătorii noştri oficiali, căci au fost recrutaţi chiar din personalul de la Preşedinţie, au ignorat total rolul Generalului în guvernare, atribuindu-ne noua relele ei, în timp ce Conducătorului i-au rezervat toate înfăptuirile (căci au fost şi de acestea). Procurorii politici ai dictaturii antonesciene refuzau să ia act de faptul că măsurile pe care le înfierau ei acum au fost acestuia. În toate domeniile de guvernare – cum se poate convinge cititorul din lectura părţilor anterioare – în domeniul sancţiunilor, al politicii economice, al politicii interne, al politicii externe, Generalul a fost solidar cu noi şi chiar ne-a depăşit în străşnicie în anumite chestiuni, pentru ca mai târziu să condamne masurile luate de el, repudiindu-le paternitatea. Ori un om de onoare, un om de caracter, cum se pretindea, trebuia să-şi asume răspunderile guvernării din această perioada, cel puţin în egală măsura cu mişcarea.

După 21 Ianuarie 1941, data rupturii totale cu Antonescu, noi am fost lipsiţi de orice mijloc ca să ne apăram, în timp ce Generalul, la adăpostul cenzurii şi cu ajutorul tuturor mijloacelor de comunicaţie ale Statului, ne împroşca zilnic cu tone de cerneală, pentru a convinge opinia publică că am fost nişte „criminali”, nişte „anarhişti”, „derbedei” şi „trădători” ai ţării şi am fi dus de râpă fără de intervenţia lui providenţială. Nu puteam întreprinde nimic pentru a răspunde acestei avalanşe de infamii. Cenzura nu numai că oprea orice protest din partea noastră, dar orice rând favorabil Legiunii era interzis şi chiar pedepsit în. În ţară eram cu mâinile legate şi nici în străinătate situaţia noastră nu era mai bună. În Germania, o convenţie încheiată între guvernul german şi cel român interzicea legionarilor orice activitate politică, cu ameninţarea de extrădare în România. În ţările aflate sub controlul sau influenţa Germaniei, ne izbeam de acelaşi zid de oprelişti. Guvernul german veghea ca în nici o ţară din Europa să nu pătrundă glasul nostru, pentru a nu-l „supăra” pe Mareşal.

Când vrem să cercetăm obiectiv guvernarea legionară, trebuie să luam în considerare nu numai ce s-a întâmplat efectiv în România între 14 Septembrie 1940 şi 21 Ianuarie 1941, ci şi tragedia Mişcării Legionare în perioada „naţionalismului european”. În ţară eram prizonierii sistemului de teroare organizat de Antonescu, iar în străinătate eram prizonierii sistemului organizat de guvernul german, pentru a împiedica să iasă la lumina adevărul asupra Statului Naţional-Legionar. În modul acesta, infamiile s-au acumulat an de an, lipsit de orice posibilitate de replica, încât, la sfârşitul războiului, au existat chiar istorici de bună credinţă care să le ia drept fapte reale.

2. Ministere fără probleme

Au existat patru ministere „fără probleme”, în sensul că n-am primit contra titularilor acestor departamente „plângeri” din partea Generalului: Ministerul de Finanţe, Ministerul Presei şi Propagandei, Ministerul Colonizărilor şi al Populaţiei Evacuate şi Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor.

Ministrul de Finanţe era George Creţianu, fratele lui Alexandru Creţianu, Secretar – General la Externe în timpul guvernării noastre. Dar spre deosebire de fratele lui, George Creţianu nu era numai un om priceput în finanţele publice, ci şi un coleg loial. Subsecretar de Stat la Finanţe era Constantin Papanace şi relaţiile dintre ei au fost excelente. Creţianu de la Finanţe nu venea la Antonescu să-şi denunţe colaboratorul, cum se îndeletnicea cel de la Externe, care-şi spiona superiorul pentru a-l pârî Generalului.

Conform liniei de conduită ce mi-o fixasem, nu m-am amestecat în treburile acestui minister. O singură dată am încercat să intervin, şi anume în chestiunea preţului zahărului. Marea masă a ţărănimii nu putea cumpăra zahăr decât în cantităţi mici, căci se vindea la preţuri prohibite pentru punga ei. Mi-aduc aminte că în satul de obârşie, în Mândra, ţărăncile mergeau „la boltă” să cumpere zahăr de „un leu sau doi”, câteva bucăţele.

Am avut o conferinţă la Finanţe cu Creţianu şi Papanace pe această temă, examinând în comun cum s-ar putea scădea preţul zahărului. M-am interesat mai întâi dacă nu s-ar putea obţine o reducere a preţului de vânzare a acestui articol la ieşirea din fabrică. Mi s-a explicat că fabricile de zahăr lucrează cu o limită de câştig minimă, peste care nu se poate trece. Am propus apoi suprimarea taxei pe care o încasa Statul la fiecare kilogram de zahăr, vreo zece lei. Era inuman ca Statul să încarce acest aliment esenţial pentru hrana şi creşterea copiilor cu o taxă atât de mare. Creţianu şi Papanace, solidari, mi-au explicat că golul ce se va naşte în finanţele publice, vreo 300 de milioane pe an, ar fi prea mare şi ar dezechilibra bugetul, greu de suportat în dificultăţile economice în care se zbătea ţara. Am renunţat şi la aceasta propunere, întristat că nu se poate face nimic.

La Ministerul Presei şi Propagandei, de fapt redus de Antonescu unui Subsecretariat ataşat Preşedinţiei Consiliului, Alexandru Constant a făcut faţă cu competenţă şi autoritate. Contrar resentimentului ce l-am avut la început contra lui, pentru modul agresiv în care şi-a cerut „dreptul” să fie ministru, a trebuit să recunosc mai târziu că s-a achitat în mod strălucit de sarcina lui. Şi-a ales colaboratori valoroşi, a secundat cu tact şi inteligenţă politica noastră externă, scoţând şi o serie de broşuri în serviciul propagandei româneşti peste hotare, şi a reprezentat cu demnitate Statul Român în relaţiile cu străinii, gazetari şi oameni politici. Nici în contul acestui minister nu mi s-au prezentat „plângeri” din partea lui Antonescu.

La Subsecretariatul de Stat al Colonizărilor şi Populaţiei Evacuate, sub conducerea lui Corneliu Georgescu, treburile s-au desfăşurat normal. Corneliu Georgescu a fost un bun administrator şi a jucat un mare rol în ajutorarea refugiaţilor din Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord şi Dobrogea cedată. Nici o observaţie din partea lui Antonescu. Dintr-un comunicat dat de Corneliu Georgescu, în 23 Octombrie, rezulta ca opera de plasare a refugiaţilor este aproape terminată. Funcţionarii publici au fost plasaţi în funcţii de Ministerele cărora aparţineau, muncitorii au fost plasaţi la întreprinderi, iar agricultorii sunt aşezaţi prin gospodării”.

Primul titular al Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor a fost Profesorul Pompiliu Nicolau, fost Rector al Şcolii Politehnice din Timişoara. Cum fusese numit Pompiliu Nicolau ministru? Acesta scrisese o carte asupra problemei româneşti după înfiinţarea României Mari, în care critica guvernările de până atunci şi cerea mai multa seriozitate din partea păturii conducătoare. Cartea a făcut oarecare vâlvă. Generalul Antonescu fie că a citit cartea, fie că i-a atras cineva atenţia asupra ei, cert este că atunci când eu l-am propus pe Profesorul Protopopescu să ia conducerea acestui minister, el mi-a răspuns „am eu un om bun şi-l voi numi pe acesta”. Supărarea lui Protopopescu era cu atât mai mare cu cât Nicolau era rivalul lui de la Şcoala Politehnică din Timişoara. Între ei era o veche ceartă şi mi se pare că nici nu-şi vorbeau.

Pompiliu Nicolau n-a stat mult la acest minister. Era un om scrupulos şi cerceta toate rotiţele ministerului pentru a pune ordine în administraţia lui, în conformitate cu ideile exprimate în cartea lui. Pentru severitatea cu care guverna a intrat repede în conflict cu funcţionarii superiori ai Ministerului şi, în primul rând, cu Colonelul Orăşeanu, Directorul Regiei Autonome a Căilor Ferate, agreatul Generalului. Incomodând prea multa lume, au început intrigile şi pârile în anturajul lui Antonescu şi Pompiliu Nicolau a fost debarcat la o lună după numirea lui. La plecare mi-a scris câteva rânduri, în care recunoştea că nici eu şi nici Mişcarea n-am avut vreun amestec în concedierea lui şi îmi mulţumea pentru consideraţia acordată.

În locul lui a fost numit Profesorul Ion Protopopescu, aşa cum propusesem la început. Acesta s-a considerat „reabilitat” după umilinţa ce-a suferit-o prin numirea lui, la începutul guvernării, la un post de mâna a doua, şi chiar „răzbunat”, pentru că lua locul rivalului sau. Fiind numit şi direct de General, s-a considerat mai mult ministru al acestuia şi mai puţin al Mişcării, care nu fusese în stare să-i ofere, când s-a constituit guvernul, decât un minister-sinecură al Inventarului Public.

Protopopescu a fost un bun ministru de rutină. Nu avea veleităţi să facă reforme sau să iasă din cuvântul Generalului. În modul acesta, n-am auzit din gura Generalului nici un cuvânt de nemulţumire contra lui.

Acestea au fost ministerele „fără probleme”, adică acelea care n-au dat naştere la tensiuni cu Conducătorul Statului. La restul ministerelor ocupate de legionari, Educaţie, Sănătate, Interne şi Externe, conflictele n-au lipsit şi în cele din urmă s-au acumulat în aşa măsură încât titularii lor au devenit ţinta atacurilor permanente ale Conducătorului. Nu era săptămână şi nici chiar zi în care să nu mi se semnaleze de câtre Antonescu vreo „neregulă” întâmplată la aceste ministere.

De Ministerul Afacerilor Străine şi calvarul lui Sturdza, m-am ocupat la „Politica Externă”. Rămâne să examinam acum ce s-a întâmplat la celelalte ministere, cum au funcţionat ele sub tirul tot mai intens al mustrărilor lui Antonescu.

3. Ministerul Educaţiei Naţionale

Cum am văzut la începutul lucrării, cele două ministere, al Educaţiei Naţionale şi al Cultelor, au fost contopite de Antonescu într-un singur minister, care a fost încredinţat Profesorului Traian Brăileanu.

Ministerul Educaţiei Naţionale n-a fost un minister „fără probleme”, ci un teren de permanente ciocniri între titularul lui şi Conducătorul Statului. Profesorul Brăileanu a întreprins o reformă a învăţământului superior şi această încercare de a însănătoşi mediul Universităţii româneşti i-a atras ostilitatea anturajului antonescian.

Ca să înţelegem spiritul şi valoarea acestei reforme, trebuie să explicam în câteva cuvinte care era starea învăţământului universitar la înscăunarea regimului legionar.

În vreme ce în România Mică Universitatea atinsese un înalt nivel ştiinţific, rivalizând cu universităţile apusene, în România Întregită şi această instituţie degenerase, sub influenţa nefastă a partidelor. Normele de selecţie ale personalului universitar au fost progresiv ignorate, pentru a face loc la catedra unor pretinşi savanţi, care nu aveau alt merit decât acela de a fi în graţiile unor partide ajunse la putere. Sub Regele Carol, această anomalie s-a accentuat, devenind o regulă de selectare a profesorilor universitari. Pentru a ocupa cineva o catedră, trebuia în prealabil să treacă prin cenzura Elenei Lupescu, care îi cântarea pe pretendenţi după simpatiile lor filosemite.

În perioada terorii Carol-Călinescu, au fost numeroşi profesori universitari care au făcut parte din guvernele care au masacrat floarea tineretului românesc sau au sprijinit actele criminale ale acestora cu autoritatea lor „ex-cathedra”. Era normal ca, în cadrul noului Stat, studenţimea, care a suferit cele mai mari pierderi de vieţi omeneşti, să ceară epurarea Universităţii de acele elemente care din părinţi sufleteşti ai tineretului se degradaseră la rolul odios de agenţi ai unui regim bestial.

Profesorul Traian Brăileanu avea o înaltă concepţie despre rolul Universităţii în societatea românească. El însuşi un savant consacrat, cel mai mare sociolog al ţării, autor de lucrări care făceau onoare culturii naţionale, ajuns în fruntea Ministerului Educaţiei Naţionale, şi-a pus din primul moment problema unei reforme a învăţământului superior, pentru a-i reda strălucirea de odinioară. Dar această reforma nu se putea realiza fără o revizuire a cadrelor universitare existente, pentru a-i putea elimina pe cei neapţi de a împlini rolul de educatori ai noilor generaţii.

Profesorul Brăileanu a întocmit un proiect de lege în conformitate cu aceste consideraţii şi l-a supus aprobării Conducătorului Statului. Generalul Antonescu a înţeles sensul şi necesitatea acestei reforme şi a semnat Decretul-Lege din 2 Noiembrie 1940, cunoscut sub numele de „Adaptarea Învăţământului Superior la Structura Statului Naţional-Legionar”. Pe baza acestui decret, s-a constituit apoi „Comisia de revizuire pentru Universităţii şi şcoli speciale”, prezidată de Profesorul Universitar P.P. Panaitescu, care avea misiunea să examineze situaţia „ Corpul didactic din învăţământul superior”.

Comisia s-a orientat după următoarele norme în lucrările ei de epurare a Universităţilor româneşti de elemente necalificate sau dăunătoare pentru formaţia intelectuală a studenţimii:

1. Profesori care au participat la guvernele asasine sau au sprijinit aceste guverne.

2. Profesori masoni.

3. Profesori ilegal numiţi sau numiţi prin influenţa Elenei Lupescu.

4. Profesori fără lucrări ştiinţifice.

Ultimul punct era perfect justificat, fiind acceptat chiar de acei profesori universitari care au fost însărcinaţi mai târziu de General să ancheteze lucrările „Comisiei de revizuire”. Nu puteau figura ca profesori universitari aceia ce n-aveau lucrări de specialitate, care se mulţumeau să repete invariabil, an de an, aceleaşi cursuri învechite, rămase mult în urma progreselor ştiinţifice.

De asemenea nu mai încăpea nici o discuţie asupra criteriului penultim de selecţie. Profesori ilegal numiţi, cei mai mulţi graţie intervenţiei Elenei Lupescu, nu aveau ce să caute în sânul acestei instituţii de înaltă cultură.

Punctul 1 a stârnit oarecare controverse. Dar cum mai putea studenţimea să frecventeze cursurile asasinilor sau dintre prigonitorii lor, colaborând cu organele de represiune? Mai puteau Ştefănescu-Goangă sau Ralea să mai tina lecţii în faţa studenţilor?

Rămâne un singur punct discutabil, acela al apartenenţei unui profesor la masonerie, având toate titlurile şi calificările ştiinţifice în regulă. Fixarea acestei norme era ca o reacţie legată de timpul de atunci. Masoneria românească era dirijată din străinătate şi era înfeudată Internaţionalei Comuniste. Într-un moment când se apropia războiul din răsărit, cum puteau fi menţinuţi la catedră profesori care propagau doctrine dizolvante, favorizând comunismul şi slăbind spiritul de apărare al poporului nostru?

E probabil ca în cursul cercetărilor comisiei de revizuire să se fi făcut şi nedreptăţi. Dar care judecată omenească e dreaptă? În orice caz, lucrările acestei comisii nu constituiau ceva definitiv. Erau propuneri, recomandări, care trebuiau examinate succesiv de Ministerul Educaţiei Naţionale şi de Conducătorul Statului. Profesorii universitari indicaţi a cădea sub prevederile de culpabilitate ale normelor de mai sus nu erau eliminaţi automat din învăţământ, ci dispuneau de mijloace de apărare şi chiar le indicau, în anumite cazuri mai uşoare, cum să-şi reglementeze situaţia. Li se acordau termene ca să se pună la punct cu lucrările şi diplomele sau să-şi dovedească nevinovăţia. Mi-aduc aminte că Petraşcu a intervenit la Brăileanu pentru Profesorul de Pedagogie G.G. Antonescu de la Bucureşti. Acesta nu avea lucrări de specialitate în genul marilor cercetători. Avea două cursuri excelente, pe care le ţinea alternativ. Dar pe la catedra lui au trecut generaţii de studenţi care s-au pregătit pentru a reveni profesori secundari.

După expulzarea noastră de la putere, Generalul Antonescu nu şi-a recunoscut paternitatea acestui decret, procedeu ignominios, de care s-a folosit în toate sectoarele guvernării cu legionarii, pentru a justifica lovitura de Stat. A azvârlit toată răspunderea reformei asupra Profesorului Brăileanu, iar el s-a spălat pe mâini, ca şi cum n-ar fi avut nimic de-a face cu acest decret, care nu putea lua naştere fără propria lui semnătura. Ca să se răzbune pe Brăileanu şi pe activitatea lui la Minister, a numit o „Comisie de Anchetă” care să cerceteze „abuzurile” Comisiei precedente de revizuire şi să-i facă un referat. Comisia de anchetă a fost formată din profesorii C. Stoicănescu, Horia Hulubei şi Scarlat Lambrino şi rezultatele la care au ajuns au fost publicate în volumul Pe Marginea Prăpastiei, cu rezoluţia pusă de General:

”Sunt de acord cu concluziile la care a ajuns comisia. Este ruşinos şi tragic. Ruşinos că s-au găsit profesori universitari şi un ministru, universitar şi el, să conceapă sau să se preteze la astfel de infamii. Şi este tragic că, corpul universitar nu a reacţionat cum trebuia şi pe loc la aceste infamii. Dacă eram universitar nu as fi acceptat să mă prezint în faţa unei astfel de instrucţii odioase sau dacă mă duceam mă transformam în acuzator. Este în special dureros că s-a găsit o comisie de universitari care să se preteze la astfel de anchete.

Este evident că în Universitate trebuie o purificare, trebuie o reparare a trecutului, trebuie înlăturat tot ce a pătruns ilegal şi tot ce dăunează”.

Ce stranie apariţie în istoria României Generalul Antonescu! După ce semnează decretul de revizuire a cadrelor didactice din învăţământul superior şi după ce Comisia începe să lucreze în conformitate cu prevederile acestui decret, tot el vine să-i condamne pe acei profesori angajaţi de Minister să epureze Universitatea de elemente indezirabile, aşa cum credeau că îndeplinesc din înaltul lui ordin.

După avalanşa de indignări şi revolte contra vechii Comisii, totuşi Generalul mai are o lucire de conştiinţă recunoscând că nu e străin de procesul de revizuire a cadrelor universitare, când adaugă la urmă:

”Este evident că în Universitate trebuie o purificare, trebuie o reparare a trecutului, trebuie înlăturat tot ce a pătruns ilegal şi tot ce dăunează”.

Dar acest deziderat nu l-a înfăptuit niciodată. Cu cine era să elimine „tot ce a pătruns ilegal şi dăunează Universităţii?” Cu foştii asasini ai tineretului, cu elementele introduse de Elena Lupescu, cu indivizi care nu posedau nici cel puţin diplomele cerute la concursurile pentru ocuparea unei catedre? În perioada de guvernare a lui Antonescu, toţi cei din categoriile fixate de Comisia de Revizuire să fie eliminaţi şi-au păstrat posturile, devenind cei mai entuziaşti partizani ai Generalului. În schimb Profesorul Brăileanu a fost arestat şi a pătimit şase luni în celulele Serviciului Secret de la Malmaison, pentru vina de a-şi fi îndeplinit datoria de ministru şi profesor sub înalta oblăduire a Şefului Statului.

Eu n-am avut nici un amestec în conceperea acestei reforme. Profesorul Brăileanu era în ochii mei prea mare ca să mă amestec în afacerile departamentului său. Toate chestiunile pendinte de acest minister s-au rezolvat între el şi General.

Sigur că privind mai târziu în urmă, mi-am dat seama că reforma Brăileanu era bună şi necesară în esenţă, dar era prematură în acel moment politic. Mişcarea nu era stăpână în Stat ca să poată duce la bun sfârşit opera de însănătoşire a învăţământului universitar. Pe măsură ce Comisia de Revizuire, prezidată de Profesorul P.P. Panaitescu, înainta cu lucrările, în aceeaşi măsură se organiza rezistenţa celor ameninţaţi să fie eliminaţi. Reforma Brăileanu s-a izbit de „interesele create”, care formau o puternică reţea, cu audienţă şi simpatie în anturajul lui Antonescu. Un prilej binevenit pentru „familia lui politică” să-l aţâţe pe Conducător contra Ministrului Educaţiei Naţionale. În ultimele două luni, Profesorul Brăileanu ieşea amărât de la audienţele de lucru de la General, căci nu auzeau decât reproşuri şi ameninţări. Sufletul lui curat nu putea concepe atâta mişelie ca după ce Antonescu însuşi aprobase proiectul de reformă şi îl încurajase în aplicarea unor norme severe în învăţământul superior, tot el să-l învinuiască pentru ceea ce i se îngăduise mai înainte.

