HORIA SIMA

 

ERA LIBERTĂŢII

STATUL NAŢIONAL-LEGIONAR

 

VOLUMUL I – Partea 1

 

 

CUPRINS

I. CREAREA STATULUI NAŢIONAL-LEGIONAR

1. Ţara în picioare

2. La „Casa Verde”

3. Sfântă Tinereţe Legionară la Radio

4. Reapariţia ziarului Buna Vestire

5. Înmormântarea eroilor

6. Lichidarea structurilor carliste

7. Strămutarea Generalului Coroamă

8. Tratativele pentru formarea guvernului

9. Noua Constituţie

10. Împărţirea Ministerelor

11. Formula tripartită

12. Numirile

13. Ziua Căpitanului. Pelerinaj la „Casa Verde”

14. Cad şi ultimele împotriviri

15. Depunerea jurământului

16. Întoarcerea din exil a Reginei-Mamă Elena

17. Întoarcerea grupului legionar din Germania

18. Apel către legionari

19. Nicolae Petraşcu la Secretariatul General al Mişcării

20. Declaraţiile Profesorului Codreanu

21. Privind în urmă

22. Pentru Neam şi Legiune

II. PRIMII PAŞI ÎN VIAŢA DE STAT

1. Dificultăţile guvernării legionare

2. Graba de a ocupa locurile

3. Originile poliţiei legionare

4. Bunurile de la „Straja Ţării” trec în patrimoniul Legiunii

5. Ziua eroilor şi martirilor Legiunii

6. Demnitari legionari în ministere

7. Numirea Prefecţilor

8. Refacerea organizaţiei legionare

9. Încadrarea legionarilor întorşi din Germania

10. Ajutorul Legionar

11. Reorganizarea studenţimii

12. Marea manifestaţie de la 6 Octombrie

III. CRIMELE REGIMULUI CARLIST ŞI PROBLEMA SANCŢIUNILOR

1. Concepţia de bază a sancţiunilor

2. Arestări sporadice

3. Un articol al lui Grigore Manoilescu

4. Justiţia intră în acţiune

5. Colonelul Zăvoianu la Prefectura de Poliţie

6. Două sinucideri

7. „Nu vreau să vărs sânge”

8. Cum a lucrat Comisia de Anchetă

IV. BĂTĂLIA ECONOMICĂ

1. Refacerea ţării

2. Ofensiva agricolă

3. Evreimea în panică. Ordinul de la Sinagogă

4. Cazul Galeries LaFayette

5. Legea comisarilor de românizare

6. Cum s-a aplicat legea

7. Exorbitantele pretenţii germane

8. Magazinele evreilor

9. Un schimb de scrisori cu Generalul

10. Al doilea schimb de scrisori

11. Cum rezolva Antonescu problemele economice

12. O întâlnire cu Clodius

13. Două legi contra evreilor

14. Consiliul de Administraţie legionar la Malaxa

15. Imprimeria din Sărindar

16. Cancicov, Ministru al Economiei. Petra, Subsecretar de Stat

17. Chestiunea petrolului

18. Cursul mărcii germane

19. Conflictul de la Mediaş

20. Apoteoza muncitorimii

21. Cinci miliarde şapte sute şaptezeci şi patru de milioane de lei

22. Creşterea depunerilor bancare

23. Protestul lui Neubacher

24. Desfiinţarea comisarilor de românizare

25. Perfidia Generalului Antonescu

26. … Şi perfidia lamentaţiilor evreieşti

27. Evreii şi comerţul legionar

V. POLITICA EXTERNĂ

1. Umbre în relaţiile cu Axa

2. Audienţa lui Fabricius

3. Reţeaua de sabotori englezi de pe Valea Prahovei

4. Atrocităţile maghiare din Ardealul cedat. Discursul de la Braşov

5. Manifestaţia tineretului european de la Padua. Un detaşament legionar defilează în faţa Ducelui

6. Sosirea misiunii militare germane la Bucureşti

7. Reacţia lui Mussolini

8. O intriga în trei acte

9. Doamna Himmler la Bucureşti

10. Tineretul fascist şi tineretul naţional-socialist la serbările de la Iaşi

11. Personalul diplomatic legionar

12. Calvarul Ministerului de Externe

13. Călătoria Generalului Antonescu la Roma

14. Statutul Grupului Etnic German din România

15. Vizita la Berlin. Semnarea Pactului Tripartit

16, Funeraliile Căpitanului. Baldur von Schirach şi von Bohle la Bucureşti

17. O scrisoare a lui Himmler

18. Acordul economic germano-român

19. O lovitură de la Berlin. Rechemarea lui Fabricius

20. Căderea lui Sturdza. O nouă criză în relaţiile cu Antonescu

21. Greceanu, Ministru de Externe

VI. ÎN CENTRUL GUVERNĂRII

1. Realizările regimului legionar şi întâmplări memorabile

2. 13 Octombrie. Reapariţia „Libertăţii”

3. „Cuvântul” ziar al Mişcării Legionare

4. Bătălia fierului vechi. Comandamentul materiilor prime

5. Un dispensar al iubirii de oameni

6. Asociaţia „Prietenii Legionarilor” se încadrează în Mişcare

7, Legionarii ucişi la Vaslui sunt reînhumaţi la Predeal

8. Iaşiul, proclamat oraş al Mişcării legionare. Marea manifestaţie de la 8 noiembrie

9. Deschiderea Universităţii Transilvane la Sibiu

10. Cutremurul

11. Organizaţia „Munca Legionară”

12. Emisiunile de timbre legionare

13. Ofensiva „Ajutorului Legionar”. Semnificaţia spirituală şi naţională a acestei opere

14. O manifestaţie comunistă

15. „Axa”

16. Reînvierea cărţii legionare

17. Conferinţe la Radio

18. Gărzile legionare motorizate

19. Moartea Părintelui Moţa. Funeralii naţionale

20. 10 Decembrie

VII. CONSIDERAŢII ASUPRA REGIMULUI. DIFICULTĂŢI, INCIDENTE ŞI TULBURĂRI

1. Paradoxul guvernării

2. Ministere fără probleme

3. Ministerul Educaţiei Naţionale

4. Ministerul Cultelor şi Artelor

5. Ministerul Sănătăţii, Muncii şi al Ocrotirilor Sociale

6. Ministerul de Interne

7. Direcţiunea Generală a Siguranţei şi a Poliţiilor

8. Prefectura Poliţiei Capitalei

9. Tactica lui Antonescu

10. Corpurile Auxiliare

11. Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale

12. Tulburări în Mişcare

13. Primejdioasa evoluţie a Profesorului Codreanu

14. Atacul de la sediu

15. Conflict cu Ion Mihalache

16. O misterioasă poliţie legionară

17. Stâlpul infamiei

18. Raporturile cu Armata. Originea unei circulări

19. Socoteala finală

 

 

I. CREAREA STATULUI NAŢIONAL-LEGIONAR

Statul Naţional-Legionar nu s-a format ca o implicaţie naturală a biruinţei de la 6 Septembrie. Nu ne-a căzut în mâini ca un fruct copt. A trebuit să luptăm pas cu pas pentru constituirea lui, înlăturând ultimele obstacole din calea realizării lui.

1. Ţara în picioare

Rar s-a trăit în istoria neamului nostru un moment de exaltare colectivă atât de impunător ca acea manifestare de entuziasm a maselor populare după alungarea Regelui Carol din ţară. Nu se poate compara ca intensitate de sentiment naţional decât cu iureşul de bucurie din provinciile alipite, când s-a săvârşit Unirea din 1918.

Ţara întreagă s-a ridicat în picioare, de la un capăt la altul al ei, ca să-şi exprime uşurarea ce-o schimbase de la Palat, ca o binecuvântare a Cerului.

Cortegiile populare, cu mii şi mii de oameni, defilau în toate oraşele mari şi mici ale ţării, repetându-se zi de zi. În afară de Bucureşti, la Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Rădăuţi, Timişoara, Arad, Sibiu, Alba Iulia, Deva, Braşov, Turnu Severin, Ploieşti, acelaşi spectacol de neuitat a unor coloane nesfârşite de popor din toate straturile sociale, care sărbătoreau victoria contra unui regim odios, cu cântece şi drapele. Ritmul eroic al melodiilor legionare, interzise de doi ani, străbătea întreaga ţară, topind şi ultimele rezistenţe. A fost mai mult decât un act de adeziune al poporului la revoluţia legionară: o irupţie a energiei naţionale. Sufletul neamului, încătuşat până atunci de forţele de opresiune, s-a dezlănţuit ca un uragan. Lumea cânta, striga, se îmbrăţişa cu privirile iluminate de o mare credinţă. Acea mistică naţională, de care vorbeşte Căpitanul, acum se pusese în marş, pentru a afirma drepturile poporului nostru. Evident, au existat şi răuvoitori, din tagma celor înfrânţi, care au dat un alt tâlc acestor manifestaţii. „Dar de ce se bucură legionarii şi scot atâta lume pe străzi? Oare nu e mai degrabă motiv să plângem pentru pierderea Ardealului şi să ne răzvrătim contra puterilor care ne-au impus dictatul de la Viena?”

– Nu, domnilor, legionarii sunt şi ei îndureraţi de pierderea Ardealului şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să apere pământul ţării. Legionarii, şi cu ei întreg poporul, îşi strigă bucuria pe străzi pentru că au scăpat de regimul responsabil de aceste pierderi teritoriale. În timp ce D-voastră, care acuma azvârliţi aceste comentarii viclene, ce-aţi făcut în timp ce noi muream pe baricade în luptă cu tiranul? Unde aţi fost? Fie împărtăşindu-vă din banchetul oferit de camarilă fie tăcând chitic şi aşteptând deznodământul dramei. În timp ce Căpitanul era strangulat şi sute de legionari ucişi şi azvârliţi în pieţele publice, s-a auzit un protest din gura voastră, fără să vă daţi seama că aceste crime erau preludiul dezmembrării României Mari. Nu vă grăbiţi să acuzaţi Puterile Axei de dictatul de la Viena, când voi aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă ca să provocaţi aceste puteri, până ce aţi împins România în tabăra duşmanilor lor. Cum vroiaţi să trateze Roma şi Berlinul o ţară amestecată în nenumărate încercări şi comploturi contra securităţii lor şi în serviciul Moscovei?

O altă caracteristică impresionantă a marilor manifestaţii populare care s-au desfăşurat în toată ţara după 6 Septembrie a fost ordinea perfectă. Nu s-a tras nici o palmă unui evreu, nu li s-au spart geamurile, nu li s-au jefuit prăvăliile şi n-a fost ucis nimeni dintre ei. Şi aceasta, fără ca legionarii să fi avut ordine anume de la mine sau alte căpetenii. Legionarii mari şi mici, au dat un strălucit examen de maturitate civică şi politică.