Atitudinea bizară a lui Antonescu în relaţiile cu Brăileanu reflecta în fond schimbarea lui de atitudine în relaţiile cu Mişcarea. La începutul lui Noiembrie 1940 guverna cu noi; în Decembrie şi Ianuarie, se pregătea să ne expulzeze din Stat, iar în primăvara lui 1941, când a instituit Comisia de Anchetă, guverna contra noastră, angajându-se într-o nouă prigoană.

4. Ministerul Cultelor şi Artelor

La Ministerul Cultelor s-a produs o criză în relaţiile cu Biserica Ortodoxă din cauza acţiunii necugetate a Preotului Ştefan Palaghiţă, care fusese numit Inspector la acest minister. Fire impulsivă şi dezordonată, şi-a pus de gând să epureze înalta ierarhie bisericească de vlădici care nu făceau cinste scaunului pe care şedeau.

După o perioadă de cercetări, a întocmit dosare împotriva a trei episcopi, pe care-i acuza de grave nereguli administrative, simonie şi păcate omeneşti. Traian Brăileanu, care guverna şi acest minister, şovăia să dea curs anchetei întreprinse de Preotul Palaghiţă şi atunci a venit la mine cu dosarele, în speranţa că voi fi mai accesibil argumentelor lui şi voi accepta să ridic chestiunea în faţa Generalului Antonescu. Acesta, la rândul lui, trebuia să ceară Sfântului Sinod să ia masuri contra culpabililor. L-am lăsat pe Preotul Palaghiţă să-şi desfăşoare concluziile la care a ajuns în ancheta lui. Mi-a deschis dosarele şi mi-a arătat o mulţime de piese acuzatoare, între care şi declaraţii de martori. Dosarele erau bine întocmite şi conţineau suficiente dovezi de a-i pune sub acuzaţie pe episcopi. După ce şi-a terminat rechizitoriul, am început să-i explic care este poziţia Mişcării faţă de Biserica :

– Nu ne amestecam în afacerile interne ale Bisericii. Nu trebuie să cădem în eroarea partidelor sau a Regelui Carol, care au degradat Biserica la un instrument al intereselor lor particulare. Statul trebuie să ajute Biserica, dar fără să-i ceară nici un serviciu în schimb. Biserica este mult deasupra noastră, cum spunea şi Căpitanul. Forul care poate decide asupra conduitei Episcopilor este exclusiv Sf. Sinod, care nu trebuie supus la presiuni politice. Sf. Sinod trebuie să rămână suveran pe iniţiativele şi deciziile lui”.

I-am spus în continuare că atunci când Generalul Antonescu m-a întrebat la începutul guvernării „ce facem cu Patriarhul Nicodem”, i-am răspuns că „trebuie lăsat unde e”. Mişcarea nu cere nici o satisfacţie pentru faptul că în timpul guvernării carliste Patriarhul a justificat şi a binecuvântat crimele regimului. I-am amintit că în declaraţia mea din 4 Iulie 1940, când am luat în primire Ministerul Cultelor, mi-am exprimat dorinţa de a vedea o Biserică liberă şi independentă, dedicată exclusiv misiunii ei Divine, fiind telegrafic felicitat de Mitropolitul Bălan.

Aceasta este poziţia Mişcării şi l-am invitat să închidă dosarul contra Episcopilor şi să se ocupe de alte treburi.

Preotul Palaghiţă a plecat dezamăgit de la mine. Dar între timp acţiunea lui a avut şi alte urmări care au provocat şi intervenţia Generalului. Ministerul Cultelor, instigat de Preotul Palaghiţă, a suspendat plata salariului Episcopului Gherontie al Constanţei, cel mai învinuit dintre ei. Episcopul s-a plâns Generalului şi acesta a adus cazul în discuţia Consiliului de Miniştri, cerându-i lui Brăileanu să repare ilegalitatea. Episcopul Gherontie nu fusese nici inculpat, nici judecat şi nici suspendat.

Mai târziu Preotul Palaghiţă a venit la mine cu o altă propunere tot atât de stranie, care privea de astă dată mişcarea. Şi anume, să dau dispoziţii ca toţi legionarii să iasă din organizaţiile de bază şi să formeze un corp aparte, cum ar avea studenţii. Acest nou corp s-ar constitui pe regionale. Câte regionale are Mişcarea, atâtea regionale de preoţi să fie. Bineînţeles, el râvnea să fie şeful acestui corp nou.

I-am respins şi această idee, explicându-i că dacă am proceda la fel cu toate profesiile şi toţi intelectualii din Mişcare, dacă avocaţii, medicii, inginerii, profesorii, învăţătorii din mişcare ar urma aceeaşi evoluţie, ieşind din organizaţia generală şi constituindu-se în corpuri aparte, atunci decapităm Mişcarea de cele mai bune elemente ale ei. Atunci cine să conducă masele de legionari? La ora actuală avem preoţi şefi de judeţ, preoţi şefi de regiune, preoţi prefecţi. În prigoana, numeroşi preoţi au suferit lagăr şi închisoare şi am avut preoţi martiri, care au murit pentru popor în rând cu ceilalţi legionari ucişi. Rolul lor este mare în Mişcare. Dacă i-am desprinde din mediul în care au crescut şi s-au format, am sărăci Mişcarea de un factor important de aglutinare politică şi orientare spirituală.

Pentru a doua oară Preotul Palaghiţă a plecat dezamăgit de la mine. Era un agitat, un cap nebulos, victima a unei imaginaţii haotice, care-l împiedica să vadă realitatea.

5. Ministerul Sănătăţii, Muncii şi al Ocrotirilor Sociale

Ministerul Sănătăţii şi al Muncii, mai înainte despărţite, au avut aceeaşi soartă ca şi Ministerul Educaţiei şi al Cultelor, fiind reunite de Antonescu într-un singur minister, avându-l ca titular pe Vasile Iasinschi.

La Ministerul Muncii administraţia a funcţionat normal, fără frecuşuri cu Generalul Antonescu.

Nu tot aşa la Ministerul Sănătăţii, unde relaţiile lui Iasinschi cu Conducătorul Statului au devenit din ce în ce mai încordate. Câtă vreme Iasinschi a făcut acte de rutină şi schimbări de personal care afectau numai cadrele sanitare inferioare, protestele Generalului nu s-au auzit. Dar când acesta a cutezat să se atingă de situaţia unor „intouchables”, personaje care deţineau funcţii importante în cadrul medical al ţării şi care s-au bucurat de un tratament privilegiat sub toate regimurile, atunci mânia lui Antonescu s-a descărcat fulminant şi cu cea mai mare brutalitate contra Ministrului Sănătăţii. Aceşti pontifi ai medicinii întreţineau relaţii cordiale cu anturajul antonescian şi când situaţia lor părea să fie periclitată, îndată suna soneria de alarmă de la Preşedinţie, pentru a-l pune în garda pe General de schimbările întreprinse de miniştrii legionari.

Au fost mai multe cazuri, dar dintre ele în special două au creat tensiuni în guvern şi au contribuit la deteriorarea relaţiilor dintre Conducător şi Iasinschi. Profesorul Dr. Iacobovici fusese înlocuit din funcţia de medic primar al Aşezămintelor Brâncoveneşti. Fiind sesizat de „nedreptatea” săvârşită, Generalul ordonă o anchetă, punând următoarea rezoluţie, pe care o reproducem, pentru ca cititorul să-şi dea seama de anomaliile ei, de contradicţiile ei şi confuziile acumulate în câteva linii:

”9 Ianuarie 1941

Ministerul de Justiţie va numi pe cineva să studieze dacă dispoziţia este legală şi să refere fără întârziere. Chiar dacă ar fi legală, este o crimă să ne batem joc de puţinii oameni de ştiinţă pe care-i avem. Cu astfel de sisteme se distruge totul. Eu nu sunt o firmă închiriată de oameni care comit acte care depăşesc ca arbitrar şi răzbunare actele fostului regim. Îl rog pe D-l Ministru Iasinschi să spună acestea D-lor de la Spitalul Brâncovenesc, care, dacă nu înţeleg aceasta, este că dovedesc că nu merita locurile pe care le-au ocupat şi trebuie schimbaţi fără întârziere”.

Analizând rezoluţia Generalului, se desprind următoarele concluzii şi observaţii:

1. Nimeni, nici medicii legionari şi nici Ministrul Sănătăţii, n-au contestat eminentele calităţi ştiinţifice ale D-rului Iacobovici. Generalul deplasa chestiunea în discuţie pe alt teren, străin de problemă.

2. Dr. Iacobovici a fost înlocuit într-o funcţie administrativa, ca medic primar al Aşezămintelor Brâncoveneşti.

3. A fost înlocuit pentru că medicii de la aceasta instituţie au descoperit nereguli la spitalele aflate în administraţia Aşezămintelor Brâncoveneşti.

4. Generalului Antonescu fiindu-i teamă că destituirea D-rului Iacobovici să nu fi fost tocmai „arbitrară”, cum pretindea acesta, ca să-şi salveze totuşi protejatul, are grija să adauge în rezoluţie că „chiar dacă ar fi legală, este o crimă să ne batem joc de puţinii oameni de ştiinţă pe care-i avem”.

5. Medicii de la Aşezămintele Brâncoveneşti care au cerut înlocuirea D-rului Iacobovici erau informaţi că sub administraţia lui s-au săvârşit nereguli. Nu s-a luat o decizie de ordin administrativ, destinată să asigure o gestiune corectă la aceste aşezăminte.

6. Generalul Antonescu nu se mulţumeşte cu aceste observaţii, ci adaugă şi enormitatea că rechemarea lui Iacobovici întrece în „arbitrar şi răzbunare actele fostului regim”. Recurge la aberaţie ca să pună pe acelaşi plan sau chiar mai mult crimele regimului carlist… cu destituirea unui funcţionar.

7. Generalul îi ameninţă pe medicii de la Aşezămintele Brâncoveneşti cu destituirea lor, dacă nu reintegrează, de acord cu Ministrul, pe Dr. Iacobovici.

Din această analiză rezultă cu claritate că arbitrarul era practicat de Generalul Antonescu, care, sub influenţa anturajului său nefast, împiedică instaurarea unei administraţii sănătoase la Aşezămintele Brâncoveneşti.

Al doilea caz, care caracterizează aceeaşi mentalitate înveninată de mediul în care trăia, a fost a Dr. Costinescu, fost Ministru al Sănătăţii în mai multe guverne liberale iar, în vremea noastră, Preşedinte al Crucii Roşii. În urma reclamaţiilor făcute de medicii legionari din Capitala că la Crucea Roşie s-ar fi săvârşit nereguli, Ministrul Iasinschi decide înlocuirea Dr. Costinescu. Abia s-a dat decizia, a şi intrat în funcţie soneria de alarmă de la Preşedinţie. De astă dată însăşi Doamna Maria Antonescu a luat afacerea în mână, aducând la cunoştinţa soţului ei „oroarea” săvârşită. Dr. Costinescu, introdus în tainele anturajului, i-a trimis o scrisoare Doamnei Antonescu, plângându-se de nedreptatea ce i s-a făcut, fiind dat afară de la o instituţie unde a muncit atâţia ani…

Ca de obicei, şi în acest caz, Generalul deviază de la subiect, ca să-şi justifice revolta contra înlocuirii abuzive a Dr. Costinescu, invocând consideraţii de altă natură. Exalta opera realizată de Dr. Costinescu la Crucea Roşie, între altele crearea Sanatoriului de la Moroeni, care era într-adevăr o instituţie exemplară. Îşi ia osteneala chiar să se duca la Moroeni, ca să viziteze sanatoriul, întorcându-se încântat de ce-a văzut acolo. În discuţia avută la un Consiliu de Miniştri, pune accentul pe realizările „Crucii Roşii” sub preşedinţia Dr. Costinescu, în timp ce Ministrul se referă la neregulile descoperite la această asociaţie de binefacere naţională, care, într-un regim legionar, trebuie curmate. Dându-şi seama Generalul că la o anchetă ar putea ieşi şi nereguli, are grijă să adauge în cursul discuţiei:

”Dacă prin neregulile semnalate de D-ta s-a creat aceasta situaţie, eu sunt fericit”. Cu alte cuvinte, după concepţia Generalului, poţi să furi, poţi să jefuieşti, dacă s-a realizat ceva de importanţă pentru Stat, atunci neregulile se pot trece cu vederea. Generalul ascundea vinovăţia protejaţilor lui îndărătul operelor ce le-au realizat aceştia în fruntea unei instituţii! Ne venea în minte afacerea Skoda, când perora Antonescu în favoarea Dr. Costinescu. Contractul încheiat de guvern cu Uzinele Skoda era bun pentru înzestrarea armatei, dar preţul armamentului achiziţionat era oneros pentru Stat, din cauza intermediarilor, care au încasat mari comisioane.

Înlocuirile decise de Iasinschi erau perfect justificate din punct de vedere al corectitudinii administrative, dar, cine ştie, opoziţia Generalului nu ar fi fost atât de drastică dacă s-ar fi petrecut la o dată în Octombrie sau Noiembrie. Au căzut cum nu se poate mai prost, într-o perioadă când Generalul Antonescu îşi ascuţea armele ca să ne lovească pe la spate. Intervenţia lui în favoarea Dr. Costinescu era din 13 Decembrie, iar rezoluţia lui pentru reintegrarea Dr. Iacobovici din 9 Ianuarie 1941. Peste două săptămâni dădea lovitura de Stat contra propriului sau regim!

6. Ministerul de Interne

În fruntea Ministerului de Interne sau al Afacerilor Interne, cum se mai numea, era Generalul Constantin Petrovicescu. Un om drept, fără nici o urmă de răutate sau viclenie, incapabil să facă vreun act dăunător ţării sau prietenilor lui. Din cauza loialităţii lui faţă de Mişcare, a avut mult de suferit din partea lui Antonescu, care încercase la început să-l atragă de partea lui, pentru a-l folosi mai târziu în politica lui de ruptură cu mişcarea.

Generalul Petrovicescu a fost unul dintre delegaţii guvernului, desemnaţi să participe la funeraliile Preotului Moţa la Orăştie, alături de Nicolae Mareş, Ministrul Agriculturii, şi de Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale. Întorcându-se la Bucureşti, cu mare mâhnire şi îngrijorare, mi-a comunicat conversaţia avută în tren cu Nicolae Mareş. Acesta i-a vorbit de neînţelegerile dintre Gardă şi General şi i-a propus să treacă de partea Generalului, pentru ca, din poziţia lui de Ministru de Interne, să-l ajute pe Conducător să poată domina situaţia în eventualitatea unui conflict deschis. Generalul Petrovicescu a rămas uimit de destăinuirile lui Mareş şi i-a răspuns că, după câte ştie el, relaţiile dintre Şeful Statului şi Şeful Legiunii sunt excelente.

Trebuie bine notată data când a avut loc această convorbire stranie: în timp ce Generalul se afla în vizită în Germania, aşadar înainte de întâmplările de la Jilava, care ar fi putut servi ca motor al tenebroaselor lui planuri.

Am rămas pe gânduri după discuţia Petrovicescu-Mareş, dar mi se părea mai mult o intrigă a acestuia din urmă decât dovada unei conspiraţii care s-ar ţese contra Legiunii cu ştiinţa Generalului. E adevărat că nu eram scutiţi de anumite neînţelegeri, dar acestea erau de importanţă secundară şi nu vedeam cum ar ameninţa soliditatea regimului. M-am bucurat mai mult de atitudinea Generalului Petrovicescu, care a rămas ce-a fost întotdeauna: un prieten devotat al Mişcării, pe care acum, ca şi în 1934, puteam conta în cele mai grele împrejurări. Evenimentele de mai târziu au dovedit tăria de caracter a acestui om, care a preferat să înfrunte închisoarea şi cele mai mari nedreptăţi decât să devină o unealtă a noilor prigonitori.

Alături de Ministerul de Externe, Ministerul de Interne a fost ţinta atacurilor permanente ale Conducătorului Statului. Aproape n-a fost Consiliu de Miniştri în care Generalul Petrovicescu să nu fi fost tras la răspundere de Antonescu pentru presupusele acte de dezordine şi anarhie din ţară. Externele şi Internele erau două ministere-cheie în Stat, a căror posesiune de către mişcare deranja planurile Generalului. Materie conflictivă exista din abundenţa la Ministerul de Interne, pentru că avea, între alte atribuţii, păstrarea ordinii interne şi urmărirea foştilor demnitari carlişti. Fără îndoială că se săvârşeau acte ilegale, dar acestea luau proporţii alarmante în gura Şefului Guvernului şi al Statului, care le căuta cu lumânarea, le sublinia cu satisfacţie şi le exploata la maximum. Ce s-a petrecut sub regimul legionar e de neînchipuit. Nici un guvern din lume nu-şi speculează propriile slăbiciuni, dacă le are, şi nu aruncă cu piatra în proprii lui colaboratori, la fiecare ocazie. Există o solidaritate guvernamentală pe care trebuie să o respecte toţi miniştrii, începând de la şeful guvernului. E treaba opoziţiei să demaşte sau a opiniei publice să critice actele guvernului. Antonescu avea o plăcere deosebită, aproape perversă, să înfiereze neregulile descoperite la miniştrii legionari, ceea ce nu se petrecea cu miniştrii afiliaţi ideologiei lui. Nu pentru îndreptarea Statului era el atât de sever în condamnarea neregulilor constatate la Ministerul de Interne, ci pentru a-şi umple dosarele cu piese de acuzaţie contra mişcării, justificându-şi lovitura de Stat de mai târziu.