De obicei, când o revoluţie triumfă, se produc tulburări grave, în primele zile, în primele săptămâni. Se revarsă sânge. Partida biruitoare se răzbună pe vechii conducători, pentru suferinţele îndurate. Noi am fi avut mii de motive ca să procedăm tot atât de drastic contra asupritorilor noştri. Nu numai Căpitanul, dar aproape toată elita legionară a fost masacrată sub dictatura evreo-carlistă. Dar nu s-a atins nimeni de nici un fir din capul conducerii evreieşti şi nici ale demnitarilor slugarnici, care au executat ordinele Palatului.

Ce exemplu de nobleţe morală! Şi nu a câtorva, ci a sute de mii de oameni, care se abţin in corpore de la orice act de violenţă contra fioroşilor călăi ai erei carliste. Ce superbă declaraţie de respect a drepturilor omului şi de încredere în justiţie, care îi va trage la răspundere pe cei vinovaţi şi îi va pedepsi! Calea legală, care nouă ne-a fost refuzată permanent sub toate regimurile, acum o ţineam deschisă şi ofeream ocrotirea ei celor mai mari încălcători ai legii.

Generalul Antonescu s-a bucurat chiar de la început de marele avantaj de a avea în spatele lui un popor disciplinat, hotărât să-l urmeze în sarcina grea ce şi-a asumat-o, de a crea un nou Stat. El n-a avut nevoie să recurgă la forţă pentru a obliga valurile revoluţionare să revină în matca ordonată a Statului. Sudura dintre naţiunea biruitoare şi noua conducere a Statului s-a realizat spontan şi imediat, prin mijlocirea mişcării legionare, care a înţeles că suprema ei datorie în acel moment era normalizarea situaţiei.

S-au mai întrebat mulţi, la 6 Septembrie, de unde au răsărit acele mii şi mii de cămăşi verzi, după teroarea regimului Carol-Călinescu, când mişcarea părea distrusă şi doar câţiva incorigibili se mai agitau în clandestinitate. Cine erau aceşti tineri care defilau în pas marţial, ca şi cum coasa morţii nu i-ar fi secerat pe cei mai buni camarazi ai lor?

Erau vechii legionari care scăpaseră cu viaţă din masacrele erei carliste, dar erau sutele de mii votanţi din 1937 ai partidului „Totul pentru Ţară”, care au dispărut de la suprafaţa vieţii publice, înfricoşaţi de teroare. Pe urmele vitejilor de la 3 Septembrie, au prins din nou curaj şi au venit să îngroaşe rândurile micilor detaşamente cu care am început revoluţia. Dar fenomenul legionar depăşise şi acest cadru, al foştilor prieteni şi votanţi ai mişcării, pentru a cuprinde straturi şi mai largi din popor. Legionari anonimi, necunoscuţi, ieşiţi din tainele neamului, ca un fel de generaţie politică spontanee, s-au alăturat celor mai vechi, formând împreună cu ei o masă legionară impunătoare. În aceşti doi ani de prigoană, Legiunea se refugiase în adâncurile conştiinţei naţionale şi luase proporţii de mit, o forţă imponderabilă, pe care nici o armă nu mai putea să o învingă. Când s-au rupt zăgazurile, s-a produs o explozie a mitului, antrenând după sine zeci de mii şi sute de mii de oameni pe drumul Legiunii.

2. La Casa Verde

Primul lucru ce l-am făcut, a doua zi de dimineaţă, în 7 Septembrie, a fost să mă reped la „Casa Verde”, pentru a cerceta dacă s-a retras paza militară şi de aici. Într-adevăr, nu mai erau soldaţi. Una din primele măsuri luate de Generalul Coroamă, după renunţarea la Tron a Regelui, a fost să ridice secvestrul de la sediile noastre din Capitală.

Mai întâi m-am îndreptat spre mausoleul Moţa-Marin. Sicriele erau intacte şi la locul lor. Am rostit o scurtă rugăciune, mulţumindu-i lui Dumnezeu că zbirii regimului nu s-au atins de sfintele lor oseminte. Apoi m-am urcat pe trepte, la primul etaj, unde se aflau biroul Căpitanului şi sala de reuniuni. În birou descopăr un om mărunţel, stând la masă pe un scăunel. Îl întreb ce caută aici.

– M-a trimis Profesorul Codreanu să iau în primire Casa Verde.

L-am poftit să plece acasă şi am dat clădirea în paza unor legionari care mă însoţeau.

Întorcându-mă în oraş, aflu cu surprindere şi amărăciune că Profesorul Codreanu, fără să mai aştepte întâlnirea cu mine, începuse să facă numiri în diverse funcţii legionare. La muncitori îl numise pe un oarecare inginer Chelaru, care n-avea nici o legătură cu Corpul Muncitorilor Legionari şi nici cel puţin nu se ştia despre el că ar fi legionar. Era o figură necunoscută în organizaţia din Capitală. În acelaşi mod arbitrar, fără să se consulte cu nimeni, delegase şefi la conducerea studenţimii şi a altor unităţi legionare.

Nici nu a fost nevoie să anulez măcar aceste numiri. Au căzut de la sine, căci erau inoperante. Elementele ce vroia să le impună Profesorul Codreanu la comandamentele legionare erau străine de realitatea de bază. Nu era destul să faci o numire, cum credea Profesorul Codreanu, pentru ca o unitate să se pună în marş şi să execute ordinele. Se mai cere ca persoanele alese să conducă un corp legionar să se bucure de un anumit prestigiu în sânul lui sau pe suprafaţa întregii mişcări. Să fie expresia acelora a căror comandă i s-a încredinţat.

Mă durea sufletul gândindu-mă la actele Domnului Profesorului în acele clipe când, după răsturnarea Regelui, trebuia să ne concentrăm toate puterile pentru a câştiga bătălia politică, valorizând la maximum momentul revoluţionar pe care-l trăia ţara. Profesorul Codreanu era în afară de problemă. Nu cunoştea nici structura mişcării şi nici nu înţelegea etapa istorică în care am intrat.

Pretenţia Profesorului Codreanu de a conduce mişcarea era absurdă. Dacă nu eram eu, putea să o conducă oricare alt legionar, în afară de Profesorul Codreanu. În primul rând, pentru că Profesorul Codreanu nu cunoştea ordinea internă a mişcării. Nu ocupase niciodată vreo funcţie în cadrul ei, nu i-a încredinţat Căpitanul niciodată vreun sector să-l organizeze, nu avea experienţa omului de teren, care e mereu pus în acţiune şi reclamă însuşiri speciale. În al doilea rând, Căpitanul exclusese atât principiul elecţiunii cât şi principiul eredităţii din procesul de formare al elitei legionare. El a optat pentru principiul selecţiei, adică cel mai vrednic trece înainte. Profesorul Codreanu cerea să fie recunoscut Şef al Legiunii în virtutea faptului că este tatăl Căpitanului, adică vroia să pună în aplicare principiul eredităţii, pe care tocmai fiul său îl declarase nepotrivit pentru a servi de criteriu la alegerea cadrelor de conducere la toate nivelele. S-a mai întâmplat apoi şi lucrul neplăcut că biruinţa mişcării s-a realizat peste capul Profesorului, care era pe punctul să torpileze întreaga acţiune de la 3 Septembrie prin proiectata lui audienţă la Rege, de la care l-am oprit în ultimul moment şi cu mare greutate.

Profesorul nu şi-a înţeles chemarea după 6 Septembrie. Misiunea lui nu era în mişcare, făcându-mi mie greutăţi la reorganizarea ei, ci în afara mişcării, în câmpul politic, în dezbaterile care s-au deschis între noi şi Generalul Antonescu pentru proiectarea Legiunii în noul Stat. Aici, cu experienţa lui de parlamentar, cu autoritatea lui, cu prestigiul ce i-l dădea jertfa fiului său, ar fi fost de mare folos. Trebuia să revină numai la relaţiile de intimă colaborare cu mine, care au fost atât de binefăcătoare pentru mişcare, pentru a se închide acest incident şi a păşi cu forţe unite în viitor. Revoluţia legionară trebuia dusă la bun sfârşit. Care ar fi fost rolul Profesorului Codreanu în noua perspectivă? Nu m-am gândit niciodată să-i fixez rangul în mişcare sau în Stat. Orice i s-ar fi oferit era prea puţin pentru Profesorul Codreanu. El trebuia să rămână ceea ce a fost întotdeauna: Profesorul Codreanu. Şi în această calitate să vegheze la împlinirea testamentului Căpitanului. Fiecare cu rolul lui şi în perfectă armonie, aşa cum am avut fericirea să lucrez cu el în vara anului 1940. Fără această colaborare, nu am fi putut ajunge la rezultatul de la 6 Septembrie. Profesorul Codreanu a fost un factor decisiv al victoriei. Acum el îşi renega tocmai înţelepciunea cu ocrotise care ocrotise destinele Legiunii în perioada premergătoare, pentru a se azvârli cu toată vehemenţa temperamentului său într-o direcţie dăunătoare mişcării, pretinzând o şefie care depăşea posibilităţile lui şi care şi aşa nu ar fi putut-o exercita niciodată, chiar dacă nu aş fi fost eu.

3. Sfântă tinereţe legionară la radio

După cum se ştie, orice emisiune radiofonică din lume are un semnal sau un indicativ, constituit din anumite sunete sau note dintr-o arie, destinat să servească la identificarea acelui post. În România, chiar în dimineaţa de 6 Septembrie, indicativul a fost schimbat, fiind substituit cu primele note din Sfânta Tinereţe Legionară.

Acest lucru, neînsemnat în aparenţă, a avut efecte incalculabile asupra stării de spirit a populaţiei. Auzind Sfânta Tinereţe Legionară, de câte ori se deschidea aparatul de radio, lumea credea că Legiunea este la putere, că este stăpână în Stat, ceea ce nu era adevărat pentru că guvernul în care am intrat şi noi s-a constituit mai târziu. În zilele care au precedat formarea Statului Naţional-Legionar, de la 6 la 14 Septembrie, postul nostru de radio, adoptând indicativul legionar, a dat o amploare şi mai mare victoriei legionare şi a mărit certitudinea noastră în triumful Legiunii contra tuturor încercărilor de a-i restrânge rolul ei în noul Stat.

Această iniţiativă îndrăzneaţă şi oportună a fost luată de compozitorul Nelu Manzatti, creatorul celor mai frumoase melodii legionare, ca Sfântă Tinereţe Legionară, Imnul Moţa Marin, Imnul Muncitorilor Legionari şi altele.

Ministru al Propagendei era pe atunci Nichifor Crainic, rămas de la vechiul guvern Gigurtu, iar acesta nu s-a opus, fiind prea bucuros să facă un serviciu mişcării, după ce înainte era unul din „supuşii servitori ai Majestăţii Sale”. Cât îl priveşte pe Generalul Antonescu, el avea alte probleme pe cap în acele momente, fiind ocupat cu lichidarea moştenirii carliste, pentru a-şi putea da seama ce importanţă avea pentru opinia publică faptul că postul de radio difuza programele sub patronajul Legiunii.

În străinătate, la Berlin şi Roma, schimbarea semnalului de la Radio Bucureşti a fost interpretată tot atât de favorabil pentru mişcare. De vreme ce acest post emite sub semnul Gărzii de Fier, înseamnă că constituirea unui guvern legionar este apropiată.

Iată cum se crează istoria. Un om inspirat de valul evenimentelor prefigurează noul Stat, aflat încă în durerile facerii, cu propagarea pe undele eterului a acelei melodii nemuritoare.

O acţiune asemănătoare a întreprins şi Comandantul Legionar Boldeanu, care în primele ore după ce a aflat de abdicarea Regelui, a scos un manifest contra tiranului alungat din ţară şi a lăsat să fie răspândit în Capitală. Spre deosebire de manifestul meu de la 1 Septembrie, care se limita la aspectul politic al revoluţiei, Părintele Boldeanu a denunţat viaţa de scandal a fostului Rege, cu toate păcatele şi viciile lui, demoralizând naţiunea şi ameninţând însăşi existenţa Statului Român. Manifestul s-a bucurat de un mare succes în opinia publică. A fost citit cu plăcere şi satisfacţie mai ales de masele populare, care se simţeau răzbunate pentru anii de suferinţă ce i-a îndurat sub stăpânirea perechii nelegiuite. Deşi nesemnat, manifestul Părintelui Boldeanu a contribuit la justificarea răzvrătirii poporului contra regimului carlist şi la întărirea curentului legionar în ţară.

4. Reapariţia ziarului „Buna Vestire”

De mare ajutor ne-a fost în această perioadă de tranziţie în luptă cu vechile structuri ale Statului, reapariţia ziarului Buna Vestire. Chiar a treia zi după alungarea Regelui Carol, Duminică , în 8 Septembrie, am avut bucuria să salutăm reînvierea acestui ziar, care-şi începuse glorioasa carieră în 1937 şi apoi fusese strangulat de dictatura carlistă. După Radio, unde Nelu Mânzatu pusese stăpânire încă din dimineaţa zilei de 6 Septembrie, Buna Vestire a sărit pe baricade, contribuind la izbânda ideii legionare în Stat, prin influenţa ce-a exercitat-o asupra opiniei publice.

Şi acum un scurt istoric al acestui ziar. Colonelul Zăvoianu încercase în 1937 să reia publicarea ziarului Dacia, proprietatea sa, pe care-l fondase în 1919 şi care dispăruse din lipsă de mijloace. Îşi întocmise şi echipa de colaboratori, care se întâlneau zilnic şi aduceau articole, pe care le citeau împreună, ca şi cum apariţia ziarului era iminentă. Dar Colonelul Ştefan Zăvoianu n-a putut obţine de la cenzură autorizaţia de apariţie a Daciei, fiind socotit prea ataşat de Corneliu Codreanu. Mai mult noroc a avut Mihai Manoilescu când i-a dat aprobarea de apariţie a ziarului Buna Vestire. Regele se gândise probabil să facă o ultimă încercare ca să capteze mişcarea, operaţie pe care o încredinţase înainte şi altor personalităţi, dar fără rezultat: Generalul Cantacuzino, Nae Ionescu, Octavian Goga, Vaida Voevod şi alţii. Echipa alcătuită de Colonelul Zăvoianu a fost preluată în redacţia ziarului Buna Vestire.

Bune Vestire din 1937 a fost organizată ca o societate anonimă pe acţiuni, majoritatea lor fiind în mâna Profesorului Manoilescu şi a familiei lui. Directori ai ziarului din prima lui perioadă au fost Dragoş Protopopescu şi Toma Vlădescu. Prim-redactor era Mihail Polihroniade, iar secretar general de redacţie, Valeriu Cârdu. În afară de cei mai de sus, mai figurau în redacţie, Ion Stoenescu pentru politica internă, Alexandru Cristian Tell, Mircea Streinul, Virgil Rădulescu, Gabriel Bălănescu. În afară de această permanenţă la redacţie, au colaborat: Radu Gyr, Nicolae Totu, Mihail Manoilescu, Bănică Dobre, Ciril Vârnav, Luca Popovici, Paul Petzi.

La reapariţia ziarului Buna Vestire în 1940, mulţi din vechii colaboratori nu mai erau în viaţă. Au pierit asasinaţi la 21 Septembrie 1939 din ordinul Regelui Carol, Mihail Polihroniade, Valeriu Cârdu, Alexandru Cristian Tell, Virgil Rădulescu, Nicolae Totu, şi Bănică Dobre.

Componenţa noii redacţii a fost următoarea:

Director: Grigore Manoilescu, fratele profesorului.

Prim-redactor: Constantin Noica.

Secretar de redacţie: Valeriu Olaniuc.

Redactori: Cristian Petrescu, Ion Stoenescu, Horia Stamatu, Ştefan Ion Gheorghe, Luca Popovici, Radu Gyr, Mircea Streinul, Alexandru Alexianu, Demetrie Soutzu.

Colaboratori: Mihail Manoilescu, Constantin Noica, Colonel Octav Vorobchievici, Locotenent Emanuel Voinescu (sub pseudonimul Vornicul Boldur), Mircea Mateescu, Dragoş Vrânceanu, Ciril Vârnav, Nicolae Pană, Demetrie Ganea, Paul Petzi, Barbu Sluşanschi, Mircea Pop. După apariţia articolului lui Grigore Manoilescu, Cu mănuşi, ziarul a fost suspendat o săptămână din ordinul Generalului Antonescu şi la reapariţie a luat direcţia lui Alexandru Constant, care era şi Ministrul Propagandei.

Odată cu Grigore Manoilescu, a părăsit redacţia şi Constantin Noica, fiind înlocuit cu Horia Stamatu.

Ziarul era imprimat la întreprinderile grafice Eminescu din Strada Anghel Saligny şi apărea în două ediţii: una de capitală şi ala de provincie. De administraţia ziarului se îngrijeau Nicolae Ilieşiu, Alexandru Livezeanu şi Vasile Dova.

Buna Vestire şi-a încetat apariţia în Ianuarie 1941, după ce Generalul Antonescu a devenit stăpân pe situaţie, graţie ajutorului dat de germană.

5. Înmormântarea eroilor

După revărsarea de bucurie a întregului popor, la 6 Septembrie, a urmat o zi de reculegere şi durere în faţa legionarilor căzuţi în luptă, purtaţi acum pe scut de camarazii lor, întorşi victorioşi din bătălie. Ei nu mai trăiau să vadă că pe urma sacrificiului lor milioane de oameni şi-au recâştigat libertatea, dar au avut acest privilegiu să treacă în lumea de dincolo încununaţi cu laurii celor aleşi. De la înmormântarea lui Moţa şi Marin, nu s-a mai văzut o mai pioasă participare a unei mari mulţimi de oameni care-şi aduceau tributul lor de recunoştinţă acestor viteji între viteji. Nu erau plânşi în sensul omenesc al cuvântului. Fapta lor era prea mare ca să intre în tiparele comune ale existenţei. Era multă jale în suflete, dar demnă şi reţinută. Peste trupurile lor fără viaţă, se proiecta aureola unui mare moment istoric, la a cărui împlinire au contribuit cu tot ce au avut mai bun: propria lor viaţă. Numele lor va intra în anonimat, nu se va putea şterge din Cartea Neamului, pentru că au pus jertfa vieţii lor temelie renaşterii unei naţiuni, din starea de deznădejde şi de suferinţă în care o azvârliseră duşmanii ei.

În 7 Septembrie, la Constanţa, au fost petrecuţi la locul de veci legionarii Cavachi, Caporani şi Ardeleanu, iar la Braşov au fost înmormântaţi Sultan Donat şi Constantin Sălceanu. Studentul Puiu Grigorescu a fost transportat la Târgovişte, de unde era originar, iar Lucian Caramlău şi Gheorghe Ştefănescu la Ploieşti unde au fost îngropaţi Duminică, 8 Septembrie.

La slujba înmormântării de la Ploieşti, în Biserica Trei Ierarhi am luat şi eu parte, însoţit de Victor Biriş, care tocmai în acea zi se întoarse din Germania. Sicriele lor, aşezate pe catafalc, de-o parte şi de alta a Altarului, erau descoperite. Biserica era plină de lume, care trecea prin faţa lor şi se închina cu evlavie. Alţi fii ai Prahovei care au luat drumul veşniciei pentru a mântui neamul. La căpătâiul lui Caramlău veghea o fată, îmbrăcată în negru. Părea că nici nu vede pe nimeni; doar privea la chipul lui de ceară. Era ca o statuie. Mi s-a spus că e logodnica lui. N-am cutezat să mă apropii de ea, ca să-i tulbur durerea ei pietrificată. O, Doamne, câtă jale! Alte mame întristate de moarte! Toată bucuria vieţii lor se stingea odată cu copilul care fusese răpit în plină tinereţe!

Uitându-mă la Lucian Caramlău, acum fără suflare, cu gândul mă întorceam la el în viaţă. Ce mândrie de legionar, ce pregătire, ce minte ageră! Cu câteva zile mai înainte, mă întâlnisem cu el la Bucureşti. Abia ieşise din închisoare şi venise la mine, cerându-mi să participe la acţiune. Am stat mult de vorbă cu el, căci îi încredinţasem misiunea să atace la Ploieşti. În ultimul moment i-am schimbat destinaţia şi l-am trimis cu echipa lui de prahoveni să întărească grupul care trebuia să ocupe postul de radio de la Bod. Cu rezultatele care se cunosc, Caramlău a căzut aici, străpuns de jandarmi.

Lucian Caramlău era de o rară modestie, deşi poseda două diplome şi îşi însuşi o cultură temeinică. Parcă-l văd şi acum cum stătea rezemat de perete şi asculta cu atenţie tot ce îi spuneam. Îi explicam cum să procedeze, că Ploieştiul era un mare centru militar. Lui i se părea că poate să ocupe instituţiile publice indicate. Citeam în ochii lui o hotărâre de cremene. O linişte maiestuoasă în faţa morţii, cum numai la Sultan Donat am mai văzut. Deşi abia ieşise din închisoare, nu-l atrăgea viaţa, ci împlinirea unui destin mai înalt.

Mă uitam la el şi îmi apărea în suflet toată falanga de eroi pe care i-a dat Prahova, această regiune de un ethos naţional vulcanic. Ce oameni năprasnici! De unde au răsărit aceşti cavaleri „sans peur et sans reproche”, ca vestitul Bayard din Franţa?