Generalul Petrovicescu a suferit enorm de pe urma acestor săgeţi înveninate pe care le primea la fiecare Consiliu de Miniştri din partea Conducătorului. Nu odată a venit la mine rugându-mă să-i dau voie să-şi prezinte demisia şi tot de atâtea ori l-am rugat să mai rabde şi să mai stea unde e, pentru că duşmanii Legiunii să nu profite de plecarea lui şi Generalul să numească pe cine ştie cine la Interne. A fost un martir al ataşamentului său pentru memoria Căpitanului şi pentru tineretul legionar, al cărui zel la muncă pentru refacerea naţiunii îl vedea şi-l aprecia. Generalul Petrovicescu mai lupta cu o dificultate: nu era stăpân deplin la Ministerul de Interne. Antonescu îi pusese în coastă pe Colonelul Rioşeanu, care avea o poziţie sui-generis în guvern. Numit Subsecretar de Stat pentru Ordinea Publică în guvernul de tranziţie, dintre 6-l4 Septembrie, a rămas cu acelaşi titlu şi în guvernul nou constituit cu legionarii. Odată numit la Interne, Generalul Petrovicescu a luat în primire toate resorturile ordinii publice: Jandarmeria, Direcţiunea Generală a Siguranţei şi a Poliţiilor şi Prefectura Poliţiei Capitalei. Această structură ierarhică s-a stabilit cu atât mai uşor după ce ultimele două organe, Siguranţa Statului şi Prefectura de Poliţie au fost ocupate de legionarii Alexandru Ghica şi Colonelul Zăvoianu. Titularii raportau direct Generalului Petrovicescu fără să mai treacă prin filiera lui Rioşeanu, Subsecretar de Stat pentru Ordinea Publică. Aceasta situaţie anormală s-a creat din pricina faptului că Rioşeanu însuşi nu respecta ordinea ierarhică existentă, nu se considera subordonat Ministrului Petrovicescu, ci trata direct cu Antonescu şi primea ordine direct de la acesta. Lipsit de resorturile principale ale puterii, Rioşeanu s-a cantonat atunci în „Serviciul Secret” al Armatei, fostul fief al lui Moruzov. A înţesat acest serviciu cu agenţi daţi afară de la Siguranţă şi de la Prefectura de Poliţie, aceia care serviseră sub Carol, şi cu ajutorul lor şi-a creat un serviciu de informaţii paralel. Dar „Serviciul Secret”, sub conducerea lui Rioşeanu, încetase de a mai fi ceea ce era destinaţia lui reală, o oficină de contra-spionaj, ci s-a transformat într-un serviciu de informaţii anti-legionar. „Serviciul Secret” se ocupa prea puţin de duşmanii ţării, de infiltraţiile comuniste, de agenţii străini, şi îşi desfăşura precumpănitor activitatea supraveghind celelalte organe de protecţie ale Statului. Rioşeanu se interesa de ce se întâmplă la Prefectura de Poliţie, de ce se întâmplă la Direcţia Generală a Siguranţei, pentru a descoperi „nereguli” şi a le raporta lui Antonescu. Conducătorul nu avea încredere în rapoartele Generalului Petrovicescu, în timp ce sorbea cu nesaţ toate informaţiile prezentase de Rioşeanu. La Comandamentul Jandarmeriei a fost numit de Antonescu, Generalul Vasiliu. Acesta s-a arătat binevoitor faţă de Mişcare sau se prefăcea că ne este prieten. În orice caz, câtă vreme Corpul Jandarmeriei a rămas sub autoritatea Ministrului de Interne, Generalul Petrovicescu, n-am avut să ne plângem de comportamentul jandarmilor. La sate au jucat un rol şters, evitând să intre în conflict cu garnizoanele legionare. Mai târziu Generalul Antonescu a scos jandarmeria de sub ordinele Ministrului de Interne şi a trecut-o la Preşedinţia Consiliului, cu scopul de a putea dispune de acest corp pentru momentul loviturii de Stat. La recomandarea mea, a fost numit ca Secretar General la Interne Dr. Victor Biriş. Doctor în Drept şi fost procuror la Oraviţa, care cunoştea mecanismul ordinii publice. A fost un eminent colaborator al Generalului Petrovicescu şi, în tot timpul guvernării noastre, n-am auzit „plângeri” contra lui din partea lui Antonescu. În ceea ce priveşte nemulţumirile lui Antonescu contra Ministrului de Interne, din lunga listă ce-am auzit la şedinţele ministeriale, cele mai multe erau de importanţă secundară, care nu meritau să fie tratate ca materie de guvernământ, chiar în cel mai legalist Stat. Aceste nereguli puteau fi rezolvate perfect prin colaborarea dintre ministere sau la nivelul administrativ inferior. Ca să dam un exemplu. În judeţul Teleorman, un legionar trage o palmă moşierului Stan Ghiţescu. Acesta, pe lângă că era mare moşier, mai era şi membru al partidului naţional-creştin. Îndată ce a fost înştiinţată Doamna Goga, l-a alarmat pe General şi tragerea acestei palme s-a transformat într-un scandal guvernamental. Sigur că legionarul care îl lovise pe Stan Ghiţescu ieşise din legalitate şi trebuia sancţionat, dar n-am înţeles niciodată cum de în jurul acestei palme Antonescu să facă o zarvă până la isterie, ca şi cum s-ar prăbuşi ţara, înveninând atmosfera unui Consiliu de Miniştri, care trebuia să se ocupe de treburi mai importante. Câte mii de palme n-am primit noi şi sub regimul partidelor şi sub regimul carlist? Care ministru, care şef de guvern sau care instanţă judecătorească s-a însărcinat să cerceteze bătăile suferite de legionari pentru a-i pedepsi pe vinovaţi, poliţişti sau jandarmi? De această natură erau marea majoritate a neregulilor cu care-l mitralia Generalul Antonescu la fiecare Consiliu de Miniştri pe Petrovicescu şi colaboratorii lui. Cele mai multe din „fărădelegile” săvârşite de legionari care îmbrăcau funcţii publice se pot grupa în patru categorii:

1. Confiscări de automobile. Într-o bună zi, tuna şi fulgera Generalul Antonescu că i s-a confiscat automobilul lui Lobey, fost secretar particular al lui Armand Călinescu şi copărtaş la crimele acestuia. Ori de câte ori i se semnalau astfel de ilegalităţi, Petrovicescu intervenea energic şi automobilele luate erau restituite proprietarilor lor, ca şi în cazul lui Lobey. O simplă operaţie de poliţie era ridicată de General la rangul de problemă de guvernământ!

2. Violări de domiciliu. Funcţionarii de poliţie, legionari, fără îndoială că au săvârşit astfel de delicte. Nefamiliarizaţi cu resorturile vieţii publice, treceau uneori peste bariera legalităţii. Dar pe timpul regimului carlist, violările de domiciliu nu mai erau excepţie, ci monedă curentă. Orice agent al forţei publice putea să-ţi intre în casă când vroia, fără să aibă vreun mandat judecătoresc.

3. Imixtiuni la vămi. Mulţi evrei părăseau ţara prin punctele de frontieră Galaţi şi Constanţa. Evident, ei căutau să scoată cât mai mulţi bani şi obiecte de valoare, profitând de corupţia agenţilor vamali. Aflând de aceste complezenţe ale vameşilor, organele poliţieneşti din aceste oraşe au dublat funcţionarii de la vamă cu proprii lor inspectori, pentru a împiedica evaziunea de capitaluri. La percheziţiile făcute de funcţionarii legionari de la poliţie s-au descoperit mari fraude.

Chestiunea amestecului legionar la vămi a fost ridicată într-un Consiliu de Miniştri chiar de George Creţianu, Ministrul Finanţelor. Atunci a intervenit Generalul Petrovicescu, arătând că dacă nu era acest supracontrol legionar, evreul Hurtig ar fi părăsit ţara cu multe milioane. Jean Hurtig, fost administrator al ziarelor Timpul şi Argus, a fost arestat la Constanţa de poliţia legionară, pe când vroia să se îmbarce şi să fugă din ţara cu bijuterii şi devize în valoare de peste patru milioane de lei. Până la urmă a convenit şi Antonescu că măsurile luate de chesturile poliţiei de la Galaţi şi Constanţa sunt bune şi a aprobat ca funcţionarii vamali să fie dublaţi de funcţionarii legionari de la poliţie.

4. Abuzuri ale Prefecţilor. Incontestabil că, în zelul lor de a repara nedreptăţile săvârşite în trecut populaţiei româneşti, anumiţi prefecţi şi-au depăşit atribuţiile lor legale. Nu trebuie uitat că eram în faza de iniţiere şi de formaţie a noului personal administrativ, ceea ce nu se putea realiza cât ai bate din palme. Incidentele erau inevitabile până când noii prefecţi şi-ar fi însuşit practica administrativă. Aşa de pildă, una din aceste ilegalităţi. La Iaşi, Prefectul Judeţului, Dr. Ventonic, interzice încărcarea unor vagoane de marfă, pentru motivul că proprietarii mărfurilor erau evrei. Evident un abuz. A intervenit în Consiliul de Miniştri chiar Ministrul Comunicaţiilor, Pompiliu Nicolau. Ministrul de Interne, General Petrovicescu, a luat notă şi a dat ordinele necesare Prefectului. Situaţia s-a normalizat. Dar Generalul Antonescu nu s-a mulţumit cu acest mod simplu şi expeditiv de a rezolva incidentul de la Iaşi, ci a ţinut o diatribă contra acestor procedee, care „ruinează” economia ţării.

Ilegalităţile tratate în Consiliul de Miniştri erau, în mare lor majoritate, de această natură minoră. Nu era o metoda de guvernare, ci o stângăcie administrativă inerentă oricărui regim. Nu s-a văzut nici o revoluţie în lume care să debuteze, de a doua zi, cum vroia Generalul, printr-un legalism perfect. Fiecare revoluţie trece printr-o fază de excese, până ce apele sociale se potolesc reintrând în matca lor. Revoluţia legionară a fost una din cele mai blânde şi mai tolerante din lume.

Au existat şi cazuri mai grave de dezordine şi anarhie, pe care le voi trata în alte capitole, fiind legate de anumite momente ale guvernării noastre şi având nevoie să fie explicate prin ansamblul împrejurărilor în care s-au produs.

7. Direcţia Generală a Siguranţei şi a Poliţiei

Direcţia Generala a Siguranţei şi a Poliţiei avea în subordine toate poliţiile din ţară, în afară de Prefectura Poliţiei Capitalei, care era autonomă, având legătură directă cu Ministerul de Interne. În guvernul de tranziţie a fost numit de Antonescu Colonelul Petre Cameniţă la Direcţia Siguranţei, dar aflându-se despre el că participase, pe când era Prefect de Argeş, la asasinarea legionarilor, la protestele noastre, a fost înlocuit cu Alexandru Ghica.

Referinţele Generalului Antonescu despre Alexandru Ghica erau bune. Ghica locuia în acelaşi bloc cu Alexandru Rioşeanu, pe Calea Dorobanţilor. Erau vecini şi buni prieteni, cunoscându-se de mai mulţi ani. În cursul verii anului 1940, Rioşeanu îl ţinea la curent pe Ghica privitor la arestarea şi internarea Generalului şi la demersurile ce se făceau pentru eliberarea lui. Dar, în afară de recomandarea lui Rioşeanu, Generalul nu putea uita că, în noaptea. de 5-6 Septembrie, numai datorita alarmei lui Ghica a putut să zădărnicească planul Regelui Carol de a-l aresta şi schimba cursul evenimentelor. Numirea lui Ghica la Siguranţă avea pentru Generalul Antonescu semnificaţia unei recunoştinţe personale, în afară de faptul că dădea satisfacţie şi unei legitime cereri a Mişcării.

Numirea lui Ghica a fost fericit aleasă şi din punct de vedere al calităţilor personale ale acestuia. O mare forţă de caracter, dublată de o temeinică pregătire intelectuală şi profesională, ca jurist şi avocat. Sub conducerea lui Ghica, Direcţia Generală a Siguranţei a devenit o instituţie solidă a noului regim.

Alexandru Ghica şi-a ales personalul cu mare grijă. N-a făcut nici o numire de Chestori, Şefi de Poliţie, Comisari, fără a se consulta cu organizaţiile legionare respective, având încredere în judecata şi aprecierea şefilor locali. În marea majoritate a cazurilor s-a înconjurat de colaboratori competenţi şi, dacă s-au ivit şi câteva excepţii, aceasta se datorează grabei cu care s-au făcut aceste numiri. Nu trebuie uitat faptul că stimulentul de a înlocui cât mai repede cadrele vechi ale poliţiei venea direct de la Antonescu, care, în primele luni ale guvernării, trăia sub obsesia unei posibile contra-lovituri organizate de elementele carliste rămase în Stat.

Când numirile făcute de Ghica nu corespundeau postului ocupat, şefi de poliţie sau comisari, Alexandru Ghica n-a ezitat să ia măsuri de revocare a elementelor care şi-au depăşit atribuţiile lor legale, chiar dacă erau legionari şi chiar dacă erau fruntaşi ai organizaţiilor din acele judeţe. Citim în ziarul Buna Vestire din 9 Noiembrie 1940 următorul comunicat al Direcţiei Generale a Poliţiei:

”Alexandru Ghica a aplicat sancţiunea destituirii din funcţie a următorilor:

Stănescu Bucur, delegat-şef la Poliţiei oraşului Turnu-Măgurele;

Marinescu Nicolae şi Stănoiu Dumitru, şefi-delegaţi ai comisariatelor de poliţie din Roşiorii-de-Vede şi Alexandria, pentru faptul de a fi luat şi tolerat măsuri abuzive, care au dus la discreditarea Statului Legionar”.

Aceste abuzuri au fost nişte bătăi aplicate în public unor adversari politici, care, sub regimul anterior, s-au distins şi ei prin abuzurile ce le-au săvârşit contra legionarilor, insultându-i şi lovindu-i.

Antonescu a exploatat cu mare tam-tam „abuzurile” legionare din Teleorman, dar n-a binevoit să adauge că Alecu Ghica, îndată ce-a aflat de aceste ilegalităţi, a destituit fulminant toata seria de şefi de poliţie din judeţ, recrutaţi dintre legionari. Tot Alecu Ghica, în Ianuarie 1941, l-a destituit pe chestorul poliţiei din Brăila, Mazilu, pentru că a scos la curăţatul zăpezii pe străzi nişte evrei bătrâni. În cazul precedent ca şi în cazul de la Brăila, Ghica a procedat poate prea drastic, în raport cu culpa săvârşită de cei destituiţi, având în vedere că erau elemente de elita ale Legiunii. Dar Ghica era un funcţionar conştiincios, care vroia să-l servească cu devotament pe Conducătorul Statului şi principiile Statului naţional-legionar.

Cu excepţia unor întâmplări mai grave, de care vom vorbi în alta parte, poliţiile din ţară, sub conducerea lui Alecu Ghica, au funcţionat normal şi eficace. Evident, „plângerile” şi „pârile” curgeau la preşedinţie din toate părţile, pentru a discredita administraţia legionară, simţind duşmanii unde e punctul slab al regimului, cum spunea într-un Consiliu de Miniştri Generalul Petrovicescu:

”De vorbe, de aversiuni şi de duşmănie nu vom scăpa chiar dacă vom fi mieii cei mai blânzi”.

Relaţiile dintre Rioşeanu şi Alecu Ghica n-au rămas aceleaşi. Din relaţiile de prietenie, s-au transformat în relaţii de aversiune şi mai târziu de duşmănie declarată. Ele reflectau înrăutăţirea raporturilor dintre Generalul Antonescu şi Mişcare. Rioşeanu, un devotat al Generalului, urmând linia acestuia, căuta să-i procure acestuia cât mai multe dovezi de „dezordinile” din ţară, în timp ce Alexandru Ghica, un om de o mare corectitudine sufletească, refuza să devină unealta dezagregrării regimului, cum căuta să-l capteze la început Rioşeanu, pe baza prieteniei lor. Văzând ca nu-l poate atrage în conspiraţia antonesciană, Rioşeanu a început să-l atace pentru a obţine înlocuirea lui. E caracteristică în aceasta privinţă intervenţia lui Rioşeanu în şedinţa Consiliului de Miniştri din 29 Noiembrie, în care s-a tratat chestiunea ordinii publice după întâmplările de la Jilava:

”Aţi spus, Domnule General, că suntem răspunzători de ceea ce se întâmplă.

Ca să fiu responsabil eu, ca Ministru al Poliţiei, trebuie ca atât la Siguranţă cât şi la Poliţie, să am oamenii mei.

Eu nu sunt sigur nici de D-l Mironovici şi nici de D-l Ghica.

Pentru actele Dumnealor eu nu pot să răspund”.

Am explicat în capitolul anterior de ce nici Ghica şi nici Prefectul Capitalei nu se supuneau lui Rioşeanu, cum ar fi cerut ordinea ierarhică normală. Pentru că nici Rioşeanu nu se supunea Ministrului de Interne Petrovicescu, ignorând autoritatea acestuia şi tratând toate chestiunile direct cu Conducătorul Statului.

8. Prefectura Poliţiei Capitalei

În contrast cu Direcţia Generală a Siguranţei Statului şi a Poliţiilor, unde a domnit liniştea şi ordinea, Prefectura de Poliţie a ţinut guvernul într-o permanentă încordare din cauza ieşirilor necugetate şi nepermise ale unora dintre noii funcţionari. Putem atribui vinovăţia principală a dezordinilor de la Prefectura Cololelului Zăvoianu, aşa cum a făcut Antonescu, în procesul ce i l-a intentat şi care s-a încheiat cu condamnarea lui la moarte?

Acuzaţia nu este dreaptă, pentru că trebuie să ţineam seama de împrejurările extraordinar de grele în care şi-a exercitat funcţia de Prefect al Poliţiei. Colonelul Zăvoianu a avut cea mai ingrată sarcină dintre funcţionarii noului Stat. Înainte de a pronunţa o judecată asupra gestiunii lui, trebuie să ne aducem aminte de momentul dramatic când a luat în primire Prefectura de Poliţie şi problemele ce trebuiau să se rezolve în cel mai scurt timp posibil.

Ce însărcinări primise Colonelul Zăvoianu de la Conducătorul Statului şi cum le-a îndeplinit?

l. Înlocuirea grabnică a vechilor cadre ale Prefecturii de Poliţie, o primenire de sus pană în jos, deoarece, cu rare excepţii, nu se putea avea încredere în comisarii şi agenţii acestei instituţii. Nu numai pentru trecutul lor sângeros, căci participaseră la toate crimele şi ticăloşiile dictaturii Carol-Călinescu, dar şi pentru siguranţa noului regim.

2. Având ca bază de acţiune Capitala, tot Colonelului Zăvoianu îi revenea obligaţia de a proceda la arestarea celor vinovaţi de crime în perioada carlistă. Comisia de Ancheta Criminală începuse să lucreze concomitent cu numirea Colonelului Zăvoianu şi aceasta instituţie excepţională avea nevoie de concursul forţei executive pentru a-i aduce în faţa ei pe culpabili. Era mai mult decât evident că urmărirea şi arestarea asasinilor legionarilor nu se putea realiza cu vechile cadre poliţieneşti, compromise ele însele în aceste crime. Mulţi dintre foştii funcţionari ai Prefecturii de Poliţie au trecut prin faţa Comisiei de Anchetă şi au primit mandate de arestare.

Cum a procedat Colonelul Zăvoianu pentru a îndeplini ordinele Conducătorului?

Spre deosebire de Direcţia Generală a Siguranţei, unde personalul central era restrâns, Prefectura de Poliţie avea un efectiv numeros, câteva sute de persoane, de la chestori, comisari şi până la agenţi şi informatori. Din cauza aceasta, nu se putem face substituiri progresive şi parţiale, ci cu cea mai mare iuţeală epuraţia trebuia să cuprindă nu numai vârfurile, ci şi un mare număr de funcţionari inferiori. Nicăieri ca la Prefectura de Poliţie nu s-a observat mai clar ruptura cu vechiul regim. Colonelul Zăvoianu a introdus la Prefectura un mare număr de legionari, adeseori trecând peste pregătirea şi calificativele lor, dând prioritate necesităţii, sub presiunea impusa chiar de Conducerea Statului, de a transforma Prefectura, în cel mai scurt timp posibil, într-un instrument loial Statului Naţional-Legionar. Paralel cu acest organism reconstituit din temelii, a mai realizat şi performanţa să execute şi mandatul Comisiei de Ancheta, arestând principalii responsabili de crimele contra legionarilor, pentru a fi anchetaţi şi apoi deferiţi justiţiei. Tot Colonelul Zăvoianu a mai obţinut de la Conducător şi aprobarea ca lotul de acuzaţi aflaţi la început în stare de arest în subsolul Prefecturii de Poliţie să fie transferat la Jilava şi acolo să fie păzit în interiorul închisorii de o gardă legionară.

Considerând activitatea Colonelului Zăvoianu ca Prefect de Poliţie din perspectiva istoriei legionare, el a fost omul predestinat să fie unul din „răzbunătorii” Căpitanului, continuând seria eroică a lui Miti Dumitrescu şi Lucian Caramlău, care au luptat şi au căzut pentru a deschide drumul biruinţei legionare de la 6 Septembrie. Fac parte din acea pleiadă a legionarilor „care au încins săbiile neamului”, pentru a-i pedepsi pe cei ce i-au făcut rău, căci ucigându-l pe Corneliu Codreanu, au deschis drumul ciopârţirii ţării şi apoi al invaziei bolşevice.

Ura mortală ce şi-a atras-o Colonelul Zăvoianu din partea forţelor care se grupaseră în spatele lui Antonescu, până a-l aduce în faţa plutonului de execuţie, nu a fost decât consecinţa lucidităţii lui implacabile că datoria primordială a regimului legionar este de a pedepsi şleahta de asasini care au distrus viitorul neamului. El s-a identificat cu această misiune, ca un mistic, ca un iluminat, executând o poruncă ce venea de dincolo, de la Căpitan, lăsată supravieţuitorilor în testamentul întemeietorului Mişcării.

În momentul când, la începutul lunii Noiembrie, Generalul Antonescu şi-a schimbat politica faţă de asasinii legionarilor, vrând să-i pedepsească, dar „fără să verse sânge”, tot Colonelul Zăvoianu s-a remarcat prin vigilenţa şi refuzul lui de a se supune deciziilor suspecte ale Comisiei de Anchetă, care, încurajată de atitudinea şovăielnică a lui Antonescu, vroia să-i scoată de la Jilava sub fel de fel de pretexte, trecându-i sub pază, fie la Văcăreşti, fie la diverse spitale sau sanatorii. Colonelul Zăvoianu n-a executat aceste mandate, dându-şi seama că se urmăreşte scoaterea marilor criminali de sub paza legionarilor, ca un prim pas pentru a fi mai târziu eliberaţi. Pentru această intransigenţă s-a expus urii antonesciene şi a plătit cu viaţa fidelitatea faţă de Căpitan.

Graba cu care Colonelul Zăvoianu a schimbat personalul poliţienesc de la Prefectură a avut şi dezavantajele ei, care ne-au creat mai târziu mari greutăţi. Responsabili, care au lucrat sub conducerea lui Zăvoianu, au fost următorii:

Serviciul Social: Chestor Ilie Stângă, avându-l ca ajutor pe Mardarie Popinciuc.

Serviciul Judiciar: Chestor Virgil Popa, ajutat de Pietraru.

Serviciul Circulaţiei: I. G. Dimitriu.

Serviciul Moravurilor: Anchidim Useriu.

Secretar General: Maiorul Orăşianu.

Secretarul Cabinetului Prefectului: Stelian Stănicel.

Cea mai nefericită alegere a Colonelului Zăvoianu a fost a lui Ilie Stângă pentru Serviciul Social. Acest serviciu avea o importanţă deosebită, care le lăsa în umbră pe celelalte, deoarece în sarcina lui cădea urmărirea elementelor periculoase Statului sau pentru regimul politic existent. Sub Armand Călinescu acest serviciu a fost condus de faimosul Jean Dumitrescu, care şi-a câştigat o tristă celebritate cu schingiurile şi omorurile de legionari în beciurile de la Prefectură.

Stângă mi-a făcut atâtea greutăţi, a creat atâtea probleme în relaţiile dintre Mişcare şi Conducător, încât refuz să cred până astăzi că a fost de bună credinţă. Abia scăpasem de o trăsnaie de-a lui, abia potoleam lucrurile, şi o altă ispravă răsunătoare, săvârşită de agenţii acestui serviciu, cutremura edificiul Preşedinţiei. Stângă lua iniţiative proprii, peste capul Prefectului şi contrar îndemnurilor Ministrului de Interne şi ale mele, la linişte şi ordine. Părea că se bucură de o impunitate garantată, că o mână nevăzută îl ocrotea, căci altfel este de neînchipuit îndrăzneala cu care continua actele de tulburare a ordinii publice. Nu ştiu de ce l-a păstrat în fruntea acestui serviciu Radu Mironovici, după întâmplările de la Jilava, când se vădise rolul lui de agent provocator, ordonând alte arestări de oameni politici şi creând un nou focar de tensiune cu Conducătorul Statului.

Serviciul Judiciar condus de avocatul Virgil Popa a funcţionat corect, iar cât priveşte celelalte servicii n-am auzit să se fi întâmplat în sfera lor de atribuţii acte reprobabile.

S-a mai întâmplat la prefectura de Poliţie un alt necaz. Romulus Opriş conducea un birou de ancheta pentru străini. Nu ştiu cum i-a venit ideea să proclame serviciul sau „Biroul Doi”, inspirându-se probabil din „Deuxieme Bureau” al armatei franceze, care avea misiuni de contra-spionaj. O denumire pompoasă, care nu avea nimic comun cu lucrările acestui birou, căci urmărirea infiltraţiilor de agenţi străini nu cădea în sarcina Prefecturii de Poliţie, dar titlul ce şi-l luase a creat o nouă psihoză de nelinişte la Preşedinţie. Rioşeanu, ca patron al Serviciului Secret, socotea că legionarii urmăresc subplantarea oficinei de informaţii a armatei prin acest birou, şi a raportat Conducătorului.

– Nu vom tolera niciodată, mi-a spus Rioşeanu pe un ton ameninţător, existenţa acestui „Birou Doi”, sub conducerea lui Opriş.

Am avut o nouă altercaţie cu Generalul pe chestiunea acestui serviciu neautorizat de structura legală a Prefecturii. Iată cum o copilărie în fond, o etichetă grandilocventă, a creat o nouă furtună în sânul guvernului.

În cartea Pe Marginea Prăpastiei este şi o acuzaţie nedreaptă contra chestorului Stângă, pe care nu o pot trece cu vederea. Acolo se vorbeşte de marile sume de bani ce s-ar fi găsit la Serviciul Social, ca rezultat al „jafurilor” săvârşite de legionarii care operau sub comanda acestuia. Se dă în carte o lista de bancnote româneşti şi de valute străine găsite în sertarele acestui Serviciu, între care dolari, lire şi o mulţime de monede balcanice. Nu sunt nişte sume neobişnuit de mari, dar trebuie precizată provenienţa lor. Prefectura de Poliţie îi urmarea şi pe traficanţii de devize, în majoritate evrei, şi descoperindu-i „in flagrant delict”, le confisca valutele negociate. Dacă ar fi avut intenţia să şi le însuşească, Stângă şi oamenii lui ar fi avut suficient timp ca să le scoată de la Prefectură şi să le pună la adăpost sigur. Faptul că aceşti bani au fost găsiţi de anchetatorii lui Antonescu este cea mai bună dovadă că au fost ridicaţi de la traficanţii de devize pentru a fi restituiţi Statului.

Dacă i se poate imputa ceva Colonelului Zăvoianu este ca a pierdut controlul diverselor servicii de la Prefectură. Fiecare şef de secţie lua iniţiative proprii, trecând peste Prefectul Poliţiei, care uneori puteau fi bune, dar alteori duceau la rezultate deplorabile. Am încercat să remediez această stare de lucruri şi într-o zi m-am dus la Prefectură şi în sala principală i-am convocat pe toţi funcţionarii, mari şi mici, dându-le anumite îndrumări. Intervenţia mea n-a dat roade, pentru că nu cadrele inferioare erau atât de vină, cât răul care venea de sus. Ar fi trebuit schimbată întreaga garnitură de şefi de secţii şi în primul rând echipa de la Serviciul Social. Sub mâna energică şi competentă a altor şefi, şi personalul inferior s-ar fi acomodat cerinţelor legale.

Prezenţa Colonelului Zăvoianu în fruntea Prefecturii era pentru mine o garanţie de ordine, nu numai că era legionar de elită, dar şi pentru că era ofiţer de carieră. Avea, cum se spune, disciplina în sânge. De ce atunci această lipsă de unitate? Colonelul Zăvoianu avea o imensă încredere în legionarii numiţi la Prefectură, îi iubea ca un părinte, şi nu-şi putea imagina ca dragostea lui să nu fie răsplătită. Unii legionari angajaţi la Prefectură au abuzat de dragostea şi încrederea lui. Am avut şi eu decepţiile mele cu legionarii, după cum n-a fost cruţat nici Căpitanul.

9. Tactica lui Antonescu

Trebuie să înţelegem – ca premisă fundamentală a acestui capitol – ideea ce l-a călăuzit pe Antonescu, în timpul guvernării cu legionarii. Nu-l interesau nici Statul şi nici bunăstarea naţiunii, ci cum să-şi întărească poziţia lui personală în detrimentul celorlalte forţe. Patriotismul lui, pe care-l afişa zgomotos în toate împrejurările, era fluid, identificându-se cu propria persoană. Încuraja tot ce contribuia la creşterea autorităţii şi prestigiului său, de oriunde venea, şi combătea toate simptomele politice ce i-ar fi putut debilita puterea. Dacă împlinea uneori şi voia naţiunii, o făcea tot pentru avantajele care i le putea aduce momentan. N-avea o credinţă, un ideal căruia să-i subordoneze toate actele vieţii lui, şi era gata să se împreuneze cu oricine i-ar fi putut asigura o mai largă porţiune din Stat. Lipsa de scrupule şi-a dovedit-o şi la instaurarea dictaturii carliste, fiind arteficele ei principal.

Silit de împrejurări, a pactat şi cu mişcarea, pentru a-şi putea consolida conducerea Statului, care la început era fragilă, dar nu cu intenţia de a fi un partener loial al mişcării. El nădăjduia să poată aservi şi mişcarea ambiţiilor lui dictatoriale şi abia când a văzut că întâmpină rezistenţă, s-a înclinat pentru o soluţie de forţă.

Pentru a rămâne singurul stăpânitor, Generalul Antonescu a utilizat faţă de noi, chiar din capul locului, metoda lui predilectă de care se servea în armată şi care i-a atras porecla de „câinele roşu”. Orice neregula ar fi descoperit în aria administrativa condusă de legionari, o convertea într-o demonstraţie a incapacităţii noastre de a ne acomoda cerinţelor Statului. Nu limita incidentele, de cele mai multe ori de natură minoră, la proporţiile lor reale, ci le exagera, le umfla, le da dimensiuni colosale, ca şi cum din cauza lor întreaga clădire a Statului ar fi gata să se prăbuşească. Cu această interpretare anormală şi absurdă a oricărui incident, Antonescu urmărea să ne creeze noua un complex de inferioritate şi culpabilitate, iar el să apară ca paladin al ordinii în Stat. De câte ori nu l-am auzit văicărindu-se:

– Domnule Sima, cu astfel de metode ne prăbuşim Statul se duce de râpă, armata se revolta şi opinia publică ne sare în cap.

– Domnule General, îi răspundeam, nu ne sare nimeni în cap. Nu există actualmente în ţară o forţă capabilă să se atingă de actuala aşezare. Binomul Antonescu-Mişcare este prea puternic ca să fie sfărâmat. Imensa majoritate a poporului e cu noi, iar nemulţumiţii se reduc la câteva cercuri isterice din Capitală. N-aţi văzut cu cine e poporul la marile manifestaţii la care aţi participat?

Generalul ştia că spun adevărul. Dar nu-l interesa starea de spirit a ţării, net favorabilă nouă, ci cum să obţină şi conducerea mişcării. Zugrăvind „nelegiuirile” săvârşite de anumiţi legionari, ca o ameninţare pentru însăşi existenţa Statului, el urmarea doar efecte teatrale, pe care să le speculeze în favoarea lui.

Aceasta tactică de plutonier-major a întrebuinţat-o chiar din primele zile ale guvernării şi a continuat-o în crescendo până la ruptură. Adeseori ajungea la situaţii penibile cu intervenţiile lui în Consiliul de Miniştri, căci nici nu binevoia să se informeze suficient asupra incidentelor pe care le stigmatiza.

În şedinţa din 27 Septembrie, îşi ridica glasul împotriva „excitării simţului de bestialitate” în presă. Ce se întâmplase? Gazeta Porunca Vremii îl atacase pe Profesorul Iorga pentru trecutului lui, necruţându-l şi nealegându-şi epitetele. Generalul protestează contra acestei campanii de presă contra Profesorului Iorga. „Trebuie să avem o presă decentă”, proclamă el sentenţios. Mă scol şi îi atrag atenţia că Porunca Vremii nu este o gazetă legionară, ci aparţine partidului naţional-creştin. În loc să-şi recunoască greşeala, rectificând amestecul Legiunii, face responsabil de articol cenzura, pe şeful cenzurii şi, în final, pe Ministrul Presei, Constant.

Tactica aceasta s-a intensificat după întâmplările de la Jilava, creându-ne o atmosferă irespirabilă. Dar nu numai atâta. A trecut la un stadiu de acuzaţii. Vroia să demonstreze că neregulile săvârşite de legionari sunt mult mai mari decât ale fostului regim. Vroia să acopere crimele monstruoase din timpul lui Carol cu „bestialităţile, barbariile şi cruzimile” ce le săvârşea acum mişcarea. Orice cercetător obiectiv îşi dă seama că nu există termen de comparaţie între cele două regimuri. Perioada Carol-Călinescu s-a caracterizat printr-un plan de nimicire al unei generaţii, în frunte cu Căpitanul şi elita ei, în timp ce sângele vărsat la Jilava nu e decât expedierea acestor crime, reacţia unui tineret contra călăilor lui, în disperare de cauza, văzând că Antonescu urmăreşte salvarea lor.

Dacă n-ar fi fost aşa cum era şi dacă n-ar fi urmărit planurile ce le urmărea, Generalul ar fi priceput că în câteva săptămâni era imposibil să controlez toate resorturile mişcării, mai ales când crescuse ca o avalanşă după 6 Septembrie. El vroia ca toate să meargă „ca pe sârmă”, ca la un regiment, dar şi într-un regiment câte neglijenţe nu se pot descoperi la o inspecţie. Dacă ar fi fost un adevărat om de Stat, aşa cum se pretindea, şi-ar fi dat, seama că Mişcarea e o revoluţie şi ca să treacă de la fierberea revoluţionară la aşezarea statală, se cere timp, bun simt şi educaţie. Dar Generalului Antonescu nu-i convenea liniştea şi ordinea care domnea în cea mai mare parte a ţării, ci tocmai aceste incidente inerente oricărei noi experienţe politice, tocmai dezordinile, pentru a le putea apoi specula în beneficiul său.

Fără îndoială că unii legionari nu înţelegeau situaţia delicată în care ne aflam şi, prin actele lor nesăbuite, chiar de bună credinţa fiind, furnizau Conducătorului argumente împotriva Mişcării. Nu înţelegeau că nu suntem la putere, că deţinem o parte din putere într-un echilibru precar. Odată ajunşi la putere prin giganticul efort ce l-am făcut cu toţii în vara anului 1940, trebuia să fiu ajutat pentru a trece cu succes şi faza de consolidare a puterii. Şi aceasta nu se putea face decât prin prudenţă la fiecare pas în administraţia ţării, fără a cădea în tentaţia de a ne arata cine suntem noi şi cât suntem de tari, cum au făcut din nefericire unii.

10. Corpurile auxiliare

Prin „Corpuri Auxiliare” înţeleg acele formaţii legionare care aveau misiunea să stea într-ajutorul organelor poliţieneşti ale Statului, în perioada de trecere de la vechiul regim carlist la noul regim legionar. Tot sub această denumire trebuie să introducem şi acele unităţi legionare care vegheau la păstrarea ordinii şi disciplinei în interiorul Mişcării.

A. Poliţia Legionară

Am explicat în partea a doua a lucrării cum a luat naştere Poliţia Legionară, din ce îndemnuri s-a constituit şi ce rol i-am rezervat în raport cu poliţia oficială. Instigatorul Poliţiei Legionare a fost Generalul Antonescu. Practic, fără nici un titlu încă, Poliţia Legionari a început să funcţioneze chiar în ziua de 6 Septembrie, după renunţarea la Tron a Regelui Carol II. Generalul Antonescu i-a rugat pe legionari să facă de paza în jurul Palatului pentru a nu se face manifestaţii şi a fi lăsat fostul Rege să-şi facă în pace pregătirile de plecare. Aşa s-a format primul pichet de poliţie legionară, sub conducerea lui Alexandru Randa, care se plimba de sus până jos în faţa Palatului Regal, îndemnând lumea să se împrăştie. La capitolul 3 din partea a doua, cititorii vor găsi toate amănuntele referitor la originile Poliţiei Legionare.

Sediul Poliţiei Legionare a fost pe Splaiul Independenţei, o casă în colţ, nu departe de Strada Izvor. Primul ei şef a fost Victor Apostolescu, care s-a distins prin eficacitatea şi energia cu care i-a urmărit pe criminalii erei carliste. Poliţia Legionară a jucat un rol important în prima fază a guvernării, când s-a decis arestarea uneltelor care au participat la execuţii de legionari. A fost o auxiliară preţioasa a poliţiei oficiale. Fără de existenta Poliţiei Legionare, mulţi complici ai Regelui Carol ar fi dispărut.

Celor acuzaţi de crime şi arestaţi, li s-a fixat mai întâi domiciliu forţat în casele lor. Paza lor era asigurată, afară la poartă, de jandarmi, iar înăuntru de un grup de agenţi, de obicei patru, dintre care doi erau delegaţi de la Prefectura de Poliţie, iar ceilalţi doi erau detaşaţi de la Poliţia Legionară. Membrii Poliţiei Legionare s-au purtat corect cu arestaţii lor, fără insulte şi ameninţări.

Poliţia Legionara s-a constituit mai întâi în Capitală şi apoi s-a extins în toată ţara. De fapt terenul era pregătit. Îndată după 6 Septembrie, din iniţiativa şefilor locali, s-au format în mai toate oraşele din provincie nuclee de „serviciu de ordine”, dependente de organizaţiile judeţene. Aceste nuclee au format baza Poliţiei Legionare de mai târziu din perioada guvernării.

După ce Poliţia Legionară s-a organizat în toată ţara, am dat o nouă circulară, prin care am stabilit atribuţiile ei de auxiliară a Poliţiei de Stat.

În luna Noiembrie, l-am înlocuit pe Apostolescu cu Ion Boian la conducerea Poliţiei Legionare din Capitala. A fost o deficienţă de serviciu. Cu toate repetatele avertismente, Apostolescu n-a fost în stare să-i descopere pe făptaşii unor tulburări în Capitală, care, după informaţiile victimelor, se prezentau ca „poliţie legionară”. Ca urmare a acestei schimbări la conducere, Victor Apostolescu a părăsit Poliţia Legionară şi a intrat în serviciu la Prefectura de Poliţie, însoţit de Gheorghe Acrivu şi Vasile Olteanu. Mai târziu, Apostolescu a trecut la Direcţia Generală a Siguranţei, fiind numit de Ghica Inspector Regional.

B. Serviciul de Ordine

După întâmplările de la Jilava, am desfiinţat Poliţia Legionară şi în locul ei am creat un serviciu de ordine pe întreaga mişcare, a cărui conducere i-am încredinţat-o tot lui Boian, care, în scurtul timp cât a funcţionat ca şef al Poliţiei Legionare, a dovedit a fi un legionar conştient şi responsabil. Noul Serviciu nu mai avea nimic comun cu Poliţia Statului şi nu se ocupa decât cu menţinerea ordinii înăuntrul mişcării. Serviciul de Ordine putea coopera cu Organele Statului, când descoperea ceva suspect, dar nu întreprindea nici o operaţie de poliţie pe cont propriu.

Efectivul Serviciului de Ordine nu trecea de 50 şi era format numai din personal selectat. Din fosta Poliţie Legionară, Boian a reţinut anumite elemente, iar restul l-a completat cu recrutări noi, mai ales dintre studenţi. Ion Boian a evacuat casa din Splaiul Independenţei şi s-a mutat cu birourile într-o casă de pe Strada Victoriei, nu departe de Legaţia Germană.

Serviciul de Ordine în scurtă vreme şi-a meritat încrederea ce i-am acordat-o. În Capitală, a dat de urmele unor derbedei îmbrăcaţi în cămaşă verde care spărgeau casele oamenilor. La manifestaţia de la Alba Iulia, din 1 Decembrie, pentru prima oară Serviciul de Ordine şi-a făcut apariţia în public. Generalul Antonescu în persoana l-a felicitat pe Boian pentru modul eficace şi discret cum a organizat paza noastră. La Conferinţele de la Preşedinţie, convocate de General pentru a trata chestiuni de ordine internă, era regulat invitat şi Boian, alături de Generalul Petrovicescu, Ghica, Mironovici şi Rioşeanu.

C. Gărzile Încazarmate

Gărzile Încazarmate au luat fiinţă la sfârşitul lunii Octombrie 1940, sub conducerea lui Ovidiu Găină, având sediul în Strada Cobălcescu Nr. 3. Se numeau Gărzi Încazarmate, pentru că legionarii încadraţi în aceasta unitate duceau o viaţă de cazarmă, cu un program riguros. Numărul lor era de aproximativ o sută, împărţiţi în, 10 cuiburi. Majoritatea era formată din elemente care luaseră parte la luptele de la Braşov, Vâlcele şi Bucureşti, sau care suferiseră închisoare în cursul prigoanei 1938-1940. În concepţia lui Ovidiu Găină, întemeietorul lui, acest corp trebuia să continue spiritul şi virtuţile Corpului Moţa-Marin, care a fost surprins de prigoană la începutul organizării lui.

Gărzile Încazarmate nu se amestecau în afacerile Statului. Nu participaseră nici individual şi nici colectiv la operaţii de poliţie sau la păstrarea ordinii publice. Misiunea lor era strict limitată la necesităţile mişcării:

– făceau de pază la casa unde locuiam şi mă însoţeau când aveam nevoie de prezenţa lor în deplasări;

– aveau în grijă sediul legionar, mai ales după atacul ce l-a suferit;

– la manifestaţiile legionare, făceau un cordon de protecţie a personalităţilor regimului.

Gărzile Încazarmate aspirau să cultive idealul legionar, aşa cum era expus în Cărticica Şefului de Cuib. Programul lor zilnic avea trei puncte principale:

a) Educaţia legionară. Şedinţe de cuib, cu comentarii din cărţile Căpitanului, ale lui Moţa şi Marin şi alte scrieri legionare.

b) Educaţia naţională şi culturală: lecţii de istorie, geografie şi drept.

c) Educaţia pre-militară: mânuirea armelor (pistoale), atletism, gimnastică, mici teme tactice.

Şeful Gărzilor Încazarmate era secundat de un ajutor, care se schimba periodic. Primul ajutor al lui Ovidiu Găină a fost Dumitru Leontieş. Un ofiţer de zi se îngrijea de administraţie, aprovizionare, curăţenie şi legăturile cu exteriorul.

Gărzile Încazarmate au fost un model de trăire şi disciplină legionară. Bine echipaţi şi instruiţi, era o mândrie să-i vezi defilând pe străzile Capitalei într-o ţinută marţială.

11. Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale

Nici nu trecuse o săptămână de la circulara mea cu înfiinţarea „Ajutorului Legionar” şi apare un Decret al Generalului prin care se anunţa crearea unui „Consiliu de Patronaj al Operelor Sociale”, sub preşedinţia propriei lui soţii, Doamna Maria General Antonescu. Aşa cum era întocmit Decretul, noua instituţie se suprapunea şi îngloba toate operele caritative ale ţării, inclusiv „Ajutorul Legionar”.