Cel dintâi pe care l-am cunoscut a fost Teodorescu Gandi, care conducea organizaţia locală din prigoană, în vara anului 1938. Organizaţia politică se desfiinţase prin atestările făcute, dar rămăsese un puternic nucleu de tineri care acţionau cu multă prudenţă, fără să fie simţit de poliţie. Teodorescu-Gandi cade în toamna aceluiaşi an şi ia comanda grupului Miti Dumitrescu. În planul loviturii contra dictaturii carliste din Ianuarie-Februarie 1939, Miti Dumitrescu avea misiunea să atace Palatul Regal. Căzând acest plan, se refugiază în Germania, de unde se întoarce în ţară şi pregăteşte răzbunarea. Se predă după executarea atentatului contra lui Armand Călinescu pentru a nu primejdui viaţa celor din închisori şi sfârşeşte ucis împreună cu cei opt camarazi din echipa lui. Miti Dumitrescu a săvârşit cel mai frumos atentat din istoria lumii din punct de vedere etic. Nu a încercat să dispară după doborârea tiranului, deşi putea să fugă şi să se ascundă, şi nici nu s-a sinucis, ci s-a pretat şi şi-a asumat întreaga răspundere. După Miti Dumitrescu a răsărit un alt viteaz din pământul Prahovei, într-un moment de răscruce pentru Neam, acela care zăcea acum fără viaţă în faţa mea.

Slujba a fost lungă. Biserica era plină de fum de lumânări şi se respira greu şi din cauza mulţimii de oameni. Am stat neclintit la căpătâiul lui Lucian Caramlău mai bine de un ceas până ce am simţit că îmi vin ameţeli şi sunt pe punctul să leşin. Eram slăbit din cauza tensiunii în care am trăit în ultimele zile. Cu Victor Biriş şi Eugen Necrelescu am ieşit din Biserică, ne-am urcat în maşină şi ne-am oprit undeva la marginea Ploieştiului. Ne-am întors apoi la Bucureşti.

A doua zi, trecând pe la Preşedinţie, Generalul Antonescu m-a întrebat unde am fost ieri, căci mă căutase. I-am răspuns că am fost la Ploieşti, unde am participat la înmormântarea a doi legionari, căzuţi în luptele de la Braşov.

– De ce nu mi-ai spus mie, căci aş fi venit şi eu, bucuros să dau onorul acestor eroi?

– Domnule General, ştiam că aveţi atâtea pe cap în aceste momente şi nu credeam că aţi putea să vă deplasaţi la Ploieşti. Sunt recunoscător pentru sentimentele ce le purtaţi camarazilor noştri căzuţi în această luptă şi nu vom uita aceste cuvinte care se răsfrâng asupra întregii Mişcări.

Luni, 9 Septembrie, au fost înmormântaţi, la Cimitirul Sf. Treime din Braşov, Sultan Donat, căzut la Regimentul 41 Artilerie, şi Constantin Sălceanu, ucis de jandarmi în încercarea de a cuceri postul de radio de la Bod.

Trupurile legionarilor se aflau depuse la Spitalul Militar. Peste 3000 de legionari au adus ultimul salut camarazilor căzuţi în luptă. În fruntea cortegiului se aflau Nicolae Petraşcu, Inginer Ionică, Profesorul Ionică, Marian şi Dr. Dogan. În faţa spitalului militar, a vorbit Profesorul Ionică:

”Aici, în pragul spitalului militar, îi salutăm pe cei doi camarazi ce şi-au dăruit viaţa pentru mântuirea Patriei, căci de aici au plecat spre moarte, în acea noapte de urgie, cei şase comandanţi legionari: Căpitanul Şiancu, Inginer Eugen Ionică, avocat Traian Cotigă, Gheorghe Pihu, Gheorghe Proca, Iulian Şuşman, avocat Herghelegiu”.

”Aici ne închinăm în faţa camarazilor căzuţi la Bod şi la Reg. 41 Artilerie şi cu glasul nostru înlăcrimat îi chemăm din nou între noi: Lucian Caramlău, Gheorghe Ştefănescu, Gheorghe Grigorescu, Sultan Donat şi Sălceanu Constantin”.

La apelul acesta, legionarii au strigat „Prezent”.

Consulii Germaniei şi Italiei au fost de faţă la ceremonia funebră.

6. Lichidarea structurilor carliste

După cum se ştie, îndată după asasinarea Căpitanului, Regele şi Armand Călinescu s-au pus pe treabă ca să creeze „noul” Stat românesc, care să corespundă puterii ce-o exercitau de fapt, şi care, în acelaşi timp, să producă impresia, în ţară şi în străinătate, că autorii loviturii de Stat nu sunt nişte uzurpatori, ci sunt susţinuţi şi de popor în schimbările introduse în ordinea internă.

În 15 Decembrie 1938, s-a înfiinţat „Frontul Renaşterii Naţionale”, organizaţie în care au fost obligaţi să intre toţi funcţionarii Statului. S-au făcut apoi alegeri, sub patronajul Frontului, pe baza unei liste unice, întocmită de conducerea lui şi, în 7 Iunie 1939, s-a inaugurat noul Parlament. Prin întemeierea „Frontului”, Regele vroia să convingă puterile Axei că România şi-a însuşit regimul existent în Statele revoluţiilor naţionale, Italia şi Germania, sistem bazat pe existenţa partidului unic şi a unui Parlament, emanaţie a acestui partid.

Chiar de la constituirea celui de-al doilea guvern al dictaturii, sub Patriarhul Miron, în 30 Martie 1938, Regele a transformat Consiliul de Coroană tradiţional într-o instituţie permanentă a Statului, în care nu vor figura decât membri numiţi de el şi nu toţi şefii de partide, cum era obiceiul până atunci. Aceştia au primit titlul de consilieri regali. Printre primele personalităţi numite au fost Mareşalii Prezan şi Averescu, Argetoianu, Tătărăscu, Vaida şi Iorga.

”Straja Ţării” a fost creată mai de mult, încă din 1934, cu scopul de a sustrage noile generaţii de sub influenţa Gărzii de Fier. După capitularea mişcării, Regele a lărgit cadrul acestei organizaţii, înglobând în ea tot tineretul ţării până la 18 ani. Corpul profesoral a fost obligat să urmeze cursuri speciale pentru a servi de instructori străjeri în şcoli. S-a imitat Legiunea în tot ce părea că reprezintă o oarecare asemănare cu organizaţiile de tineret din Italia şi Germania. S-a introdus salutul roman, o uniformă specială, iar la serbările naţionale elevii defilau în formaţii para-militare. Când profesorii intrau în clasă, monitorii le dădeau raportul cu mâna în sus, zicându-le „Domnule Comandant”.

Comandantul Suprem al Străjerilor era Regele, iar locţiitorul său, Maiorul Teofil Sidorovici. Acesta a făcut dese călătorii la Roma şi Berlin, pentru a lua contact cu „Hitlerjugend” şi „Ballila”, şi a fost oaspetele nelipsit, până în ajunul căderii Regelui Carol, de la toate manifestaţiile tineretului italian şi german. Guvernele acestor ţări s-au pretat la această sinistră farsă, de a accepta ca reprezentant al tineretului român pe o creatură a aceluia care trimisese la moarte elita aceluiaşi tineret.

De la 18 ani în sus, tineretul îşi făcea stagiul în „Pregătirea Premilitară”, o altă instituţie a regimului carlist, iar studenţii erau îndrumaţi să participe în „Echipele Regale”, care făceau cercetări sociologice în diferite puncte ale ţării.

Generalul Antonescu, cu o repeziciune uimitoare, a lichidat structurile Statului carlist. Decretele se succedau unul după altul, anunţând dispariţia acestor organisme. Consilierii regali şi-au pierdut titlurile lor, Partidul Naţiunii a fost desfiinţat; aceeaşi soartă a avut şi Parlamentul ieşit din alegerile precedente. Pe noi ne-a bucurat mai mult faptul că n-a scăpat de ghilotina antonesciană nici „Straja Ţării”, creată cu scopul să combată mişcarea tocmai în mediul social de unde îşi trăgea puterea: în tineret. Statul carlist nu mai exista în nici una din încheieturile lui.

În măsurile luate pentru a elimina resturile dictaturii carliste, Generalul Antonescu n-a întâmpinat nici cea mai uşoară rezistenţă. Era o dovadă în plus că formele de Stat introduse de Regele Carol erau creaţii artificiale, fără nici o aderenţă în popor. Nu s-a auzit nici cel mai uşor murmur când Partidul Naţiunii a încetat să mai existe, sau când „Straja Ţării” a fost suprimată. Odată cu Regele fugit peste hotare, au pierit şi instrumentele oficiale de care s-a servit pentru a îngenunchea poporul.

Evident că lichidarea moştenirii carliste întărea poziţia mişcării în relaţiile cu Antonescu. Statul Român era constituit în acel moment dintr-un Rege fără putere şi un dictator investit cu toate puterile. Dar dictatorul în speţă Antonescu guverna într-un gol politic, pentru că nu dispunea de nici o forţă populară care să-l susţină. Mişcarea legionară reprezenta în acel moment aproape totalitatea naţională, încât Generalul Antonescu, dacă vroia să-şi consolideze poziţia de Conducător al Statului, trebuia să-şi asigure sprijinul Legiunii.

7. Strămutarea Generalului Coroamă

În mijlocul acestui torent de evenimente şi emoţii, o notă discordantă tulbură relaţiile dintre mine şi Antonescu.

Sunt chemat la Generalul Coroamă, la casa lui din Strada Sfinţii Voevozi, pentru a-mi comunica o chestiune gravă şi urgentă: i s-a ridicat Comanda Corpului II Armată din Capitală şi a fost strămutat la Iaşi, la Comanda Corpului IV Armată. Pentru care motiv?

– Generalul Antonescu m-a convocat la el şi m-a întrebat dacă, la ordinele lui, sunt gata să trag în oricine, comunişti şi chiar legionari, dacă se va ivi vreun caz când trebuie folosită armata pentru restabilirea ordinii interne. I-am răspuns că aşa cum m-am purtat în noaptea de 5-6 Septembrie, nu voi trage niciodată în tineretul ţării. Ca urmare a acestui refuz, am primit ordinul de transferare la Iaşi.

Se uita îndurerat la mine, acest om blând şi cuminte. În afară de ingratitudinea lui Antonescu, trebuia să părăsească şi casa unde locuia de mulţi ani şi să-şi strice toate rosturile vieţii lui, la o vârstă înaintată. Nu se aştepta la această lovitură tocmai din partea aceluia pe care-l sprijinise când Regele a făcut ultima încercare de a se salva.