Consiliul de Patronaj a fost urzit în anturajul feminin al Generalului Antonescu, cu scopul de a oferi doamnelor din suita lui o posibilitate legală să se afirme în noul Stat. Dar urmarea şi alte scopuri. Era o lovitură cu dublu efect: atât contra mişcării, pentru a ţine sub control activitatea „Ajutorului Legionar”, cât şi contra Reginei-Mame, căreia în mod normal i-ar fi revenit patronajul operelor sociale din ţară.

Doamna Maria Antonescu era ajutată în organizarea şi conducerea Consiliului de Patronaj de intimele ei prietene: Doamnele Veturia Goga, Veturia Barbu şi Veturia Manuilă. Aceasta din urma a fost luată în Consiliu ca „expertă”, pentru nu ştiu ce studii socio-economice ce le-ar fi făcut în Statele Unite. În realitate, Doamna Manuilă, ca şi soţul ei Sabin Manuilă, erau în slujba englezilor. Veturia Goga, vioara Nr. 1 a spionajului englez în România, a introdus-o şi pe Doamna Manuilă în apropierea Generalului sub aceasta etichetă, pentru a putea culege şi transmite mai bine informaţiile.

Pentru a nu crea rezerve şi suspiciuni din partea mişcării, Mihai Antonescu a stăruit pe lângă mine ca să accept să figureze şi soţia mea în Consiliul de Patronaj, ca a două personalitate a noii instituţii. M-am opus la început, explicându-i că soţia mea nu este pentru treaba asta, abia a descins la Bucureşti din creierii munţilor, din Ţara Moţilor, şi nu cunoaşte mediul Capitalei şi nici nu vreau să o amestec în chestiuni politice. A suferit prea mult sub vechiul regim, deşi nu făcea parte din mişcare. Cu toată împotrivirea mea, Mihai Antonescu a insistat atât de mult încât în cele din urma am consimţit să intre şi soţia mea în Consiliul de Patronaj. Argumentul lui Ică, cu care m-a dat gata, a fost că prezenţa soţiei mele în Consiliu i-ar face o mare plăcere nu numai Doamnei Maria Antonescu, dar şi Generalului. Şi aşa se face că în toate apelurile apare numele soţiei mele, scris greşit la început, Eliza Sima, şi apoi corectat în Elvira Sima.

La şedinţele Consiliului de Patronaj participa şi soţia mea, alături de Doamnele Goga, Barbu, Manuilă şi alte cucoane din înalta societate bucureşteană, între care era şi soţia Profesorului Universitar Ioan Petrovici. De câte ori se întorcea de la şedinţe, îmi povestea impresiile ei penibile: în special Doamna Goga i se părea o femeie rea şi periculoasă. Deşi era amabilă cu ea, întrebând-o de părinţi, de familie, de originea şi de suferinţele îndurate sub regimul carlist, în fond îi purta o aversiune profundă, nu pentru alt motiv, ci pentru că era soţia mea.

Cum indica textul decretului, fiind un Consiliu de Patronaj al operelor sociale, a fost invitat şi Ilie Gârneaţă să ia parte la şedinţele Consiliului, în calitate de Şef al „Ajutorului Legionar”. Ilie Gârneaţă a venit de câteva ori, dar văzând care e atmosfera de acolo, cum doamnele din Consiliu vroiau să-l înhame la carul lor, punând „Ajutorul Legionar” sub controlul Patronajului, de la o vreme n-a mai răspuns la invitaţii, fără să dea nici o explicaţie.

Ilie Gârneaţă avea dreptate în fond. Nu putea accepta ca „Ajutorul Legionar”, creat din sacrificiile legionarilor şi ale publicului românesc, să ajungă la discreţia unor femei de provenienţă dubioasă, fără identitate politică precisă. Dar pentru păstrarea armoniei dintre Mişcare şi General, răzmeriţa lui Gârneaţă a avut urmări, procurând un nou motiv de zâzanie între noi şi Conducător. Consiliul de Patronaj, care se identifica cu camarila feminină a Generalului Antonescu, a avut grijă să denunţe absenţa „nemotivată” a lui Gârneaţă, prezentându-i-o ca o sfidare adusă propriei lui autorităţi. Divorţul dintre Consiliul de Patronaj şi „Ajutorul Legionar” a rămas definitiv, fiecare urmându-şi căile lui proprii. Pe măsură ce activitatea „Ajutorului Legionar” lua proporţii, lăsând în urma anemicul Consiliu de Patronaj, în acelaşi grad creştea şi invidia doamnelor din anturajul lui Antonescu.

Activitatea Consiliului de Patronaj a fost destul de ştearsă în perioada guvernării noastre. Poporul nu vorbea decât de „Ajutorul Legionar”, care îşi câştigase o faimă bine meritată în masele populare, prin ajutoarele ce le distribuia şi prin numeroasele cantine ce le înfiinţase. Ca să compenseze lipsa lui de la şedinţele Consiliului, Gârneaţă o invita din când în când pe Doamna Antonescu să ia parte la inaugurări de cantine ale „Ajutorului Legionar” sau la alte acte de binefacere.

Numele soţiei mele a adus contribuţii însemnate Consiliului de Patronaj. Câteva milioane de lei au intrat în casa Doamnei Maria Antonescu în această perioadă, iar marea majoritate a sumelor proveneau de la organizaţiile noastre sau de la prietenii şi simpatizanţii Mişcării. Pe lângă sacrificiile ce le făcea populaţia în contul „Ajutorului Legionar”, adăuga obolul ei şi Consiliului de Patronaj, socotind, graţie numelui soţiei mele, că această instituţie serveşte paralel aceloraşi scopuri.

Dar deşi soţia mea nu avea aspiraţii veleitare, să joace roluri oficiale în Statul Naţional-Legionar, şi nici nu făcea umbra doamnelor din Consiliu, n-a fost cruţată nici ea de furia răzbunătoare a Generalului Antonescu. După expulzarea noastră de la putere, a fost acuzată în mod public de „furt de bijuterii”. Presa dirijată din Cabinetul Conducătorului s-a dezlănţuit contra ei şi Tribunalul Militar a citat-o ca să se prezinte pentru cercetări. Înfricoşată de ceea ce va urma, soţia mea a fugit după 23 Ianuarie şi a stat ascunsa aproape trei luni la doamnele Codreanu şi Iasinschi. Apartamentele celor două doamne, într-un bloc de pe Strada Olari, se suprapuneau şi comunicau între ele printr-o scară dosnică. Când agenţii o căutau pe soţia mea la Doamna Codreanu, ea cobora la Doamna Iasinschi şi invers.

Din cauza tensiunii continue în care trăia, s-a îmbolnăvit de nervi, tremurând şi plângând la cel mai mic zgomot. Atunci Doamna Codreanu, făcându-i-se milă de starea ei, şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus la Mihai Antonescu, explicându-i situaţia ei. Mihai Antonescu i-a răspuns să se prezinte la Consiliul de Război pentru a-i da explicaţiile necesare.

De unde provenise toată această zarvă? Inspectoratul de Poliţie de la Galaţi confiscase, la percheziţiile unor evrei ce treceau Prutul în Basarabia, nişte obiecte interzise la ieşire. Între obiectele reţinute se aflau şi nişte bijuterii. Nu era vorba de valori importante. Inspectoratul de Poliţie a trimis obiectele confiscate la Direcţia Generală a Siguranţei, la Bucureşti. Alexandru Ghica, Directorul Siguranţei, primindu-le, s-a gândit că destinaţia lor cea mai potrivita ar fi la Consiliul de Patronaj şi cum soţia mea era membră în Consiliu, le-a expediat la casa mea cu un curier. Intrarea şi ieşirea acestor obiecte, ca funcţionar conştiincios, au fost notate de Alecu Ghica în registrul Siguranţei.

Obiectele de la Galaţi au reluat calea Siguranţei şi atunci Alecu Ghica le-a predat „Ajutorului Legionar”. Din neglijenţă a uitat să opereze în registru revenirea acestor obiecte la Siguranţă şi noua destinaţie, încât atunci când autorităţile antonesciene au început verificarea gestiunii de la Siguranţă, au găsit-o încărcată pe soţia mea cu partida de obiecte „trimise Doamnei Sima”. Noii stăpâni ai Siguranţei au raportat Generalului şi acesta a dat imediat ordin de urmărire.

Ştiam că Antonescu avea momente de nebunie, ştiam că e crud, dar nu-mi puteam închipui să fie şi un om capabil de o ticăloşie. Înainte de a se face ancheta, presa a început să urle, acuzând-o pe Doamna Sima de „furt de bijuterii”. Un om cu simţ de onestitate şi cavalerism niciodată n-ar fi făcut acest lucru. O cunoştea pe soţia mea, fusese la el la masa de atâtea ori şi fără nici un pic de omenie s-a repezit asupra ei, cu toata puterea Statului. Noi ne-am purtat altfel cu soţiile celor arestaţi. Nu le-am bruscat, nu le-am ofensat şi nu ne-am atins de casele sau averile lor. M-a mirat şi atitudinea doamnelor din jurul Generalului. Cum au putut tolera acest potop de infamii contra unei biete femei, fără nici o apărare? Poate când au ajuns şi ele la strâmtoare sub comunişti, şi-or fi adus aminte de răul ce l-au făcut soţiei mele.

Şi acum epilogul. Soţia mea s-a prezentat tremurând la Consiliul de Război. A declarat ce ştia, că obiectele au fost restituite Siguranţei. Magistratul instructor nu s-a mulţumit cu declaraţia ei şi l-a adus pe Alexandru Ghica, de la Jilava, unde era arestat, pentru confruntare. Acesta a recunoscut că, într-adevăr, a primit obiectele înapoi şi apoi le-a predat „Ajutorului Legionar”.

Dar nici după mărturia lui Ghica, Antonescu n-a binevoit să dispună o dezminţire în presă. Dimpotrivă, a continuat să-mi prigonească soţia, fixându-i domiciliu forţat la Bucureşti şi ţinând-o permanent sub supravegherea agenţilor. Îi era teamă ca în jurul ei să nu se polarizeze opoziţia contra regimului!

12. Tulburări în mişcare

Am avut şi tulburări în mişcare. În arii foarte restrânse, dar au existat. Dar oricât de puţine ar fi fost, ochiul bolnav al lui Antonescu nu descoperea maiestuoasa desfăşurare a mişcării, cu ordinea ei impecabilă, ci aceste rare dezordini şi din ele ne-a făcut un permanent cap de acuzaţie.

Cum se explică aceste ieşiri din rânduri, puţine la număr de altminteri, într-o mişcare bazată pe disciplină şi ierarhie?

1. Legionarii au trecut, aproape fără pauză şi reflexie, din prigoană şi închisori la guvernare. Aceasta trecere s-a realizat fără incidente în imensa majoritate a funcţiilor unde au fost angajaţi, dar adversarii nu remarcau unitatea noastră de bază, ci acele câteva elemente răzleţe care făceau rău Mişcării. Pe aceştia îi arătau cu degetul, la aceştia se refereau când judecau mişcarea şi o acuzau de dezordine şi anarhie.

2. Creşterea năvalnică a Mişcării. La sfârşitul lui Decembrie 1940, organizaţia legionară, cu toate ramurile ei, număra o jumătate de milion de oameni. Numărul membrilor ei depăşea numărul voturilor obţinute de Partidul, Totul pentru Ţară în alegerile din Decembrie 1937: 470.000. Dacă adăugăm şi faptul că suprafaţa ţării se redusese la 2/3, după amputarea teritoriului naţional de Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord şi Dobrogea de Sud, ne dăm seama şi mai bine de nivelul afluenţei spre mişcare. Era firesc ca între elementele intrate în Legiune sub iureşul victoriei de la 6 Septembrie să se găsească şi indivizi care să nu corespundă normelor de selecţie fixate de Căpitan.

Dar puteam noi oare opri aceasta avalanşa de oameni spre organizaţia noastră? Cine erau noii intraţi? Erau oameni străini de mişcare, simpli oportunişti, împinşi de perspectiva unor beneficii, aşa cum se întâmplă cu orice partid când ajunge la putere? Nicidecum. Erau prietenii şi simpatizanţii mişcării, acei români care ne-au dat votul în 1937; erau masele populare exploatate de toate regimurile şi care acum îşi găseau un liman mântuitor; erau fraţii noştri de credinţă şi idealuri, care n-au mai apucat să se încadreze în 1938, din cauza climatului politic ostil, şi care acum fraternizau cu biruitorii aceloraşi credinţe şi idealuri.

3. Orice revoluţie, când triumfă, trece printr-o fază de tulburări. E un fapt verificat în istorie. Nici noi nu puteam scăpa acestor zguduiri, inerente oricărui început. Trebuia să treacă un timp oarecare până ce apele revoluţionare se potoleau şi intrau în matca Statului.

4. Decimarea cadrelor. Noi n-am fost o revoluţie care să fi triumfat într-o formă plenară, cum au fost fascismul sau naţional-socialismul, căci cei mai buni dintre noi lipseau. Marea majoritate a elitei legionare a fost masacrată de regimul carlist. Cu totul alta ar fi fost situaţia dacă am fi început guvernarea noastră cu inteligenţa şi pregătirea celor ucişi la Vaslui, Miercurea-Ciuc, Braşov şi Râmnicu-Sărat. Pierderile suferite şi-au arătat efectele negative mai ales în organizaţia Mişcării. În timp ce dispuneam de multe talente şi energii pentru treburile Statului, cum am arătat şi în alta parte, lipseau marii organizatori, cum erau Clime, Banea sau Belgea. Trebuia să treacă timp până ce am fi descoperit şi valorizat noi elemente.

5. Nu eram stăpân pe guvern, pentru a avea siguranţa manevrei. Nu puteam proceda cu libertatea unui şef care n-are pe nimeni deasupra lui. Trebuia să ţin permanent seama nu numai de „plângerile” lui Antonescu, de cele mai multe ori nefondate sau iau intenţionate, ci şi de starea de spirit a mişcării.

Aveam şi obligaţia să apăr mişcarea pentru a nu-mi înstrăina ataşamentul maselor legionare.

6. Nu eram şeful unei armate, în care disciplina se bazează exclusiv pe ordin. Eram şeful unei mişcări, în care disciplina emană din dragostea care îi leagă pe toţi legionarii, chiar şi pe acei care prin actele lor necugetate îmi făceau greutăţi. Le înţelegeam suferinţele lor, răbufnirea lor de revoltă, gândindu-mă la chinurile prin care au trecut aceşti oameni care au fost de atâtea ori la doi paşi de moarte şi au luptat apoi eroic pe baricade.

Căpitanul spunea: „cea mai tristă zi din viaţa mea va fi aceea când va trebui să condamn la moarte un legionar”.

Tot aşa nici eu nu-i puteam lăsa pe aceşti, camarazi, chiar când greşeau, la discreţia acelora, infinit mai răi şi mai odioşi, care ne-au chinuit şi ne-au omorât.

7. Aceste dezordini s-ar fi resorbit în câteva luni, fără a fi recurs la măsuri drastice, prin simplul efect al îndrumărilor şi schimbărilor de personal, dacă aş fi avut timpul necesar să procedez la reorganizarea Mişcării şi dacă – condiţie şi mai importantă – am fi avut alături de noi un Conducător echilibrat mental, bun la suflet, înţelegător, mai puţin ahtiat după putere şi mai mult preocupat de salvarea patriei.

13. Primejdioasa evoluţie a Profesorului Codreanu

Pentru a înţelege atitudinea negativă a Profesorului Codreanu după 6 Septembrie, este necesar să facem o recapitulare generală a relaţiilor dintre mine şi Profesor în ultimele luni.

1. În vara anului 1940, colaborarea noastră a fost perfectă. Mă consultam aproape zilnic cu Profesorul asupra evenimentelor politice în curs şi totdeauna a sărit în ajutorul meu când mă aflam într-o situaţie grea.

2. A aprobat planul de acţiune de la 3 Septembrie şi a acceptat ca de la Braşov, în noaptea acestei zile, să adreseze un apel ţării, prin Radio-Bod, cerând abdicarea Regelui.

3. În apropierea loviturii s-a răzgândit, făcând o întoarcere de 180 de grade. Datorita nu ştiu cărei influenţe, mi-a comunicat că Luni, 2 Septembrie, este chemat în audienta la Rege şi e hotărât să se ducă.

4. Cu mare greutate am reuşit să-l împiedic să facă acest pas, convingându-l să aştepte rezultatul acţiunii întreprinse de mine în seara de 3 Septembrie.

5. În ziua de 6 Septembrie, după renunţarea la tron a Regelui Carol, l-am găsit la sediu, unde m-a întâmpinat cu braţele deschise, spunându-mi că în acea zi Biserica prăznuieşte „Minunea Arhanghelului Mihail” şi căderea Regelui se datorează unei intervenţii supranaturale.

6. După acest moment de bucurie, comentând împreună această coincidenţă, a schimbat tonul şi m-a avertizat că „pe scaunul Căpitanului va şedea el şi nimeni altul”. N-am reacţionat la această declaraţie, deoarece, în acel ceas, chestiunea conducerii mişcării nu era lămurită, iar eu n-am manifestat nimănui astfel de veleităţi.

7. De a doua zi, Profesoral a început să dea ordine, numind o serie de persoane puţin cunoscute la diferite posturi de conducere în mişcare. Nici n-a fost nevoie să anulez ordinele Profesorului, căci, prin natura lor, erau inoperante.

8. Totuşi, afişându-şi pretenţia de a lua conducerea mişcării, a întârziat formarea guvernului. Generalul Antonescu aştepta să vadă cum se va rezolva controversa din mişcare.

9. În mod public, discrepanţa dintre mine şi Profesor a izbucnit la 13 Septembrie, când a refuzat să participe la sărbătorirea zilei de naştere a Căpitanului, deşi l-am invitat stăruitor să vina la „Casa Verde”.

10. Din acest moment s-a abţinut sistematic să participe la orice manifestaţie legionară: nici la înhumarea eroilor la Predeal, nici la 22 Septembrie la Bucureşti, nici la 6 Octombrie nici la adunarea organizaţiei „Prietenii Legionarilor”.

Refuzul Profesorului Codreanu de a participa fie în guvernare (putea fi numit oricând ministru) fie la actele de afirmare ale Legiunii, nu-mi crea probleme în mişcare, poziţia mea fiind consolidată. Mă durea absenţa lui, pentru că era tatăl Căpitanului şi nici nu mă puteam înfrunta deschis cu el, explicând ce s-a petrecut între noi. De fapt eu eram victima, eu eram cel neîndreptăţit, care n-am făcut altceva decât să-mi fac datoria în mod permanent faţă de Legiune şi memoria Căpitanului. Am preferat să tac, sperând să-l îmbunez, readucându-l pe linia colaborării noastre din vară. Profesorul singur se lăsase antrenat într-o zbatere sterilă, care nu făcea decât rău mişcării şi îi bucura pe duşmani, care nu aşteptau decât un moment de ruptura în interiorul ei, ca să sară iar pe noi.

Situaţia aceasta de tensiune a rămas staţionară şi probabil s-ar fi ajuns la o soluţie acceptabilă pentru ambele părţi, dacă n-ar fi intrat pe fir Preotul Dumitrescu-Borşa şi Gheorghe Ciorogaru. Am arătat în volumul „Sfârşitul unei domnii sângeroase” cum s-au comportat aceşti legionari la Berlin. Îşi pierduseră orice încredere în viitorul Legiunii. Preotul Borşa a dezertat de la conducerea grupului legionar din Germania şi împreuna cu Ciorogaru se pregătea să se întoarcă în ţară. Când m-am întâlnit cu ei la Bucureşti, după 6 Septembrie, nu le-am făcut nici o aluzie la greşelile lor de interpretare a liniei legionare, ci i-am primit cu toată dragostea, gândindu-mă la o formulă de încadrare a lor în Statul Naţional-Legionar. Ciorogaru ar fi ajuns Subsecretar de Stat la Economie în locul ocupat de Petra mai târziu, iar pe Părintele Dumitrescu-Borşa mă gândeam să-l trimit în Spania, în fruntea unei delegaţii, pentru a relua drumul parcurs de expediţia legionară şi a strânge toate testimoniile faptelor ei eroice, de la supravieţuitorii spanioli ai războiului. Nici pe Ciorogaru şi nici pe Părintele Borşa nu-i puteam încadra din primul moment în oficialitatea noului Stat, deoarece ei formau un caz aparte. Amândoi s-au despărţit de întreaga comunitate legionară din Berlin şi i-am rugat să aştepte câtva timp până, ce rănile trecutului se vor vindeca.