– Domnule General, nu ştiu nimic. Sunt uimit şi îndurerat de această măsură prin nimic justificată. Mă duc imediat la Preşedinţie să-l întreb pe Antonescu.

În câteva minute am fost la Preşedinţie, căci Calea Sfinţii Voevozi e aproape de Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, unde se afla pe vremea aceea Conducătorul Statului. Am intrat la Antonescu şi l-am rugat să-mi explice motivul îndepărtării Generalului Coroamă din Capitală.

– Domnule General, i-am spus lui Antonescu, ştiţi bine că fără Generalul Coroamă nici D-voastră şi nici eu nu eram unde suntem. Eu mă aşteptam ca D-voastră să-i răsplătiţi lealitatea şi patriotismul, oferindu-i un post de ministru. În loc de aceasta, luaţi de aici şi îl transferaţi la Iaşi, ca un om în care nu puteţi avea încredere, deşi ar trebui să se bucure de cea mai mare încredere din partea D-voastră.

Mi-a răspuns, vădit încurcat, că mutarea Generalului Coroamă la Iaşi se datorează unor motive pur militare. După eliminarea unor serii de generali care s-au făcut vinovaţi de crime şi abuzuri pe timpul lui Carol, trebuie să reorganizeze Înaltul Comandament. În fruntea Corpului de Armată din Iaşi, are nevoie de un ofiţer încercat, pentru că, în apropiere, pe Prut, este graniţa noastră cu Uniunea Sovietică.

Eu cunoşteam adevărul din gura Generalului Coroamă şi m-am frământat câteva clipe ce atitudine să iau. Putem brusca lucrurile, cerându-i lui Antonescu să anuleze ordinul de plecare al Generalului Coroamă la Iaşi dacă vrea să aibă colaborarea noastră, dar eram frânat de situaţia de moment a mişcării. Eu nu deţineam nici o funcţie în Stat şi nici o particulă de putere. Puteam oare să mă amestec în chestiuni de ordin militar, care erau de resortul exclusiv al Conducătorului? De altă parte, ar fi putut bănui că între mine şi Coroamă ar fi o înţelegere secretă ca mai târziu să-l răsturnăm şi pe el şi de aceea insist să fie menţinut la comanda militară a Bucureştiului. Mi-era teamă ca acest incident să nu afecteze buna dispoziţie a Generalului faţă de mişcare, tocmai când începuseră tratativele pentru formarea noului guvern.

Recunosc că nu l-am apărat pe Generalul Coroamă cum merita acest om nobil şi de caracter. Punctul de vedere politic a prevalat. Am pledat cu căldură cauza lui, dar fără să fac din reintegrarea lui la Comanda Capitalei o condiţie sine qua non a colaborării noastre.

M-am înapoiat la Generalul Coroamă şi i-am comunicat rezultatul negativ al intervenţiei mele. I-am explicat în ce stadiu se găsesc relaţiile noastre cu Antonescu şi l-am rugat să accepte noua situaţie în interesul superior al ţării. Despărţirea a fost tristă. Omul care a oprit armata să facă o baie de sânge în Piaţa Palatului, în noaptea de 5-6 Septembrie, primise o crudă recompensă din partea aceluia care îi datora rangul şi puterea în Stat.

8. Tratativele pentru formarea guvernului

Generalul Antonescu avea trei oameni de încredere de care se folosea în contactele politice din acel moment cu noi sau cu alţii: Mihai Antonescu, Colonelul Rioşeanu şi Colonelul Nicolae Dragomir. Pe Mihai Antonescu nu l-am cunoscut decât în acea noapte dramatică de la Braşov, când mi-a cerut să accept rămânerea pe Tron a Regelui Carol. Colonelul Rioşeanu locuia în acelaşi bloc cu Alexandru Ghica, pe Calea Dorobanţi, încât am avut prilejul să-l întâlnesc de mai multe ori, chiar înainte de eliberarea Generalului de la Bistriţa. Cât îl priveşte pe Colonelul Dragomir, nu l-am văzut decât după 6 Septembrie, când a jucat un rol politic de mare importanţă: primise mandat de la Generalul Antonescu să trateze cu mine formarea noului guvern. Generalul vroia ca înainte de a lua o decizie să sondeze opinia noastră, să afle ce pretinde Legiunea, până unde se întind revendicările ei şi apoi cum concepem noi colaborarea cu el, în ce cadru constituţional, sub ce formă de Stat.

Colonelul Dragomir a ales un tren neutru pentru ducerea acestor tratative: am fost invitat în casa inginerului Cerchez, directorul societăţii aurifere „RIMMA” de la Baia Mare împreună cu Cerchez a asistat la aceste tratative şi inginerul Capriel, care era rudă cu el şi lucra la aceeaşi întreprindere. Nu ştiu dacă Colonelul Dragomir, când a ales acest loc de întâlnire, era informat că inginerul Cerchez era prieten al Legiunii, iar Capriel era legionar din grupul „Răzleţi”. I-am cunoscut pe amândoi într-o perioadă primejdioasă, în toamna anului 1938, când orice contact cu mine putea să aibă consecinţe fatale pentru ei, dacă s-ar fi descoperit. Am fost adus la ei de avocatul Ibrăileanu de la Galaţi, vechi legionar şi bun prieten cu Căpitanul. Cu prilejul acestei întâlniri, inginerii Cerchez şi Capriel au pus la dispoziţia mişcării o sumă importantă de bani, care ne-a prins bine în acele timpuri critice.

Tratativele s-au desfăşurat între noi patru: eu, Colonelul Dragomir, inginerii Capriel şi Cerchez. Aceştia din urmă m-au susţinut cu inteligenţă şi tact, încât nu puţin din succesul final al tratativelor se datorează lor. De altă parte, am descoperit în Colonelul Dragomir un om de mare bun simţ, un spirit ponderat şi, ceea ce era mai important, doritor din tot sufletul să realizeze înţelegerea dintre mişcare şi Antonescu. Nu numai în acel moment, dar în toate împrejurările când, mai târziu, s-au ivit neînţelegeri cu Generalul, Colonelul Dragomir ne-a sprijinit şi a pledat cu căldură necesitatea să rămânem uniţi. Îşi dădea seama ce dezastre s-ar abate asupra ţării dacă duşmanii ar reuşi să ne despartă.

Ne-am întâlnit zilnic în casa inginerului Cerchez, de Luni 9 Septembrie, până Joi, 12 Septembrie, când practic, chestiunile principale au fost dezbătute în mare parte clarificate. Sistemul de lucru al grupului era următorul: în reuniunea de patru, abordam problemele la ordinea zilei. Colonelul Dragomir raporta Generalului stadiul discuţiilor şi revenea cu obiecţiile şi contrapropunerile acestuia. Le examinam şi apoi se ducea din nou la General cu răspunsurile noastre. În unele puncte cedam, în altele rămâneam intransigent.

În timpul când aveau loc aceste reuniuni restrânse, n-am întrerupt legăturile cu Antonescu, care era ţinut la curent de mersul tratativelor prin Colonelul Dragomir. Paralel, am avut dese consfătuiri cu Generalul în Palatul Cantacuzino şi multe chestiuni ce păreau să se împotmolească în conversaţiile cu Colonelul Dragomir s-au lămurit între noi doi.

Forul Legionar era mobilizat, în permanenţă, în aceste zile de mare tensiune politică, şi ne întâlneam de obicei seara în casa Colonelului Zăvoianu. Le expuneam membrilor din For cum decurg tratativele cu Conducătorul Statului, greutăţile ce le întâmpin şi luam avizul lor. Sprijinul de care m-am bucurat din partea acestui grup de fruntaşi ai Legiunii mi-a fost de mare folos pentru a apărea interesele mişcării şi a obţine din partea Generalului o justă distribuţie a puterilor în Stat.

În cursul tratativelor, m-am îngrijit ca ordinea în ţară să fie desăvârşită pentru a conveni apelului dat de Generalul Antonescu, cu puţin înainte de păstrarea liniştii interne. În 11 Septembrie am dat o circulară, prin care îi avertizam pe legionari să nu provoace incidente:

Circulară pentru păstrarea ordinii

”Având informaţia că în ţară s-au întâmplat anumite incidente, fără importanţă de altfel, ca urmare schimbării de regim, pentru a le preîntâmpina pe viitor, precizez următoarele:

1. Legionarii să nu se amestece în nici un fel în atribuţiile de Stat, care aparţin exclusiv guvernului. Serviciul de ordine legionar trebuie să păstreze ordinea înlăuntrul organizaţiei legionare şi nu intervine numai dacă aparatul de Stat solicită intervenţia lui.

2. Să se păstreze o atitudine de înaltă înţelegere faţă de aparatul de Stat, atitudine întemeiată pe spiritul de dreptate care defineşte mişcarea noastră.

3. Anumite gesturi de ameninţări şi provocări, anumite atitudini care depăşesc rezerva unei ţinute corecte legionare, nu aparţin Gărzii de Fier, ci sunt opera unor elemente periferice, care acum când biruinţa legionară se apropie de sfârşit, îşi îngăduie o ţinută dincolo de buna cuviinţă. Organizaţiile noastre vor cerceta toate cazurile ivite.

4. Orice fel de iniţiativă, în afară de ordinele primite, şi care angajează răspunderea mişcării, trebuie să mi se comunice pentru a o aproba sau respinge.

5. Nici un ziar nu reprezintă până acum punctul de vedere legionar şi – în afară de comunicatele noastre – nimic din ce se scrie despre Legiune în aceste ziare, nu angajează răspunderea mişcării.

6. Cât priveşte organizarea, interzic orice fel de iniţiativă locală. Legionarii să aibă răbdare. Ordinele de reorganizare se vor transmite pe cale ierarhică.

HORIA SIMA

Bucureşti, 11 Septembrie 1940

9. Noua Constituţie

Prima chestiune ce-am dezbătut-o în şedinţa de Luni cu Colonelul Dragomir a fost Constituţia noului Stat. Nu cunoşteam punctul de vedere al Generalului în elaborarea legii fundamentale a Statului şi de aceea mi-am permis să-i prezint concepţia noastră sub forma unei alternative:

– Domnule Colonel, nu ne putem întoarce la Constituţia din 1923, fiind depăşită de evenimente. Această Constituţie a fost călcată în picioare chiar de partidele care au guvernat ţara, prin abuzurile lor nesfârşite, şi a fost suspendată în 1938 de Regele Carol. În 6 Septembrie s-a creat o situaţie revoluţionară, care reclamă o modelare a Statului în spiritul acestei revoluţii şi în conformitate cu aspiraţiile poporului:

Mişcarea legionară ar fi fost foarte bucuroasă să se procedeze în cel mai scurt timp la alegeri. Procesul democratic din 1938, care ar fi adus mişcarea pe căi legale la putere, a fost întrerupt prin violenţă de Regele Carol. Nu am vrea să cădem sub aceeaşi acuzaţie, că am căuta să guvernăm contra voinţei poporului, prin metode dictatoriale. Alegerile sunt necesare pentru a legaliza revoluţia. De aceea propunem alegeri libere, cu participarea tuturor partidelor. E în afară de orice discuţie că vom obţine majorităţi zdrobitoare în aceste alegeri, bătând partidele pe propriul lor teren de luptă. Noul parlament ar avea şi misiunea să revizuiască Constituţia de la 1923 sau să o înlocuiască cu alta nouă.