Nu ştiu ce s-a petrecut în mintea lor, nu ştiu la ce concluzii au ajuns, probabil şi-au pierdut răbdarea, considerând că sunt lăsaţi de-o parte, cert este că de la un timp au început să-l frecventeze pe Profesorul Codreanu sprijinind atitudinea lui de frondă. Ei îşi imaginau că nu mai pot să joace nici un rol în mişcare din cauza mea, întâlnindu-se în aceleaşi rânduri cu Profesorul Codreanu, care vedea acelaşi obstacol pentru a lua conducerea mişcării. Deci, dacă Profesorul ar izbuti să smulgă conducerea Mişcării din mâna lui Horia Sima, implicit şi poziţia lor în mişcare ar reveni la ceea ce a fost înainte şi poate chiar mai mult.

Spre deosebire de comportamentul de până atunci al Profesorului, care se limitase să-şi exprime nemulţumirea prin absenţa lui ostentativă de la toate actele de afirmare ale Legiunii, Preotul Dumitrescu-Borşa şi Ciorogaru l-au convins pe Profesor că nu e destul să stea la Huşi, ci trebuie să forţeze nota, trebuie să treacă la acţiune, formând un grup de presiune înăuntrul mişcării, care să-l constrângă pe Horia Sima să renunţe la conducere.

În prima faza, împuterniciţii Profesorului au aplicat „noua strategie” pentru cucerirea puterii, difuzând zvonuri de la om la om ca ar exista o „criza a şefiei” şi că s-ar duce tratative pentru rezolvarea ei între Horia Sima şi Profesorul Codreanu. Acest război verbal n-a dat roadele aşteptate şi atunci consilierii Profesorului au trecut la atac public, dând să se publice o senzaţională notiţă în ziarele legionare din Capitala.

Buna Vestire din 23 Octombrie scria următoarele:

”D-l Horia Sima, însoţit de Părintele Dumitrescu-Borşa, comandant legionar, a făcut zilele trecute o vizita la Huşi D-lui Profesor Ion Zelea Codreanu.

S-a discutat cu acest prilej într-un perfect acord o serie de probleme în legătură cu organizarea centrelor legionare din ţară.

Cei doi şefi legionari au rămas noaptea la Huşi, fiind oaspeţii venerabilului părinte al Căpitanului, după care s-au înapoiat în Capitală”.

Ştirea era pe de-a-ntregul inventată. N-am fost la Huşi la data indicată de acest comunicat, nici cu Preotul Borşa, nici însoţit de altcineva şi nici singur. Pur şi simplu n-am fost. Am cerut socoteală gazetelor care au publicat ştirea şi mi s-a răspuns că notiţa le-a fost adusa de Preotul Borşa şi personalul de la redacţie nu se putea îndoi de buna credinţă a acestuia.

Publicând aceasta informaţie, cei doi sfătuitori ai Profesorului Codreanu vroiau să acrediteze zvonul în masa legionarilor că ar exista o „criză de şefie” în mişcare si, în al doilea rând că, în dezlegarea acestei crize, Preotul Borşa, însoţindu-mă la Huşi, la întâlnirea cu Profesorul, ar fi un element-cheie. Notiţa era în aşa fel redactată încât Preotul Dumitrescu-Borşa apărea la egalitate cu mine: „cei doi şefi legionari au rămas noaptea la Huşi…, după care s-au înapoiat în Capitală”.

Îngrijorat de drumul prăpăstios pe care a apucat Profesorul Codreanu şi fiindu-mi teamă că, sub aţâţările lui Ciorogaru şi Preotul Borşa, să nu întreprindă acte de natură să tulbure ordinea din mişcare, i-am rugat pe Iasinschi şi Papanace să facă ei un drum la Huşi, pentru a-l convinge pe Profesor să iasă din atitudinea protestatară. Înapoindu-se, nu mi-au adus nici o ştire îmbucurătoare. Se pare că Profesorul s-a folosit de vizita lor pentru a mă prezenta ca uzurpator la şefia Mişcării, iar ei, impresionaţi de vehemenţa filipicei Profesorului, n-au făcut nici un gest ca să mă apere, mulţumindu-se să-l asculte şi înapoindu-se „plouaţi” la Bucureşti.

Cum în acelaşi timp, în a doua jumătate a lunii Octombrie, Doamnele Elena Codreanu, soţia Căpitanului, şi Iridenta Moţa, soţia lui Ionel Moţa, au insistat stăruitor pe lângă mine, când una, când alta, ca să fac o vizită Profesorului Codreanu la Huşi, care ar fi dispus la o înţelegere. După eşecul misiunii Iasinschi-Papanace şi pentru a neutraliza intervenţiile răuvoitoare ale Preotului Borşa şi ale lui Ciorogaru pe lângă Profesor, care-l îndemnau să iasă din expectativă, m-am hotărât să fac acest pas. Am plecat la Huşi în 5 Noiembrie, pe la amiază, cu Doamna Codreanu şi soţia mea, în maşina Preşedinţiei, condusă de credinciosul Ilarie, care fusese şi şoferul Căpitanului.

Mai mare decât neliniştea ce-o aveam, gândindu-mă la o dificilă întâlnire cu Profesorul, era emoţia ce-o simţeam pe drum, la gândul ca voi păşi pragul casei unde a trăit Căpitanul, casă care a fost călcată de atâtea ori de jandarmi pentru percheziţii şi arestări, şi casa unde s-a consumat şi ultima tragedie a acestei familii, uciderea celui de-al doilea fiu al Profesorului, Ion Zelea Codreanu. Am ajuns pe înnoptate la Huşi. Am fost întâmpinaţi cu multă bunăvoinţă de bătrâna Doamnă Codreanu şi de Profesor, în pragul casei. Cât îmi mai aduc aminte, locuinţa Profesorului era o casa încăpătoare, în mijlocul unei grădini. În centru era o sufragerie spaţioasă, iar de jur împrejur odăi. În casă domnea acea tihnă provincială, descrisă de atâtea ori de romancierii noştri. Fiind târziu, ne-am aşezat la masă. Curând după sosirea noastră, a apărut şi Prefectul judeţului Fălciu, avocatul Victor Corbuţiu. Doamna Codreanu ne-a servit bucate alese şi un vin moldovenesc, dacă nu chiar din via proprie. Atmosfera a fost caldă, deşi plutea peste toţi umbra tragicelor întâmplări. Îl vedeam pe Căpitan stând la aceeaşi masă, sub abajur, urmărit de dragostea mamei, dar şi de îngrijorarea ce se va întâmpla mâine cu acest vultur al neamului. Mă simţeam umilit gândindu-mă la Căpitan, a cărui prezentă pare că i-o simţeam aievea, şi la puţinătatea mea de a-i continua opera.

După masă, Doamna Codreanu şi soţia mea s-au retras în dormitoarele ce le-au fost rezervate, iar Profesorul m-a invitat pe mine să trec în dormitorul lui pentru a începe discuţia. Mi se spusese din partea Doamnelor Codreanu şi Moţa că Profesorul şi-ar fi revizuit poziţia şi este dispus la înţelegere şi colaborare, încât i-am lăsat dânsului să înceapă vorba. De la primele cuvinte ce le-a rostit, am avut o cruntă dezamăgire. Refuza orice discuţie, orice tratare a problemei, şi din capul locului mi-a spus că o condiţie ultimativă a înţelegerii, să-i predau şefia mişcării:

„Te duci la Bucureşti, convoci toate cuiburile din Capitală şi la această mare adunare, când vin eu, D-ta îmi dai raportul:

Domnule Profesor Codreanu, Şef al Revoluţiei Legionare şi Locţiitor Pământesc al Căpitanului, legionarii din garnizoana Bucureşti în număr de… sunt gata şi aşteaptă ordinele D-voastră. Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”.

Am rămas înmărmurit. Nu numai că nu era dispus la o împăcare, dar îmi cerea să mă dau la o parte, să predau comanda Legiunii, în văzul întregii ţări, trecând peste decizia Forului Legiunii care mă investise cu cea mai înaltă magistratură din Mişcare, şi să renunţ şi la prevederile Actului Constituţional din 14 Septembrie, în care figuram drept Comandant al Mişcării Legionare. Toată ordinea legionară şi constituţionala, clădită cu atâtea jertfe, sărea în aer.

Profesorul nu se gândea la ce-ar fi urmat după aceea, haosul general în Mişcare, de care ar fi profitat din plin duşmanii. Formula cu care vroia să fie investit de mine era fantezistă şi neviabilă. Cum era să fie proclamat Şef al unei Revoluţii pe care nu o făcuse? Şi cum să ia titulatura de „Locţiitor pământesc al Căpitanului”? Mişcarea putea avea un alt şef, un urmaş al Căpitanului, dar nu un „locţiitor” al său.

Înainte de a veni la Huşi, Doamna Codreanu mi-a arătat Testamentul Căpitanului, care cuprindea în afară de lăsămintele de ordin familial, şi un testament politic, care era exprimat în două propoziţii:

– Şeful Legiunii iese din luptă.

– Îi exclud de la conducerea Mişcării pe membrii familiei Codreanu.

Testamentul Căpitanului era oglinda fidelă a concepţiei lui politice. În prima poziţie, era reafirmat principiul selecţiei. Şeful Legiunii iese din luptă, ca întreaga elită legionară. În a doua propoziţie, era exclusă familia Codreanu de la conducere, pentru că, în acest caz, s-ar fi aplicat principiul eredităţii, pe care l-a respins Căpitanul, socotindu-l neapt să asigure o succesiune valabila. Deci, nici elecţie şi nici ereditate, ci selecţie de la şeful Suprem până la ultimul şef de cuib.

Am încercat în fel şi chip să-i explic situaţia fragilă în care ne aflăm, ca noi nu suntem stăpâni în Stat, ci suntem la jumătatea drumului, că dânsul, cu autoritatea şi prestigiul ce-l are, trebuia să mă ajute să consolidăm cucerirea făcută, că soluţia propusă de el ar fi fatală mişcării, sărind în aer tot ce-am obţinut până atunci. Mi-a fost imposibil să-l urnesc din poziţia lui rigidă. Toate argumentele mele se izbesc ca de un zid de intransigenţă. Totul sau nimic. „Să convoc adunarea de cuiburi la Bucureşti şi să-l proclam şef”.

Am discutat cu Profesorul de la 11 seara până la 6 dimineaţa. De la un timp s-a aşezat pe pat, iar eu am rămas pe scaun lângă el. A repetat tot timpul formula arhiconsacrată. Un zid de incomprehensiune ne separa. Îşi crease o lume a lui, străină de realităţi. Era în afară de problemă. Eram speriat de lipsa lui de înţelegere a momentului politic în care ne aflam şi ceea ce era mai râu, se considera stăpân pe situaţie, încât îmi putea dicta decizia lui. Era intratabil. Probabil că Ciorogaru şi Preotul Borşa l-au convins că la cel mai mic semnal al Profesorului, toată mişcarea se va alinia în spatele lui.

Eram obosit de moarte. Profesorul mă privea fix şi milostiv, iar eu, cu ochii împăienjeniţi, abia mă mai ţineam pe scaun de oboseală. Toată peroraţia mea a fost zadarnică. A fost o noapte de coşmar… în casa Căpitanului. În sfârşit, la 6 dimineaţa, ne-am despărţit. Văzând ca nu-l pot convinge, l-am rugat să întrerupă conversaţia şi să o reluăm cu alt prilej. L-am invitat să participe la manifestaţia de la 8 Noiembrie la Iaşi şi a acceptat. I-am promis ca vin cu maşina să-l iau de la Huşi şi să mergem împreună la Iaşi.

14. Atacul de la sediu

Aşa cum îi făgăduisem Profesorului Codreanu, trebuia să trec mai întâi cu maşina pe la Huşi şi împreună să facem călătoria spre Iaşi, pentru a ajunge la timp la manifestaţia din 8 Noiembrie. Îmi făcusem pregătirile de plecare în acest sens. Însoţit de Eugen Necrelescu şi Aron Valeriu, trebuia să plec de la Bucureşti în dimineaţa de 7 Noiembrie, să ajungem după masa la Huşi şi de aici, luându-l pe Profesor, să continuăm drumul spre Iaşi. Guvernul în frunte cu Antonescu şi ceilalţi oaspeţi, aveau la dispoziţie trenuri speciale, care plecau seara din Bucureşti şi ajungeau dimineaţa la Iaşi.

Nu m-am putut ţine de acest program, deoarece nu avusesem timp să-mi pregătesc cuvântarea ce trebuia s-o rostesc la Iaşi. I-am comunicat Profesorului, rugându-l să mă ierte că nu pot trece pe la el şi că ne vom întâlni la Iaşi. Am plecat şi eu cu trenul special, în seara de 7 Noiembrie, ca toată lumea. Compartimentul meu era în acelaşi vagon cu al lui Antonescu şi, odată intrat în el, m-am apucat să lucrez la discursul comemorativ. Eram aşa de obosit încât nu puteam închega o frază. Nu mai funcţiona materia cenuşie. O cuvântare care, în mod normal, mi-ar fi luat două ore ca să o scriu, mi-a trebuit toată noaptea ca să o potrivesc. De la 9 seara până la 5 dimineaţa m-am luptat cu golurile din creier. A fost un chin de nedescris. Să şti că mâine trebuie să vorbeşti în faţa a zeci de mii de oameni şi să nu fii în stare să te concentrezi pentru a-ţi formula ideile.

Abia spre ziua am aţipit. A doua zi am aflat de tragicul accident în care si-au pierdut viata Eugen Necrelescu şi Aron Valeriu. Cu maşina lor trebuia să plec şi eu spre Huşi şi cine ştie dacă n-aş fi pierit în acelaşi accident, căci am fi mânat cu viteză mare pentru a ajunge la Huşi şi de acolo la Iaşi. Eugen Necrelescu şi Aron Valeriu erau inspectori de poliţie şi fuseseră trimişi de Ghica ca să ajute autorităţilor locale la paza înaltelor autorităţi ale Statului. Profesorul Codreanu a interpretat altfel lipsa mea de la Huşi: intenţionat n-am trecut pe la el ca să nu mai apărem împreună la Iaşi şi astfel să mă bucur singur de aclamaţiile mulţimii legionare!

Am povestit pe larg, într-un alt capitol, cum s-a desfăşurat manifestaţia de la Iaşi. Profesorul Codreanu s-a bucurat de cea mai mare atenţie. La defilare a fost în tribuna oficială alături de mine şi de General, deşi nu deţinea nici un rang în Stat. Când am străbătut străzile pe jos, în uralele mulţimii, eram unul lângă altul. O singură dată m-am îndepărtat de el, păşind ceva mai înainte, nu ştiu pentru care motiv. „Unde-ai fost, mi-a spus dojenitor, stai lângă mine”. Ochii Profesorului erau ţintă asupra mea ca să nu fac vreun gest cu care l-as aşeza în umbră.

Cuvântarea ţinută de Profesor la Iaşi, deşi improvizată, a fost bună. A avut toată libertatea să vorbească ce crede de cuviinţă. Totul s-ar fi încheiat bine dacă la urmă, pentru a arăta legionarilor că el este şeful Legiunii, n-ar fi scos o hârtiuţă din buzunar şi citind trei nume, al meu, al lui Gheorghe Dragomir Jilava şi al lui Nicolae Şeitan, să anunţe înaintarea noastră la gradul de Comandant Legionar pentru fapte de vitejie! Momentul şi locul erau total nepotrivite pentru a trata chestiuni interne ale Mişcării în prezenţa Regelui, a Reginei, a lui Antonescu şi a întregului guvern. Impresia a fost penibilă. Dar în afară de inoportunitatea intervenţiei Profesorului, distincţiile ce ni le acordase erau nevalabile, deoarece atât eu cât şi ceilalţi camarazi, Şeitan şi Dragomir-Jilava, eram de multă vreme comandanţi legionari făcuţi de Căpitan. Profesorul, străin de structura Mişcării, nu ştia cine e şi cine nu e Comandant Legionar.

Încă la Iaşi fiind, a venit la mine Medrea, înalt funcţionar la Ministerul Presei şi Propagandei, să mă întrebe ce să facă cu discursul Profesorului. I-am răspuns să-l publice în întregime, în afară de pasajul cu „înaintările în grad”, nu numai că nu se cuvenea să figureze într-o cuvântare ţinută în faţa Suveranului, dar şi pentru a-l feri pe Profesor de ridicol. Ce-ar zice legionarii de această ispravă? Frumuseţea discursului său ar fi scăzută.

Suprimarea pasajului cu „înaintările în grad”, la publicarea cuvântării Profesorului Codreanu în ziare a fost scânteia care l-a zguduit pe Profesor, mâniindu-l în aşa măsură încât s-a hotărât să treacă la o acţiune de forţă pentru a-şi afirma drepturile la conducerea Mişcării. După manifestaţia de la Iaşi, n-a mai stat la Huşi, ci a coborât în grabă la Bucureşti pentru a se consulta cu consilierii săi. Trebuie presupus că atât Preotul Borşa cât şi Ciorogaru l-au sfătuit să nu mai întârzie o clipă. Trebuie să ocupe sediul din Strada Gutenberg 3, însoţit de un grup de legionari şi, odată în stăpânirea lui, să dea o proclamaţie către ţară că şi-a asumat comanda Legiunii, şi apoi, în virtutea noii funcţii, să schimbe cadrele actuale, devotate lui Horia Sima.

În graba în care s-a organizat lovitura, a mai jucat un rol şi faptul că Generalul Antonescu pleca în Italia în seara de 12 Noiembrie. Aflând de această călătorie, cei doi conspiratori şi-au zis că, în absenţa Generalului, voi fi mult mai slab şi mai vulnerabil. Nu voi cuteza să mă opun acţiunii întreprinse de Profesor, ci voi accepta schimbarea de şefie ca un fapt consumat, depăşit de evenimente. Profesorul, stăpân pe mişcare, la întoarcerea Generalului, va trata direct cu Antonescu relaţiile cu regimul, iar eu, pierzând atuul principal, încrederea legionarilor, voi fi eliminat şi din guvern. În realitate, socoteala Preotului Dumitrescu-Borşa şi a lui Ciorogaru era greşită, deoarece, în lipsa Generalului, eram mult mai puternic. În afară de forţa Mişcării, dispuneam şi de forţa Statului, fiind numit de Conducător Preşedinte ad-interim al Consiliului de Miniştri.

Despre lovitura proiectată se zvonise ceva. Se vorbea de un grup de legionari care se concentrau în jurul Profesorului Codreanu. Între aceştia fusese atras din întâmplare şi un camarad care împărtăşise cu noi exilul din Germania, Alexandru Stroescu. Acesta aflând de ceea ce se plănuia, a comunicat Poliţiei Legionare că sediul va fi atacat. Cum ştirea era mai mult decât absurdă, n-am băgat-o în seamă şi nu i-am dat curs. Poliţia Legionară a fost totuşi mai vigilentă. A întărit garda obişnuită de la sediu, redusa la câteva persoane, cu un grup de studenţi care aparţineau acestui corp.

În ziua de 13 Noiembrie, înainte de masă, vine la Preşedinţie Nicolae Petraşcu şi, vădit nervos şi îngrijorat, îmi spune că sediul a fost atacat de un grup de legionari sub comanda Profesorului Codreanu. El nu se afla în acel moment la sediu. Am rămas încremenit. Cum era posibil, cum era de imaginat măcar, ca legionarii să pătrundă cu forţa în propriul lor sediu, când intrarea era liberă pentru toata lumea, respectând un obicei stabilit încă de pe timpul Căpitanului?

Mircea Muşetescu, care fusese repartizat în aceasta zi de la Splaiul Independenţei la sediu, mi-a povestit cum s-a desfăşurat scena asaltului. Profesorul Codreanu, întovărăşit de vreo 20 de legionari, au pătruns în curtea sediului, a urcat scările şi a intrat în camera din fund, unde era biroul Căpitanului, aşezându-se pe scaunul lui. Lăsându-l pe Profesor să intre, garda legionara i-a oprit pe însoţitorii lui să-l urmeze şi pe măsură ce apăreau în anticameră, îi pofteau să coboare în subsol, unde erau imobilizaţi şi identificaţi. Marea majoritate nici nu ştiau despre ce este vorba şi nici unul dintre ei n-a opus cea mai uşoara rezistenţă. Profesorul a rămas singur în camera din fund, tăiat de elementele cu care venise. Atunci a ieşit afară şi a început să vocifereze: „Cum de şi-au permis să-i aresteze pe însoţitorii lui?” Nu i-a răspuns nimeni. Nu i-a dat nici o explicaţie, purtându-se cu Profesorul cu cel mai mare respect posibil.