În ipoteza că Generalul Antonescu ar vrea să continue actualul regim autoritar, considerând alegerile inoportune în acest moment, atunci trebuie să i se acorde mişcării o poziţie privilegiată în Stat şi anume să fie încorporată în sistemul lui constituţional. Repet că nu sunt partizanul acestei soluţii, ci prefer să mergem la alegeri. Dar dacă Generalul Antonescu vrea să conducă ţara pe baza puterilor depline ce le-a primit de la Regele Mihai, şi, în acelaşi timp, să obţină şi colaborarea mişcării legionare, atunci trebuie să proclame Statul Român, Stat Legionar. Oferindu-i Domnului General sprijinul forţei noastre politice, care e, în afară de orice discuţie, cea mai puternică din ţară, îi cerem în schimb să ne asocieze la zidirea noului Stat cu numele nostru propriu. Mişcarea legionară trebuie să figureze în Constituţia ce se pregăteşte.

Principiul democratic nu ar fi abandonat nici în acest caz, ci doar exprimat într-o altă formă. Mişcarea legionară reprezintă în acest moment imensa majoritate a poporului român; e logic atunci ca Statul să-i poarte emblema. Statul se va umple atunci de un conţinut, de o substanţă spirituală şi politică. Poporul român se va recunoaşte în noul Stat şi îl va sprijini din toate puterile, pentru că mişcarea este purtătoarea idealurilor şi aspiraţiilor lui. Generalul Antonescu nu ar avea decât de câştigat, căci ar dispune şi de o bază populară. Poziţia lui s-ar consolida. În afară de încrederea ce-a obţinut-o de la Majestatea Sa Regele Mihai, prin acordarea puterilor depline, ar avea, deci, o dublă acoperire: sus, prin aprobarea Suveranului, iar jos, prin voinţa poporului.

Colonelul Dragomir a luat notă cu multă atenţie de declaraţiile mele şi a plecat la General. La întâlnirea următoare n-a venit nici un răspuns la această chestiune şi nici cel puţin n-a mai deschis-o. Mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Generalul Antonescu a fost speriat de îndrăzneala cererilor noastre şi i-a dat ordin Colonelului Dragomir să lase chestiunea constituţională în suspensie. Generalul Antonescu ar fi vrut să obţină colaborarea mişcării la guvern, dar fără să-i facă concesiuni pe plan constituţional. Puterile depline vroia să le păstreze exclusiv pentru sine, fără să accepte vreo limitare a lor, prin introducerea mişcării în Stat. Mişcarea putea participa la guvern împreună cu alte forţe politice, cu care trata în acel moment, dar trebuia ţinută în afară de cadrul constituţional, pentru ca poziţia lui de Conducător al Statului să nu fie alterată. Mi-am dat seama de pericolul acestei combinaţii minore, în cadrul strict al guvernului, din care noi am fi putut fi oricând expulzaţi, şi n-am încheiat acordul cu Generalul până ce n-am obţinut recunoaşterea mişcării ca factor constituţional al Statului.

10. Împărţirea ministerelor

În şedinţele următoare cu Colonelul Dragomir, am tratat chestiunea repartiţiei Ministerelor. Ce reţine Generalul pentru oamenii lui şi ce lasă mişcării?

Generalul Antonescu, în afară de Preşedinţia Consiliului, titlul separat de-al Conducătorului Statului, mai deţinea şi Ministerul Apărării Naţionale. Îl numise în Justiţie pe Mihai Antonescu, iar Subsecretar de Stat la Interne, pe Colonelul Rioşeanu. Aceste departamente nu mai puteau fi negociate.

Din primul moment am cerut să se atribuie mişcării Ministerele de Interne şi Externe. Aveam nevoie de Ministerul de Interne pentru a putea controla situaţia din ţară. O mişcare în expansiune, cum era Legiunea pe atunci, uşor putea veni în conflict cu prefecţi sau poliţişti străini de ideologia ei. Am revendicat apoi Ministerul de Externe, pentru a putea înfăptui linia de politică externă fixată de Căpitan. Era logic şi firesc ca aceia care au suferit şi au sângerat să aibă acest post important, pentru că s-au opus apropierii de Rusia şi au luptat pentru a aduce România în tabăra Puterilor Axei. În discuţiile paralele ce le-au avut cu Generalul,

acesta a încercat o anumită rezistenţă, dar văzând că nu mă poate îndupleca să fac vreo concesiune, n-a mai insistat.

Am cerut apoi să ni se încredinţeze totalitatea Ministerelor sociale: Ministerul de Presă şi Propagandă, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Cultelor. Le-am obţinut fără nici o dificultate.

Bătălia a fost aprigă în sectorul economic. Mihai Antonescu, care fusese şef al tineretului partidului liberal georgist, se temea ca mişcarea să nu se atingă de patrimoniul economic al fruntaşilor partidului liberal. De aceea şi-a exercitat influenţa pe lângă Generalul Antonescu ca să ne ţină departe de Ministerele economice. Am fost de acord ca Ministerul Economiei să fie încredinţat unei persoane agreate de General, dar am cerut în schimb să ni se dea Ministerul de Finanţe. Cum mi s-a comunicat că Ministerul de Agricultură va fi ocupat de un prieten de-al Generalului, Nicolae Mareş, la care nu vrea să renunţe, am cerut Colonelului să fim compensaţi cu Ministerul Comunicaţiilor.

Nu l-am putut convinge pe General să accepte aceste compensaţii reciproce la împărţirea Ministerelor Economice. A refuzat să ne cedeze Ministerul de Finanţe şi ne-a oferit numai un Subsecretar de Stat la acelaşi Minister. N-am obţinut nici Ministerul Comunicaţiilor. Generalul îşi pusese ochii pe Profesorul de la Şcoala Politehnică din Timişoara, Pompiliu Nicolau, pe care îl considera o somitate.

Poziţia noastră în sectorul economic a slăbit şi mai mult prin crearea unui nou minister economic, Ministerul Coordonării Economice, pe care l-a încredinţat Colonelului Dragomir.

La sfârşitul acestor tratative, Generalul Antonescu era stăpân absolut pe Ministerele Armatei şi al Justiţiei şi anexase aproape în întregime sectorul economic. Mişcarea legionară deţinea Ministerele de Externe şi Interne şi toate Ministerele Sociale. Dar, în realitate, nici la aceste Ministere puterea ei nu era deplină, căci toate numirile, legile şi deciziile importante, prezentate de titularii lor, depindeau de aprobarea Conducătorului Statului.

11. Formula tripartită

Planul iniţial al Generalului Antonescu era să formeze guvernul pe o bază mai largă, incluzând şi gruparea lui George Brătianu. De fapt paternitatea planului îi aparţinea lui Mihai Antonescu, care vroia să-i ofere fostului şef o satisfacţie politică, după o poziţie sterilă de peste şapte ani.

Aflând de intenţia Generalului cu George Brătianu, i-am spus că nu mă opun dacă pretenţiile acestuia se limitează la ministerele economice şi nu reclamă vreun departament din lotul rezervat nouă.

Nu s-a putut ajunge la nici o înţelegere cu George Brătianu, pentru că acesta cerea prea mult: Vice-Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Ministerul de Externe şi totalitatea ministerelor economice. Dacă am fi acceptat propunerea lui, mişcarea legionară ar fi jucat rolul şters al unei anexe guvernamentale. În zadar au încercat Generalul şi, în special Mihai Antonescu, să-l înduplece pe George Brătianu să-şi modeleze pretenţiile. Fie că se considera indispensabil pentru alcătuirea noului guvern, fie că nu vroia să intre, de teamă să nu se compromită alături de noi, George Brătianu a ţinut morţiş la preţul său. Generalul a fost pus în alternativa de a alege între partidul liberal georgist şi mişcare. Cum Legiunea, în acel moment, se afla într-o fază de fulgerătoare ascensiune, Antonescu a fost silit să-l sacrifice pe George Brătianu şi să renunţe la proiectul tripartit.

Generalul Antonescu ducea tratative şi cu Iuliu Maniu. Acestuia i-ar fi convenit ca după atâţia ani de când nu mai era la putere să introducă câţiva oameni de încredere ai lui în noul guvern. Negocierile n-au progresat, deoarece Antonescu şi-a dat seama repede că apropierea de Maniu este dăunătoare din punct de vedere al politicii externe. Colaborarea cu Iuliu Maniu, cunoscut ca adversar al Puterilor Axei, ar fi provocat suspiciuni la Roma şi Berlin şi i-ar fi zdruncinat poziţia lui faţă de noii stăpâni ai Europei.

Aşa s-a făcut că Generalul Antonescu a trebuit să se resemneze să formeze guvernul numai cu mişcarea legionară.

12. Numirile

Negocierile nu s-au terminat cu repartiţia ministerelor. Tot atât de aprigă a fost şi discuţia referitoare la cine le ocupă şi ce persoane vor fi titularii lor.

La Ministerul de Interne, când am rostit numele Generalului Petrovicescu, Antonescu a fost mulţumit. Era militar ca şi el (deci o garanţie pentru ordinea internă), cunoscut în armată ca un om de mare corectitudine. Pentru noi, intrarea Generalului Petrovicescu în guvern, în afară de priceperea lui în treburile publice, era şi un act de recunoştinţă pentru atitudinea lui dreaptă în acest proces, Generalul Petrovicescu, în cursul cercetărilor, s-a convins de inocenţa lui Corneliu Codreanu şi a celorlalţi fruntaşi legionari şi a cerut achitarea lor – un caz rar în analele justiţiei româneşti -, căci un procuror, prin natura funcţiei lui, avea datoria să susţină dosarul acuzaţiilor, indiferent de convingerile lui proprii.

La Ministerul de Externe, am propus pe Mihail Sturdza, un diplomat de elită şi un bun cunoscător al afacerilor externe ale Statului. A fost unul dintre puţinii diplomaţi români care s-a opus cu înverşunare politicii scelerate a Regelui Carol II, care vroia să ne împingă în alianţă cu Rusia Sovietică. Generalul n-a fost încântat de propunerea mea şi mi-a cerut timp să se mai gândească. Fără îndoială, Generalul a fost informat de „stofa” de diplomat a lui Mihail Sturdza, care nu aparţinea speţei „bonjuriste”, ce se adaptează cu uşurinţă oricăror circumstanţe, chiar când ar trebui să trădeze interesele ţării. Mihail Sturdza, chiar în serviciul diplomaţiei, se considera un soldat al naţiunii, care trebuie să mânuiască această artă dificilă exclusiv pentru apărarea intereselor ei.

La Sănătate, Generalul nu a ridicat nici o obiecţie când l-am propus pe Vasile Iasinschi.

În schimb n-a fost de acord cu numirea lui Traian Brăileanu la Educaţia Naţională. Probabil Mihai Antonescu, care era Conferenţiar la Facultatea de Drept din Bucureşti, i-o fi atras atenţia că Traian Brăileanu este un „dur”, care poate crea probleme învăţământului prin reformele lui. Mi-a propus să fie numit un alt legionar, Profesorul P.P. Panaitescu. Am ridicat această problemă în şedinţa Forului Legionar şi în unanimitate mi s-a cerut să menţin candidatura lui Traian Brăileanu. A doua zi i-am comunicat Generalului că nu puteam renunţa la Profesorul Brăileanu pentru Educaţie.

Ca să reducă numărul miniştrilor legionari din lotul rezervat mişcării, Generalul a procedat la contopirea Ministerului Muncii cu Ministerul Sănătăţii şi a Ministerului Cultelor cu Ministerul Educaţiei Naţionale, sub pretextul de a se face economii, încât la urmă atât Iasinschi cât şi Traian Brăileanu au ajuns să conducă două ministere. Reforma n-a fost prea fericit inspirată, deoarece Cultele şi Munca reprezentau domenii de administrare aparte, care nu puteau fi amestecate cu alte activităţi ale Statului.

În Ministerul de Propagandă şi Informaţii, am concis să fie numit Horia Cosmovici. Generalul Antonescu îl aprecia foarte mult pentru serviciile ce le-a adus cauzei comune în acele zile tulburi, premergătoare răsturnării Regelui Carol. Numirea era definitiv stabilită, când cade ca o furtună de la Berlin Alexandru Constant. S-a zbătut ca un leu să obţină Ministerul Propagandei, motivând că el este cel mai indicat să obţină acest post, deoarece a servit sub Göbbels, la Berlin, şi cunoaşte mecanismul propagandei. A pledat cu atâta forţă cauza lui, încât până la urmă, l-am convocat pe Cosmovici, pentru a-i cere părerea. Acesta, nobil ca întotdeauna, fără nici o şovăire, s-a dat la o parte pentru a-i face loc lui Constant.

Ce s-a întâmplat mai departe? Generalul a regretat despărţirea de Cosmovici şi pentru a-l păstra în guvern, a creat la Preşedinţie un Subsecretariat de Stat pentru Problemele Doctrinare, post nou, în care l-a numit pe Cosmovici. M-am bucurat din tot sufletul şi i-am lăudat generozitatea Generalului.

La finanţe, Generalul l-a acceptat fără discuţie pe Constantin Papanace ca Subsecretar de Stat, după ce i-am explicat cine este şi ce rol a jucat în mişcare. În afară de aceasta, mai poseda şi pregătirea corespunzătoare, pentru că fusese administrator financiar.

Profesorul Ion Protopopescu, pe care îl aveam în vedere pentru Ministerul Comunicaţiilor, a trebuit să se mulţumească cu Ministerul Inventarului Public, departament creat pe timpul lui Carol pentru a-şi plasa agreaţii lui extra-numerari. Profesorul Protopopescu a fost mai mult decât nemulţumit, jignit când a aflat de numirea rivalului său de la Timişoara, Profesorul Nicolau, la Comunicaţii, iar el, care trecuse prin atâtea primejdii pentru legiune, să fie azvârlit la un minister-sinecură. Cu mare greutate l-am potolit, explicându-i că nu am nimic de-a face cu numirea Profesorului Nicolau.

Fixarea locului meu în guvern s-a rezolvat în modul cel mai simplu:

– Cum înţelegeţi să mă încadraţi pe mine în guvern, Domnule General?

– Vice-Preşedinte al Consiliului de Miniştri.

– Bine, Domnule General.

13. Ziua Căpitanului. Pelerinaj la Casa Verde

Pentru Vineri dimineaţa, 13 Septembrie, am convocat lumea legionară din Bucureşti la Casa Verde, pentru a comemora 13 Septembrie, ziua de naştere a Căpitanului şi ziua numelui său, Sf. Corneliu Sutaşul.

În 11 Septembrie, a apărut în ziare comunicatul meu prin care făceam apel la legionari să participe la serviciul religios de la Biserica Sf. Ilie Gorgani şi apoi încolonaţi să se îndrepte spre „Casa Verde”, se va desfăşura sărbătorirea Căpitanului.

Manifestaţia a fost impunătoare. Peste 12000 de legionari, în cămăşi verzi, au străbătut arterele principale ale Capitalei, Bulevardul Elisabeta şi Calea Victoriei, pentru a se îndrepta apoi spre Bucureştii noi, unde se afla Casa Verde. Trotuarele pe unde treceau legionarii erau împânzite de lume, care îi saluta cu braţul în sus şi le arunca flori. Vuia centrul oraşului de „Ştefan Vodă al Moldovei”, „Marşul Legionarilor Tecuceni”, „Ardealul Tânăr Legionar” şi „Sfântă Tinereţe Legionară”.

O privelişte de neuitat! De unde a răsărit această mândră oaste legionară, care până acum o săptămână trăia sub ameninţarea legilor excepţionale? Şi de unde au putut să-ţi procure aceşti tineri, într-un timp atât de scurt, mii şi mii de cămăşi verzi? În toate familiile şi croitoriile s-a lucrat de zor la confecţionarea lor, iar pânza verde a dispărut de pe piaţă, fiind căutată până şi în dughenele evreilor.

Cu Borobaru şi Necrelescu, am plecat înaintea cortegiului şi ne-am amestecat cu mulţimea de pe trotuare, undeva la capătul Căii Victoriei. Vroiam să văd, fără să mă recunoască nimeni, trecerea coloanelor. În frunte păşeau Vasile Iasinschi şi Comandanţii Bunei Vestiri, Mile Lefter şi Ilie Gârneaţă. Ce entuziasm delirant! Ferestrele erau înţesate de oameni care aplaudau frenetic tineretul României Legionare. Se rupseseră zăgazurile terorii şi acum populaţia putea să-şi exprime în libertate adevăratele ei sentimente.

Am lăsat formaţiunile legionare să treacă şi când am socotit că au ajuns la Casa Verde şi au avut timp să facă front, am sosit şi noi cu maşina. O pădure de braţe legionare ridicate spre cer, de-o parte şi de a trecerii spre Mausoleu, m-au salutat la sosire. Când am ajuns în faţa Monumentului, am avut bucuria să-l descopăr pe Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, înconjurat de un sobor de preoţi, care venise să rostească rugăciunea de pomenire a eroilor din criptă. M-am îndreptat spre Mitropolit şi i-am sărutat mâna dreaptă.

După slujbă, am deschis şedinţa legionară şi am făcut apelul morţilor. Am citit apoi, tot în decursul şedinţei, mesajul adresat de Generalul Antonescu legionarilor, cu prilejul zilei de naştere a Căpitanului:

”Dragi Legionari,

Puterile răului au fost pentru totdeauna înfrânte.

Cu ajutorul destinului, cu învierea Patriei a venit şi biruinţa voastră şi a mea.

Îngenuncheaţi şi cinstiţi cu pietate ziua Căpitanului vostru de ieri.

Jertfa lui o merită cu prisosinţă.

Îndemnul meu este să faceţi, odată cu această închinare şi legământul că, prin ordine, prin disciplină, prin credinţă nelimitată în destinele glorioase ale Patriei, şi prin muncă neşovăielnică, veţi dovedi ţării şi lumii întregi că sunteţi cu adevărat păstrătorii unei mari şi neuitate moşteniri.

Este datoria voastră de mâine.

Ţara vă cere să începeţi, alături de mine, fără şovăire şi fără precupeţire, în unire şi iubire, munca de îndreptare şi de reconstrucţie la care am pornit.

Este îndemnul meu de astăzi.

Ascultaţi-mă şi urmaţi-mă”.

General Antonescu

Deşi cuvintele adresate de General legionarilor cu prilejul comemorării de la „Casa Verde” au fost bine primite de miile de cămăşi verzi adunate aici, totuşi n-a scăpat nimănui semnificaţia unei aluzii din mesajul acestuia: „Îngenuncheaţi şi cinstiţi cu pietate ziua Căpitanului vostru de ieri. „Pentru legionari, Corneliu Codreanu nu era „Căpitanul vostru de ieri”, ci „Căpitanul nostru de ieri, de azi şi din totdeauna”.

M-am adresat apoi eu legionarilor, rostind următoarea cuvântare:

”În ziua de 24 Iunie 1927, cinci tineri luptători din viaţa studenţească, trecuţi prin grele încercări pentru credinţa lor naţională, s-au adunat la Iaşi, în Căminul ridicat prin braţele studenţimii, şi acolo, în faţa icoanei Arhanghelului Mihail, s-au legat să lupte pentru dezrobirea neamului românesc.

Astfel s-a întemeiat Legiunea „Arhanghelului Mihail”, care, mai târziu, s-a numit Garda de Fier.

Conducătorul lor era Corneliu Zelea Codreanu. Ochii albaştri, înlăcrimaţi pentru durerile neamului şi iluminaţi de credinţe şi nădejdi care îi stăpânesc numai pe marii conducători de popoare, trecutul lui aspru de luptător încercat, voinţa lui masivă şi veşnic trează, constituiau garanţia că la capătul drumului lor nu poate fi decât biruinţa.

Au pornit la drum aceşti flăcăi, în surâsul dispreţuitor al oamenilor „cuminţi” şi în mocnetul de ură al duşmanilor din adâncuri.

De atunci au trecut 13 ani de luptă, de chinuri, de jertfe şi de eroism. Rând pe rând, sub conducerea înţeleaptă a Căpitanului, toate piedicile au fost înlăturate, toate poziţiile au fost cucerite până în inima duşmanului.

Lupta nu a fost uşoară. La conducerea Statului se afla o clasă egoistă şi înstrăinată de poporul românesc, subjugată forţelor iudeo-masonice, o clasă de conducători care îşi aflau fericirea în arginţi şi în trădarea patriei acelora care vroiau nimicirea ei.

În faţa acestor suflete pline de ură şi viclenie, s-a ridicat El, Căpitanul, cavalerul medieval, fără frică şi fără prihană.