Între timp în Capitală s-a răspândit vestea atacului de la sediu. Au început să curgă legionari din toate părţile. Toate cercurile se mobilizaseră şi au început să trimită întăriri. De la Prefectura de Poliţie, de la Răzleţi, de la Muncitori, de la Studenţi, de la Gărzile Încazarmate au năvălit spre sediu mase mari de legionari, neştiind exact ce s-a întâmplat, dar toţi cu gândul să sară în ajutorul celor din interior. În realitate, în acel moment când s-a alarmat populaţia legionară a Capitalei, Poliţia Legionară rezolvase problema. Rămăsese singur Profesorul la sediu, în timp ce grupul cu care venise se găsea arestat la subsol. Primele contingente de legionari care au pătruns în curtea sediului făceau de pază la poartă şi la grilajul de fier care înconjura casa. Grupele care au venit mai târziu crezând ca cei dinăuntru sunt „forţa inamică”, care au pus stăpânire pe sediu, vroiau să pătrundă şi ei, pentru a-i expulza. În aceasta învălmăşeală s-au tras şi focuri de revolver. Cei de-afară, ca să-i intimideze pe ocupanţi şi să-i oblige să părăsească sediul, iar ceilalţi ca să-l apere de presupuşii atacanţi, când în realitate şi unii şi alţii erau trupe loiale. În acest schimb nenorocit de focuri au căzut loviţi mortal doi legionari: Carol Căzănescu din Prahova, un element cunoscut de mine, care făcea parte din vestita falangă de luptători din acest judeţ, şi Gheorghe Ţărău din Ardeal, recrutat pentru Poliţia Legionară. Dintr-o prea mare desfăşurare de forţe, legionarii aparţinând diferitelor corpuri nu s-au recunoscut între ei şi au tras unii într-alţii. Până la urma lucrurile s-au lămurit. Şefii de grupe au controlat situaţia, dar curtea sediului şi caldarâmul de-afara erau înroşite de sângele nevinovat al acestor tineri.

În timpul acestei busculade, Profesorul n-a părăsit camera unde se afla şi nimeni nu l-a supărat cu vreun cuvânt. A mai stat câtva timp şi apoi, văzând că lovitura a dat greş, s-a resemnat şi a plecat spre casă.

Ciorogaru şi Dumitrescu-Borşa, deşi l-au împins pe Profesor să atace sediul, nu l-au însoţit în cursul operaţiei, ci au preferat să aştepte rezultatul acţiunii. Preotul Borşa a fost recunoscut de legionari plimbându-se pe Cheiul Dâmboviţei. Dumitrescu-Zăpadă, iniţiat şi el în complot, văzând ce curs iau evenimentele, s-a grăbit să anunţe legionarii pe care îi întâlnea în cale, de atacul de la sediu, cu scopul să-şi creeze un alibi.

Consecinţele atacului de la sediu puteau fi mai grave, provocând lichidarea întregii aripi opoziţioniste din interiorul mişcării. În cursul anchetei făcute cu legionarii arestaţi, se stabilise clar, din declaraţiile acestora, că şefii rebeliunii erau Dumitrescu-Borşa şi Ciorogaru. Într-un buzunar al lui Ciorogaru, anchetat în localul Gărzilor Încazarmate, s-a găsit o hârtie, în care era notat, cu propria lui mână, pe puncte, întreg planul loviturii de la sediu. Nu mai putea tăgădui. Nu ştiu ce rol a jucat Dumitrescu-Zăpadă. Acesta se refugiase la Berlin când a început prigoana din 1938 şi îl întovărăşea ca o umbra pe Ciorogaru, devenind un fel de aghiotant al lui. De la un timp, Zăpadă s-a plictisit de exil, s-a întors în ţară, punându-se sub ocrotirea regimului carlist. A fost primul legionar din grupul Berlin care a abdicat de la lupta. După 6 Septembrie, când Ciorogaru s-a înapoiat în ţară, Dumitrescu-Zăpadă a revenit în orbita lui şi aşa se explică că cunoştea şi acţiunea întreprinsă de Profesor la sediu.

Presupunând că ar fi amestecat în lovitură şi Horia Codreanu, un grup numeros de Răzleţi, sub comanda lui Ilie Niculescu, s-au dus la locuinţa Profesorului, i-au înconjurat casa şi au vrut să-l ridice pe fiul Profesorului, pentru cercetări. A ieşit afară Profesorul Codreanu şi, cu o voce tunătoare, i-a somat să se retragă. Se pare că până la urmă Horia Codreanu a consimţit să iasă afară, a dat o declaraţie şi a fost pus în libertate. Am aflat mai târziu de acest „asediu” al casei Profesorului şi m-am supărat rău. Chiar dacă Horia Codreanu ştia ceva de lovitură, trebuia respectată persoana Profesorului. Eu nu i-am trimis şi i-am dojenit aspru când am aflat. Dar aceste triste întâmplări nu erau decât consecinţele imprevizibile ale acţiunii necugetate de la sediu.

Dar cu aceasta nu s-a terminat. În după amiaza aceleiaşi zile au venit la mine mai multe căpetenii legionare din Capitală şi din Prahova, afectaţi de moartea celor doi legionari, şi mi-au cerut dezlegare ca să termine nu numai cu Dumitrescu-Borşa şi Ciorogaru, dar şi cu toţi aceia care din 1938 şi până astăzi au avut o atitudine contrară liniei legionare sau s-au făcut uneltele regimului carlist. Ar fi momentul propice al unei epurări generale în Mişcare, răzbunând şi sângele vărsat al camarazilor căzuţi la sediu. M-am îngrozit de această propunere. M-au cuprins sudorile morţii. Ca un fulger mi-a trecut prin minte ce-ar fi însemnat să cadă Preotul Dumitrescu-Borşa, ultimul supravieţuitor al echipei din Spania şi toţi ceilalţi. Ce-ar fi zis lumea, ca noi îi ucidem pe legionari în timp ce nu făcuserăm dreptate Căpitanului şi asasinii lui se aflau încă în viaţă la Jilava? Am avut un moment de panică şi disperare. I-am rugat să nu se atingă de nici un fir de par din capul lor şi pentru a-i feri de o acţiune necugetată pe cei mai ameninţaţi dintre ei, Borşa şi Ciorogaru, l-am chemat pe Boian şi i-am ordonat să-i ia sub paza lui: „Vei plăti cu capul dacă li se întâmplă ceva”, i-am spus lui Boian la despărţire.

Inginerul Virgil Ionescu, deşi neamestecat în această acţiune, a fost şi el la un pas de moarte, victima a unei acţiuni necontrolate. Gheorghe Dragomir Jilava, îndoctrinat de Papanace încă de la Berlin că Virgil Ionescu este şeful „partidei greceşti” în Mişcare, l-a ridicat de acasă în aceeaşi zi, cu gândul ca să-l împuşte. Cu mare greutate a scăpat din mâinile lui. Nenorocirea putea să se întâmple, căci Dragomir Jilava acţiona de unul singur, şi n-aş fi putut interveni. Din acest moment relaţiile dintre Virgil Ionescu şi Papanace s-au rupt şi nu şi-au mai vorbit niciodată.

N-au fost amestecaţi în lovitura de la sediu cei trei miniştri legionari din perioada carlistă, Noveanu, Bidianu şi Budişteanu. În tot timpul guvernării noastre s-au purtat corect, n-au făcut nici o greutate, iar după expulzarea noastră de la putere, nu numai ca nu s-au ataşat defăimătorilor noştri, dar i-au ajutat pe cei prigoniţi.

Singura sancţiune ce-am aplicat-o celor vinovaţi de atacul de la sediu a fost să aduc cazul în discuţia Forului Legionar, cerându-i să se pronunţe. Forul Legiunii s-a întrunit chiar în seara când a avut loc lovitura de la sediu, fiind convocat mai dinainte pentru alte treburi. Au luat parte Profesorul Traian Brăileanu, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Mile Lefter, Vasile Iasinschi, Nicolae Petraşcu, Colonelul Zăvoianu, Aristotel Gheorghiu şi Ion Popescu-Buzău. Papanace lipsea, fiind plecat cu Generalul în Italia. Forul a decis imediata excludere a celor implicaţi în atacul de la sediu. Secretariatul General a dat următorul comunicat după şedinţa Forului:

”Faţă de acţiunea nedisciplinată şi incorectă a unor elemente înăuntrul Mişcării Legionare, care s-au asociat cu persoane străine de Mişcare, pentru a provoca în aceste momente grele pentru Ţară agitaţii meschine, – de altfel lipsite de seriozitate – Consiliul Superior Legionar cere imediata eliminare din Mişcare a:

Preotului Ion Dumitrescu-Borşa,

Gheorghe Ciorogaru şi

Dumitrescu-Zăpadă.

Pe baza acestei decizii a Forului Legiunii, care aici figurează sub numele de Consiliul Superior al Mişcării, dar în fond e vorba de una şi aceeaşi instituţie, am dat următoarea circulară:

Circulară către toate cuiburile legionare din ţară

Văzând cele stabilite de Consiliul Superior al Legiunii, pentru a feri Mişcarea de orice primejdii care ar decurge din acţiunea unor elemente lipsite de simţul răspunderii, îi elimin pentru totdeauna din Mişcare pe Ion Dumitrescu- Borşa, pe Dumitrescu-Zăpadă şi Gheorghe Ciorogaru, împreună cu aceia care au participat la acţiunea lor”.

13 Noiembrie 1940

(ss) Horia Sima

Era minimum ce puteam să fac cu aceste elemente iresponsabile.

A doua zi a venit la mine Procurorul General al Tribunalului Ilfov ca să-mi ceară instrucţiuni dacă este cazul să înceapă cercetări asupra tulburărilor de la sediu, unde-şi pierduseră viaţa doi oameni. I-am mulţumit pentru bunăvoinţă, dar l-am rugat să renunţe la orice anchetă. „Nu este nimeni vinovat. Sunt păcatele noastre, Domnule Procuror”. A înţeles şi cu un gest de condescendenţă a plecat.

Preotul Dumitrescu-Borşa a fost internat într-o vilă la Predeal, în condiţii bune, sub paza oamenilor lui Boian. Plângea mereu şi îi era teama să nu fie omorât. Ciorogaru de câteva ori a vrut să vorbească cu mine, pentru a-şi justifica atitudinea. Ei mă judecau după micimea lor sufletească, în timp ce eu mă gândeam şi atunci la trecutul lor şi tremuram mai mult decât ei să nu li se întâmple ceva. Repet că nu erau arestaţi, ci i-am ascuns, i-am luat sub protecţie, să nu cadă victimă revoltei ce mocnea în rândurile legionarilor.

Ceea ce nu l-a împiedicat pe Preotul Borşa ca, după 23 Ianuarie, când Mişcarea dispăruse de la suprafaţa vieţii politice, ghemuindu-se iar în clandestinitate, să înceapă din nou să mă împroaşte cu toate infamiile şi calomniile posibile, la adăpostul dictaturii instaurate de Antonescu. A devenit o unealtă a regimului, detestat de toată lumea legionară.

Stranie speţă de om.

La Berlin, Preotul Dumitrescu-Borşa ia conducerea grupului legionar.

Dezertează din fruntea grupului şi îşi pregăteşte întoarcerea în ţară. Un caz unic în analele legionare. Să ne fugă şeful!

După biruinţa de la 6 Septembrie, l-am primit cu toată dragostea şi vroiam să-i ofer o satisfacţie pe măsura personalităţii lui.

În loc să se bucure de renaşterea Legiunii, caută să-i dărâme pe aceia care o înfăptuiseră.

E prins în flagrant delict, ca autor al atentatului de la sediu, în care şi-au găsit moartea doi legionari loiali.

În loc să-l las pradă răzbunării legionare, îl iau sub ocrotire şi îi salvez viaţa.

Asta nu-l împiedică ca în timp ce mii de legionari populau închisorile, iar alţii mureau în faţa plutoanelor de execuţie, Preotul Borşa să se asocieze cu Antonescu în acţiunea de denigrare a mişcării, justificând crimele lui.

În comunicatul dat presei n-a fost pomenit Profesorul Codreanu tot din consideraţie pentru persoana lui. Aş fi înmormântat în mine aceste triste întâmplări, dacă Profesorul, după 23 Ianuarie 1941, n-ar fi reluat campania împotriva mea. Antonescu era mult prea bucuros ca să-l afle alături de el ca acuzator al meu şi al regimului legionar. Legionarii care i-au înconjurat casa în ziua atacului de la sediu cu devenit în limbajul Profesorului, „legionarii roşii”, când în realitate aparţineau corpului de elită al Răzleţilor. Profesorul Codreanu a fost chemat ca martor în mai multe procese ale unor legionari cunoscuţi de el. A pledat în favoarea lor, dar în acelaşi timp, îşi vărsa focul împotriva mea, acuzându-mă de tot ce s-a întâmplat. Toate declaraţiile Profesorului au apărut în presa timpului şi au fost folosite ca document şi în cartea Pe Marginea Prăpastiei. Nu mai puteam trece sub tăcere participarea Profesorului în tulburările de la sediu, ca urmare a ideii absurde ce şi-a făurit-o să devină Şeful Legiunii.

Îi rog pe toţi, în cer şi pe pământ, să mă ierte dacă am greşit.

La atâţia ani de la moartea lor, în act de serviciu, fie-mi îngăduit să vărs o lacrimă pentru bravii camarazi Carol Căzănescu şi Gheorghe Ţărău. N-au avut grade legionare, n-au fost mari personalităţi, dar aparţineau acelei elite de „mari anonimi”, care-şi identifică viaţa cu Legiunea şi nu au altă bucurie mai mare decât să se sacrifice pentru apărarea şi înălţarea ei. Trupurile lor neînsufleţite au fost depuse la Biserica Sf. Ilie Gorgani, unde s-a săvârşit slujba religioasă în dimineaţa de 14 Noiembrie. Însoţiţi de coloane legionare, au fost transportaţi la Predeal, unde au fost înmormântaţi în Cimitirul Eroilor.

15. Conflict cu Ion Mihalache

Ion Mihalache, Vice-Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, s-a plâns Generalului Antonescu de modul neomenos în care legionarii din Muscel au tratat chestiunea cooperativelor din acest judeţ. După ce l-a ascultat, Generalul l-a trimis la mine, ca să rezolvam diferendul. L-am primit imediat, cu toată atenţia cuvenita unui om care a jucat un rol în viaţa politică a ţării.

Despre ce este vorba? În cadrul noilor denumiri la Federalele cooperatiste din ţară, Institutul Naţional al Cooperaţiei a decis, între alte schimbări, şi înlocuirea conducerii de până atunci a „Federalei Negru Vodă Muscel”, cu un comitet precumpănitor, avându-l ca preşedinte pe Ion Vălimăreanu. Schimbarea s-a realizat prin intervenţia fratelui acestuia Petre Vălimăreanu, şeful organizaţiei legionare, şi a Prefectului Judeţului, Paul Gălăşanu, la centrala cooperativelor de la Bucureşti. Ion Mihalache era indignat ca reţeaua de cooperative din Muscel, creată de el cu multă trudă şi care ajunsese la o situaţie înfloritoare, să treacă peste noapte în alte mâini. Nu vedea raţiunea schimbării, pentru că vechea conducere avea experienţă şi dăduse dovadă de bună organizare şi pricepere. Nu se putea aplica în cazul Federalei nici legea de românizare, căci organizaţia se găsea sub conducerea unor bravi musceleni.

Omul avea în fond dreptate şi, ca să tranşez diferendul, l-am convocat la Bucureşti pe Preşedintele nou numit, Ion Vălimăreanu, pentru a asculta şi punctul lui de vedere. Am avut la Preşedinţie o conferinţă în trei. Ion Vălimăreanu a început să vorbească de „neregulile” ce s-ar fi săvârşit la cooperaţie sub vechea conducere. Era probabil adevărat, dar unde nu s-au întâmplat nereguli sub vechile guvernări. România n-a excelat niciodată printr-o administraţie corectă. Ion Vălimăreanu aparţinea acelei speţe grăbite de legionari care vroiau ca în câteva luni şi cu mijloace radicale să vindecăm România de toate relele de care suferea. Era sincer, vorbea cu căldură, cu pasiune, fără să se sfieze de prezenţa lui Mihalache, dar ignora alte realităţi.

Ion Vălimăreanu avea argumentele lui. Fără îndoială că s-au produs nereguli la Federala din Muscel, dar substituirea era inoportună, căci loveam în opera unui om, resuscitând vechile animozităţi, căci n-aveam nevoie de ele. De altă parte, nu puteam da satisfacţie deplină nici reclamaţiei lui Ion Mihalache, căci acesta era cunoscut pentru duşmănia lui faţă de Mişcare. Nu s-a purtat amabil cu legionarii nici când a fost Ministru de Interne şi nici ca şef al organizaţiei naţional-ţărăniste din acest judeţ. Fraţii Vălimăreanu şi alţi legionari din judeţ suferiseră mult de pe urma lui Mihalache, trecuseră apoi sub Carol prin lagăre şi închisori, fapte pe care nu le puteam ignora. Erau camarazii mei de luptă şi nu-i puteam da la o parte pentru a-l lua în braţe pe Mihalache.

În aceste împrejurări am căutat o formulă de compromis, în care să fie folosită la conducerea Federaţiei şi o parte din vechiul personal şi am avut impresia că Mihalache a fost mulţumit de soluţia data de mine.

Cu acest prilej, am avut un schimb de opinii cu Vice-preşedintele partidului naţional-ţărănesc asupra recentei tragedii ce s-a abătut asupra României. El credea că ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei a fost provocat de înfiinţarea Partidului Naţiunii în Iunie 1940, un indiciu clar pentru Stalin că România se îndreaptă spre Axă. Fără de precipitata creare a acestui partid, nu am fi pierdut Basarabia.

Mi-a fost uşor să-i spulber aceasta teză, deşi pe atunci nu se cunoştea acordul secret adiţional al pactului Ribbentrop-Molotov. „Ultimatumul sovietic din Iunie 1940 dat României nu e o piesa izolată; ci făcea parte dintr-o strategie generală a Sovietelor, având ca obiectiv de a anexa cât mai multe teritorii din răsăritul Europei, profitând de Pactul de neagresiune cu Germania, cum dovedeşte şi ocuparea Ţărilor Baltice”.

Conversaţia cu Ion Mihalache a fost cordială şi mi-a făcut impresia unui om aşezat şi cuminte, cu care se putea trata orice problemă de interes naţional. N-am înţeles, după ce l-am cunoscut, cum de acelaşi om, fiind Ministru de Interne în 1931, a dispus dizolvarea Mişcării şi încarcerarea Căpitanului. După toate probabilităţile, influenţa lui Armand Călinescu şi a întregii aripi stângi a partidului naţional-ţărănesc era prea puternică, iar resursele lui mintale nu-i îngăduiau să distingă că face jocul puterilor oculte, de origine bolşevică. Atât Căpitanul cât şi Mihalache umblau în port ţărănesc şi luptau amândoi pentru izbăvirea ţărănimii, dar în timp ce Ion Mihalache alunecase în sfera de influenţă marxistă, Corneliu Codreanu a rămas credincios ideii naţionale.

16. O misterioasă poliţie legionară

La Preşedinţie s-au primit mai multe scrisori, pe la începutul lui Noiembrie, în care unii evreii din Bucureşti se plângeau că li s-au făcut percheziţii din partea poliţiei legionare şi în cursul ei li s-au confiscat obiecte de valoare din case.

Generalul mi le-a trecut mie ca să cercetez cazul. Cum era normal, m-am adresat mai întâi şefilor de resort, Generalul Petrovicescu, Colonelul Zăvoianu şi Alecu Ghica, întrebându-i dacă ştiu ceva de aceste percheziţii. Nici unul n-avea vreo cunoştinţă de ele. Nici Prefectura şi nici Siguranţa nu ordonaseră descinderi în casele evreilor care i se plânseseră lui Antonescu.

Cum reclamanţii evrei – care îşi dădeau şi adresele lor – pretindeau că poliţia legionară le-a călcat casele, l-am întrebat pe Victor Apostolescu, şeful poliţiei legionare din Capitală, dacă nu cumva ordinele au pornit de la el şi sunt oamenii lui care au făcut descinderi la aceşti evrei. Nici Apostolescu nu ştia nimic. Atunci l-am rugat – dat fiindcă indivizii care devalizau casele acestor evrei pretindeau că sunt poliţie legionară şi îi uzurpau autoritatea lui – ca în cel mai scurt timp posibil să dea de urmele acestor răufăcători şi să-i aresteze.

Am aşteptat o zi, două, trei. De la Apostolescu nici un rezultat, iar actele de jaf continuau. Îmi imaginam că nişte derbedei, îmbrăcaţi în cămaşă verde, spărgeau casele evreilor pentru a-şi asigura o sursă uşoară de câştig. Între timp, Antonescu mă îmbulzea să curm cu aceste atentate contra proprietăţii private, fie ea chiar evreiască. Am fost nevoit atunci, cu mult regret, să-i ridic comanda lui Apostolescu de la Poliţia Legionară a Capitalei, părându-mi-se că nu depune destul zel, şi să i-o încredinţez lui Ion Boian. Acesta, într-adevăr, a reluat cercetările cu multă energie, pentru a da de urmele misterioasei poliţii legionare.

Cum eram exasperat de cele întâmplate, temându-mă să nu se creeze o psihoză colectivă, care să propage în populaţia mărginaşă a Capitalei acest gen de tâlhării, compromiţând Mişcarea, m-am asociat şi eu anchetei întreprinse de Boian. În două seri consecutive, împreună cu Alecu Ghica, Boian, Pavel Onciu şi alţi legionari, am trecut pe la câteva case evreieşti, din cele semnalate în reclamaţiile făcute la Preşedinţie, pentru a mă convinge cu ochii mei de jafurile săvârşite. Văzându-ne pe noi, după ce-au aflat cine suntem în loc să se liniştească, evreii s-au speriat de moarte şi nu vroiau să declare nimic. Dacă au păţit ce-au păţit din partea „poliţiei legionare’”, gândeau ei, ce-o să se întâmple acum cu ei când au intrat în casele lor Directorul Siguranţei şi… Horia Sima. Cu mare greutate i-am potolit, explicându-le pentru ce am venit şi rugându-i să ne dea indicaţii asupra persoanelor care s-au prezentat ca poliţie legionară şi le-au răscolit casa.

După mai multe confruntări, misterul s-a lămurit. Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitorilor Legionari, a avut năstruşnica idee să înfiinţeze şi el o poliţie legionară a Corpului Muncitoresc, sub conducerea unui oarecare Nicolae Tudose, fără să ceara aprobare şi fără să ne informeze cel puţin. Mai avea un sens iniţiativa lui, dacă s-ar fi folosit de această poliţie pentru treburile interne ale corpului, pentru a descoperi, niscaiva infiltraţii. Atunci echivala cu un serviciu de ordine al casei. N-am înţeles nici până astăzi ce rost avea să-şi trimită Groza oamenii să spargă casele evreilor şi să ridice obiecte de valoare. Nu era modul cel mai indicat de a rezolva problema jidovească, ci doar de a crea necazuri regimului legionar. În al doilea rând, Corpul Muncitorilor Legionari dispunea de considerabile mijloace materiale – căci cotizau zece mii de membri – încât nu era avizat la acest gen ilicit de operaţii.

Ceea ce m-a surprins şi mai mult a fost faptul că în casele vizitate locuiau familii modeste de evrei, la care nu se puteau găsi cine ştie de bogăţii. Le-am cerut scuze în numele guvernului şi le-am asigurat că persoanele care le-au tulburat pacea nu aparţin organelor oficiale de Stat, ci sunt nişte elemente iresponsabile, care vor fi împiedicate în viitor să mai facă rău. Se vor lua măsuri ca astfel de acte să nu se mai repete şi bunurile confiscate să fie restituite.

17. Stâlpul Infamiei

”Stâlpul Infamiei” a fost folosit prima oară în judeţul Ilfov şi născocitorul lui a fost Rogojanu, şeful organizaţiei legionare din acest judeţ. „Stâlpul Infamiei” consta, după câte ştiu eu, în legarea hoţului sau delapidatorului de bani publici de un stâlp din piaţă, pe unde trecea lumea, având deasupra o tăbliţă, pe care era scris „Stâlpul Infamiei”. În afară de faptul că individul era legat câteva ore şi expus publicului, nu suferea vreo tortură fizică. Aplicarea acestei pedepse, mai mult morale, în judeţul Ilfov n-a făcut vâlva, rămânând circumscrisă în aria câtorva sate.

Aflând totuşi de aceasta întâmplare, l-am chemat pe Rogojanu pentru a-mi da explicaţii. Era un exaltat al dreptăţii, al necesităţii de a se extirpa cu fierul roşu corupţia din mijlocul nostru.

– Am vrut să dau acest exemplu, pentru ca ţăranii să ştie că noi nu glumim cu jefuitorii banului public. Banul Statului este ban sfânt. Nu e de-ajuns să fie condamnat tâlharul, ci trebuie stigmatizat în faţa mulţimii, expus oprobiului public, pentru a tăia pofta altora să-şi însuşească bunuri nemuncite.

Când vorbea, îi scăpărau ochii de mânie. Părea ca un Arhanghel la judecata de apoi. Mi-a plăcut atitudinea lui fanatică în apărarea avuţiei publice sau a avutului altora, dar i-am atras atenţia ca adeseori leacul întrebuinţat poate să aducă organismului naţional mai mari daune decât boala socială însăşi.

– O mentalitate înrădăcinată de sute de ani în poporul nostru, moştenire a unor domnii şi regimuri corupte, nu se poate îndrepta într-o zi. Trebuie mulţi ani de educaţie şi de guvernare cinstită, pentru a se crea o clasă de funcţionari corecţi şi loiali Statului. Dacă am generaliza sistemul D-tale, am ajunge la rezultate diametral opuse. Un om legat la stâlp, chiar ştiind lumea că este un hoţ, chiar prins asupra faptului, trezeşte sentimente de compătimire în mulţime şi până la urmă vom fi acuzaţi noi pe nedrept de cruzime.

Rogojanu a înţeles şi mi-a promis că nu va mai recurge la „Stâlpul Infamiei”. Nu l-am înlocuit de la conducerea judeţului, căci era bun organizator şi mi-am dat seama că vorbeşte dintr-o convingere profundă.

Dar ce s-a întâmplat mai departe? Sistemul s-a transplantat în alte părţi ale ţării, creând probleme mult mai grave. Ideile greşite se propagă mai repede decât cele bune. S-a descoperit un „Stâlp al infamiei” la Azuga, în judeţul Prahova, la câţiva kilometri de Predeal, unde-şi avea reşedinţa Generalul Antonescu. Chiar Generalul a ridicat chestiunea într-un Consiliu de Miniştri, cerându-i lui Petrovicescu, Ministrul de Interne, să ia măsuri.

Dar n-a trecut mult timp şi „stâlpul infamiei” a apărut pe Calea Victoriei, în faţa Prefecturii de Poliţie. Pe aici treceau mii de oameni şi au avut prilejul să contemple un om legat de un stâlp, având deasupra inscripţia infamantă. După câte îmi amintesc, cel sancţionat era un legionar încadrat la Prefectura de Poliţie, care luase mită, descoperindu-se pe deasupra că era şi informator al lui Rioşeanu. Nu ştiu cine a dat ordinul, fără să-şi dea seama de repercusiunile negative asupra Mişcării. Expunerea la „stâlpul infamiei” n-a durat decât câteva ore, dar a fost suficient ca vestea să se răspândească fulgerător în toată Capitala. Din nou discuţie în Consiliul de Miniştri, în prezenta lui Radu Mironovici, care era pe atunci Prefect al Poliţiei. Mironovici şi-a luat angajamentul în faţa Generalului că nu va mai tolera astfel de acte, ci va aplica agenţilor vinovaţi de mici transgresiuni alte pedepse, între care tradiţionalele 25 de lovituri.

Un sfârşit mai tragic a avut „stâlpul infamiei” în judeţul Constanta. Faptele s-au petrecut în preajma loviturii de Stat a Generalului Antonescu, încât n-am mai avut timp să intervin. O serie de indivizi, vinovaţi pentru furturi sau escrocherii, au fost ridicaţi de la Constanta şi duşi la Hârşova pentru cercetări. Operaţia a fost realizată de Ion Petre, şeful plasei Hârşova, care n-avea nici o îndrituire să facă anchete poliţieneşti, cu atât mai mult cu cât poliţia legionara era desfiinţată de multă vreme. După interogatoriu, cei vinovaţi, patru persoane, au fost legaţi împreună la „stâlpul infamiei”, pe un timp geros, în Ianuarie. Între cei legaţi, era şi un comerciant evreu din Constanta, Spiegel, prins cu afaceri necurate. Acesta n-a putut suporta temperatura joasa la care a fost ţinut câteva ore şi, după ce l-au dezlegat, a murit, cu toate eforturile legionarilor de a-l reanima.

Aceste fapte s-au petrecut în aria administrativa a Prefectului de Judeţ, Avocat Nicolae Şeitan, şi a şefului organizaţiei legionare judeţene, Gheorghe Stoian. Erau elemente de elită ale Legiunii şi e de mirare cum de au tolerat să se întâmple aceste fapte regretabile şi neomenoase.

”Stâlpul infamiei”, într-o altă versiune, l-a avut ca imitator pe… Generalul Antonescu. Cum am citit în presa timpului, Conducătorul într-un acces de furie, aflând de hoţiile săvârşite de un perceptor de la Constanţa, a dat ordin ca vinovatul să fie legat în lanţuri chiar la intrarea în Administraţia Financiară, ca să fie văzut de toţi cei ce intrau şi ieşeau din instituţia pe care o prădase.

18. Raporturile cu armata. Originea unei circulări

Cam la începutul lunii Decembrie, am dat o circulară prin care stabileam raporturile dintre Legiune şi Armată. Spuneam în acea circulara că Armata este de resortul exclusiv al Generalului Antonescu şi interziceam legionarilor să se amestece, sub orice formă, în treburile militare.

Circulara a creat oarecare nedumerire în lumea legionară, iar mai târziu s-au găsit unii care să mă învinuiască pentru ordinul dat, considerând că dacă noi am fi cultivat mai intens relaţiile eu corpul ofiţeresc, am fi putut împiedica lovitura de Stat a Generalului Antonescu din 21 Ianuarie 1941.

Ce m-a determinat să dau aceasta circulara care aşeza armata în afara Legiunii? La originea ei a stat fapta necugetata a unui legionar din Arad. Unui mărunt şef local, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, i-a venit în cap să facă o inspecţie la un regiment din oraş, pentru a cerceta dacă hrana soldaţilor este bună. A intrat pe poarta regimentului şi a cerut ofiţerului de zi să-i dea voie să guste mâncarea de la cazan. A fost un scandal care s-a auzit repede până la Bucureşti. De când un civil îşi permite să-i controleze pe militari fie el îmbrăcat chiar în cămaşă verde? În ce ţară trăim?

Imediat m-a chemat Generalul în cabinetul lui şi mi-a arătat informaţia ce-o primise de la Ministerul Armatei. Era roşu-vânăt de mânie. Am citit-o şi eu şi am avut aceeaşi senzaţie de indignare puternică. Cum e posibil ca un legionar să facă treaba asta? Nu era numai un act necugetat, dar de o prostie fără margini. Cu aceste metode idioate, ne înstrăinam armata, cream tensiuni inutile, pe care le vor specula duşmanii.

Sub imperiul acestei revolte, dezgustat, mâhnit şi umilit ca se poate găsi un legionar capabil să ofenseze corpul ofiţeresc al unui regiment, am redactat circulara cu conţinutul mai sus amintit, care a fost publicată apoi în presă.

Nu puteam proceda altfel. Nu numai pentru a-i da satisfacţie lui Antonescu, dar şi de teama că fără o luare de atitudine categorică să nu se ivească alţi legionari, în alte părţi ale ţării, care, după exemplul de la Arad, să se transforme în cenzori ai armatei, provocând alte conflicte. Este adevărat că această circulară a fost interpretată în cercurile militare ca un semn de debilitate legionară şi ca un triumf a lui Antonescu, interzicându-se fraternizarea dintre cele două corpuri. În ce măsură poziţia noastră în armată a fost afectată de dispoziţia mea, rămâne o chestiune deschisă, deoarece în cursul loviturii de Stat a Generalului Antonescu, o parte însemnată a corpului ofiţeresc s-a alăturat nouă.

19. Socoteala finală

În acest ultim capitol voi face o analiza a tulburărilor din Mişcare şi din organele Statului conduse de legionari, pentru a cântări în ce măsură au influenţat ele cursul evenimentelor din guvernarea noastră.

În primul rând trebuie separate focarele permanente de nelinişte din Mişcare de acele acţiuni sporadice de dezordine, care apăreau în diverse puncte ale ţării, dar fără să aibă continuitate, stingându-se repede. Au existat trei centre de agitaţie permanentă în Mişcare, care nu ne-au dat pace aproape în tot timpul guvernării:

1. Prefectura de Poliţie

2. Corpul Muncitorilor Legionari

3. Organizaţia de Prahova.

Asupra Prefecturii de Poliţie nu mai revin, căci am explicat cauzele dezordinii de acolo în capitolul dedicat Ministerului de Interne. În Corpul Muncitorilor Legionari, tulburările se datorează exclusiv conducerii deficitare. Dumitru Groza, şeful acestui corp, îşi pierduse-capul aflându-se în fruntea a mii de oameni, făcând un fel de delir de grandoare. Nu mai ţinea seama de cadrul în care trebuia să lucreze, de respiraţia generală a Mişcării şi de ierarhia stabilită. Lua iniţiative excentrice, crea organe cate depăşeau rostul acestui corp, cum a fost şi nefasta poliţie legionară a corpului, care ne-a făcut atât rău.

Groza a ajuns în fruntea acestui corp printr-un proces revoluţionar. Fusese închis la Chişinău în timpul prigoanei carliste, unde suferise mult, iar după eliberare reconstituise în clandestinitate, cu mici efective, corpul muncitoresc. La 3 Septembrie, echipele ce mi le-a pus la dispoziţie au jucat un rol important în luptele de la Braşov şi Bucureşti. După 6 Septembrie, conducerea corpului i-a revenit, aşa zicând în mod natural, fiind produs al revoluţiei. Dar odată ajuns pe culmi, purtat de iureşul maselor populare, n-a avut bunul simţ să-şi măsoare posibilităţile şi să se încadreze în ordinea noului Stat. S-a înconjurat de elemente mediocre, care l-au încurajat şi mai mult în tendinţele lui anarhice.

Corpul Muncitoresc în sine era splendid, moştenitor al educaţiei şi tradiţiilor din timpul când era condus de Inginerul Clime. Nu numai că reprezenta o masă impunătoare, de peste zece mii de oameni, dar avea în sânul lui o pleiadă de elemente valoroase, şefi de secţie, şefi de întreprinderi, mult superioare conducerii de atunci.

În organizaţia de Prahova s-a produs un fenomen de altă natură. Aceasta organizaţie a fost cea mai crâncen lovită în prigoana carlistă. Aproape toate cadrele ei au fost lichidate. Sângera din zeci de răni. Era firesc ca sentimentul răzbunării să fie mai virulent în Prahova decât în altă parte şi să se descarce cu mai multă putere la cei rămaşi în viaţă. Dezordinile din aceasta organizaţie nu pot fi puse pe seama unei persoane, ci se datorează unei stări colective de răzvrătire. S-au produs şi în alte părţi ale ţării, dar acestea aveau un caracter sporadic, erau de scurtă durată, stingându-se repede, fie de la sine, fie prin intervenţia mea.

Pentru începutul lui Ianuarie, aşa cum era obiceiul în Mişcare, plănuiam o schimbare generală a cadrelor conducătoare, începând de la Secretarul General, şefii de corpuri, şefii de regiuni şi de judeţe. Echipa de conducere ieşită din revoluţie trebuia să facă loc unei echipe selectate cu mai multă grija. Nu am putut duce la îndeplinire acest plan, din cauza tensiunilor crescânde cu Antonescu. Riscul era prea mare, când Generalul îşi ascuţea săbiile să ne lovească.

În Mişcare erau sute de elemente de valoare, cu toate pierderile suferite. Dificultatea consta în a-i descoperi şi a-i aşeza pe fiecare la locul potrivit, după pregătirea, înclinaţiile şi experienţa lui. Erau talente în oratorie, în gazetărie, în creaţia literară şi artistică. Erau elementele de luptă care au dus greul bătăliei în prigoană. Erau profesionişti remarcabili care puteau face mândria oricărui minister. Mai greu de găsit şi mai puţini la număr au fost şi sunt în toate timpurile bunii organizatori. Mulţi îşi închipuie că e suficient să ştii să comanzi, să dai ordine, pentru ca o organizaţie să meargă bine. Un şef de organizaţie trebuie să însumeze o sinteză de însuşiri: camaraderie, bună cunoaştere a oamenilor, arta de a-i înmănunchea după afinităţile lor, simţul terenului şi evaluarea obstacolelor. Un şef de organizaţie are şi o mare răspundere politică, pentru că trebuie să-l secundeze cu tact şi înţelepciune pe Şeful Legiunii. El trebuie să fie atent nu numai la organizaţia locala, ci şi la ansamblul Mişcării, pentru a nu face acte în regiunea sa care să tulbure politica generală a mişcării.

Mai mult decât dezordinile în sine, aceia ce le-au săvârşit mi-au făcut mie mai mult rău, răpindu-mi timpul şi energia pentru cercetarea şi reprimarea lor, timp şi energie ce le puteam folosi pentru a examina panorama câmpului de bătălie. Aveam impresia câteodată că nervozitatea şi agitaţiile din anumite sectoare ale Mişcării erau anume întreţinute de o mână care avea interesul să le producă. Toţi cei ce mi-au creat greutăţi în această perioadă, cu ieşiri necontrolate, nu apărau Mişcarea, ci erau în fond aliaţii inconştienţi ai Generalului Antonescu, căci îi procurau acestuia argumente ca să ne lovească, iar mie îmi îngustau câmpul de acţiune.

Îmi aduc aminte cu dragoste şi recunoştinţă de corpurile legionare şi organizaţiile care s-au purtat impecabil în cursul guvernării noastre. În primul rând organizaţia Răzleţilor din Capitală, apoi admirabilul corp al Studenţimii Legionare, de sub conducerea lui Vasile Andrei, Gărzile Încazarmate, create şi comandate de Ovidiu Găină, şi Serviciul de Ordine a lui Boian. În provincie, cu rare excepţii, regiunile au dat de asemenea un exemplu masiv de disciplină.

Cine examinează cu nepărtinire dezordinile din timpul guvernării noastre, atât de mult trâmbiţate, chiar şi acelea pomenite cu mare aparat în cartea Pe Marginea Prăpastiei, va descoperi că în imensa lor majoritate erau de natură benignă. Ilegalităţi care se pot petrece aşa zicând în cea mai bună familie, sub cel mai bun guvern din lume, cu atât mai mult cu cât în România izbucnise o revoluţie naţională. Faptele de sânge se pot număra pe degete. Câteva cazuri la o jumătate de milion de legionari. Întâmplările de la Jilava nu intra în categoria aceasta. Au un alt substrat şi o alta explicaţie. În ce priveşte victimele din Ianuarie 1941, români şi evrei, răspunderea cade în întregime asupra aceluia care a provocat „rebeliunea”, în realitate lovitura de Stat a Generalului Antonescu.

Ce s-a petrecut în timpul Statului Naţional-Legionar, nici pe departe nu se poate compara cu masacrele din perioada carlistă şi nici cu crimele lui Antonescu, cu miile de vieţi tinere nevinovate, secerate de moarte, sub pojghiţa unei presupuse legalităţi. Nu se găseşte nici un guvern care să se auto-flageleze, cum a făcut Antonescu cu guvernul său, descoperind singur defectele. Le repară, le îndreaptă. E treaba opoziţiei să le critice. Antonescu însă nu era şeful acestui guvern, ci s-a convertit în duşmanii lui şi vroia să-l lichideze. Si atunci era firesc să se folosească de cele mai perfide arme, de cele mai nedrepte acuzaţii, pentru a apărea în faţa străinătăţii şi a anumitor cercuri din Capitală ca „salvatorul Statului”.

Legionarii şi cititorii acestor rânduri să nu-şi închipuie că noi am fi căzut de la putere din cauza acestor dezordini, care ai fi demonstrat incapacitatea noastră de a guverna. N-are nimic în comun una cu alta. Acestea puteau fi uşor îndreptate, dacă aveam la conducerea Statului un Aliat şi nu un duşman. N-am căzut de la putere pentru greşelile noastre, pentru păcatele noastre, ci pentru virtuţile noastre. Pentru puterea creatoare a Mişcării. Pentru vitalitatea acestui regim, capabil să înfrângă toate obstacolele. Pentru elanul cu care ne-am pus la treabă vindecând rănile naţiunii. Pentru formidabila capacitate de dăruire a legionarilor în slujba patriei. Pentru realizările noastre uriaşe. Această ofensivă creatoare a Mişcării în toate domeniile i-a îngrozit pe duşmani şi i-a determinat să se coalizeze pentru a împiedica Legiunea să devină piatra din capul unghiului a unei ere de renaştere naţională.