Sabie între două lumi, cum spunea un comandant legionar, azi dispărut din mijlocul nostru. A despărţit lumea nouă, aşa cum s-a despărţit pământul de apă.

Şi a început lupta grea, pe viaţă şi pe moarte, cu puterile răului. Val după val s-au azvârlit asupra lui duşmanii să-l doboare şi să-l nimicească. A fost târât în adâncuri, dar s-a ridicat iarăşi biruitor pe culmi.

De câte ori credeam că va pieri de uneltirile celor răi, de atâtea ori mâna lui Dumnezeu l-a înălţat deasupra oamenilor. Duşmanii l-au lovit cu armele josnice ale minciunii, infamiei, trădării: el le-a răspuns şi i-a înfruntat cu dragoste şi bunătate.

Căpitanul a introdus în viaţa politică o linie de înaltă ţinută etică, exemplu atât de rar în istorie. Pentru El, onoarea era însăşi existenţa şi viaţa unui neam.

”Decât să învingi printr-o infamie mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei”, e una din legile fundamentale fixate de Căpitanul legionarilor, iar cucerirea puterii în Stat o concepea ca o acţiune de convingere întemeiată pe dragostea şi suferinţa legionarilor, cu care să sfarme toate împotrivirile sufleteşti şi prin consimţământul tuturor să clădească Statul legionar.

Acţiunea lui politică, Căpitanul şi-a întemeiat-o pe transformarea sufletească a omului. Legiunea este, înainte de toate, o mare şcoală educativă pentru poporul românesc, unde se face apel la tot ce este mare şi dezinteresat în sufletul omenesc şi unde se îndepărtează tot ce este meschin şi inferior în el.

Pentru această mare transformare a sufletelor în sens nobil, dezinteresat şi eroic, un rol conducător are în viaţa legionară suferinţa, ca instrument de luptă împotriva duşmanului.

Sub acest aspect, viaţa Căpitanului, un lung martiraj, cu trupul lui târât din închisoare, a fost un exemplu cutremurător pentru toţi.

Nici o suferinţă n-a reuşit să-l încovoaie pe Căpitan; de aceea El a biruit.

Cel mai greu eroism, eroismul de durată, singurul care duce la biruinţă, nu l-a părăsit pe Căpitan niciodată.

El a fost veşnic la cârmă, fără clipe de odihnă, mereu cu faţa la duşman şi a biruit tocmai prin această tenacitate supraomenească de a sta neclintit la postul de comandă.

Acum, când biruinţa lui e deplină să ne amintim de marile lui virtuţii, de dragostea lui nesfârşită, prin care să-i dezarmăm pe ultimii adversari ai Mişcării Legionare.

El ne-a fixat liniile de dezvoltare ale poporului nostru pentru sute de ani înainte.

Noi nu mai avem nimic de adăugat decât să aplicăm cinstit gândurile lui.

Prăbuşirea teritorială să nu ne înspăimânte.

Biruinţa de la 6 Septembrie e mult mai însemnată decât tot trecutul istoric de până acum, pentru că poporul român devine, pentru prima oară, stăpân pe destinul lui.

Căpitanul e cu noi, camarazi. El veghează ca drumul nostru să nu se abată de la linia legionară şi să ne ducă numai spre biruinţă.

Pentru Căpitan şi pentru biruinţa legionară să strigăm din toată inima, camarazi:

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

Intenţionat, am evitat să vorbesc în această cuvântare de moartea Căpitanului. De doi ani, în masele legionare şi chiar în cadrele conducătoare libere, stăruia credinţa că n-ar fi mort, că ar trăi, ţinându-se ascuns, şi ar apărea din nou când va veni vremea lui. N-am vrut să zdruncin această speranţă într-un moment când memoram ziua lui de naştere, care e o zi de bucurie.

După închiderea şedinţei şi ruperea rândurilor, ne-am amestecat cu mulţimea. Era o zi frumoasă de toamnă bucureşteană, caldă şi cu cer senin. Între miile de legionari, l-am întâlnit şi pe Domnul Mihail Sturdza, pe care nu-l mai văzusem din vara anului 1939. I-am comunicat că va prelua portofoliul Afacerilor Externe, căci zvonurile care circulau în Capitală îl indicau pe George Brătianu ca noul lui titular.

A lipsit de la măreaţa comemorare Profesorul Codreanu. Cu toate că i-am trimis mai mulţi camarazi, binecunoscuţi de el, cu rugămintea să participe, a refuzat, răspunzându-mi că el se va duce într-o Biserică şi se va ruga singur. Ca să aibă pe cineva în jurul lui, am detaşat un grup de legionari să-l însoţească. Cu Profesorul Codreanu în Biserică au fost 24 de persoane, dintre care jumătate erau legionari trimişi de mine.

Profesorul Codreanu m-a amărât din nou în acest moment de neuitat. Situaţia mea era penibilă, căci nu puteam să divulg motivul real al supărării lui, din respect faţă de persoana Profesorului, şi lumea îşi putea închipui că cine ştie ce nedreptate i-am făcut. Din aceste zile şi până la publicarea volumului meu Sfârşitul unei domnii sângeroase am păstrat în mine însumi ce s-a întâmplat între noi înainte de căderea Regelui Carol.

14. Cad şi ultimele împotriviri

Ziua de 13 Septembrie 1940 n-a fost numai un martor glorios al renaşterii unei mişcări din propria ei cenuşă, ci a adus cu sine şi dezlegarea necunoscutei în care oscilau până atunci tratativele cu Antonescu. În această zi binecuvântată, ca şi cum ar fi răsturnat trompeta în faţa zidurilor Ierihonului, s-au topit şi ultimele rezistenţe ale Generalului la instituirea Statului naţional-legionar şi la formarea noului guvern.

Nu ştiu cum vor judeca alţii, dar e plin de mister faptul că la o săptămână după 6 Septembrie, când s-a prăbuşit Regele Carol II, într-o altă Vineri, 13 Septembrie, ziua de naştere a Căpitanului, în care Biserica îl proslăveşte pe cel dintâi creştin convertit dintre neamuri, Sf. Corneliu Sutaşul, am câştigat şi o mare victorie politică contra tuturor acelora, români şi străini, care ar fi vrut să ne ţină şi acum la poarta cetăţii, împiedicându-ne să facem dreptate poporului.

În după amiaza aceleiaşi zile, sunt chemat de Generalul Antonescu, care, pe un ton îngrijorat şi aproape mânios, îmi spune:

– Domnule Sima, trebuie să facem guvernul. Nu mai putem aştepta. Ce va zice lumea? Sunt de o săptămână la cârma Statului şi nu avem încă guvern. Duminică vine şi Regina-Mamă Elena. Cum ne vom prezenta să o primim?

– Domnule General, i-am răspuns contrariat de ieşirea lui, nu înţeleg de ce sunteţi supărat. Răspunsul e la D-voastră. Condiţiile noastre pentru colaborare le cunoaşteţi şi în mare parte le-aţi aprobat. Mai rămâne să vă pronunţaţi asupra formei de Stat. Noi cerem să se proclame Statul Român, Stat Legionar.

– Accept această schimbare, dar ne-am expune la critici dacă l-am numi direct Stat Legionar. Propun să folosim expresia „Stat Naţional-Legionar”.

– Perfect, Domnule General. În definitiv, cele două atribute se completează, căci Legiunea s-a ridicat din naţional, iar Căpitanul a numit mişcarea legionară o mişcare naţională. În modul acesta evităm să se spună că am fi rupt continuitatea Statului Român.

Era de faţă şi Mihai Antonescu. Adresându-se amândurora, ne spune:

– Treceţi într-o altă odaie şi redactaţi textul constituţional, în termeni clari şi concişi. Să fie cât mai scurt. Apoi veniţi din nou la mine ca să-l examinăm împreună.

Scena s-a petrecut la Palatul Cantacuzino. Am trecut într-o altă încăpere şi ne-am apucat de treabă. Mihai Antonescu scria, iar eu dictam sau completam ideile lui. Operaţia de redactare a noului act constituţional n-a durat mai mult de un sfert de ceas.

Articolul 1. „Statul Român devine Stat Naţional-Legionar”, n-a ridicat nici o problemă.

Articolul 2. „Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în noul Stat, având ca ţel ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor creatoare”, a fost conceput aproape în întregime de Mihai Antonescu, eu adăugând numai sfârşitul şi dezvoltarea puterilor lui creatoare”.

Articolul 3. „Domnul General Ion Antonescu este Conducătorul Statului Naţional-Legionar şi Şeful Regimului Legionar”. Mihai Antonescu se mulţumi să-l proclame pe General Conducătorul Statului Naţional-Legionar. Eu am completat „şi Şeful Regimului Legionar”, pentru a-l lega pe General mai strâns de mişcare. În calitate de „Şef al Regimului Legionar”, Generalul Antonescu îşi asuma răspunderea faţă de mişcare de a înfăptui noul Stat în spiritul Legiunii şi cu personalul politic recrutat precumpănitor din sânul ei.

Articolul 4. „Domnul Horia Sima este Comandantul Mişcării Legionare”, a fost opera exclusivă a lui Mihai Antonescu, fără nici o intervenţie din partea mea. Eu credeam că articolul 3 încheie actul constituţional, când Mihai Antonescu pune pe hârtie şi articolul 4, în forma de mai sus. Bineînţeles că mi-a convenit să figureze ca Şef al Legiunii în Noua Constituţie, deoarece îmi întărea poziţia mea în Stat şi, în acelaşi timp, limita puterile depline ale Generalului Antonescu. Fusesem ridicat, fără să cer, la rangul de factor constituţional, alături de Rege şi General.

Ne-am dus apoi amândoi cu ciorna Noii Constituţii la General, care a aprobat-o cu vădită satisfacţie. Faţa i se luminase. N-a schimbat nici o virgulă. A adăugat în schimb un nou articol, Articolul 5. „Cu începere de la data acestui Înalt Decret, orice luptă între fraţi încetează”, pentru a indica, spunea el, climatul de armonie şi frăţietate care va domina de acum înainte în toate straturile poporului nostru.

– Dragă Ică şi Domnule Sima, e bun. Acuma trebuie bătut la maşină şi mă duc imediat la Majestatea Sa Regele să-l semneze. Mâine va apărea în Monitorul Oficial.

– Domnule General, adaug eu cu oarecare îndoială, credeţi că Maiestatea Sa Regele va semna actul? Nu va ridica anumite obiecţii?

– N-ai nici o grijă, Domnule Sima, îmi spune Generalul pe un ton ironic şi zâmbind. Va semna.

Mi-a comunicat apoi că mâine, 14 Septembrie, să convoc toţi miniştrii legionari la Palatul Cantacuzino, pentru a depune jurământul.

Seara a fost recepţie la Von Ritgen. Am fost invitat şi eu. Nu-l văzusem din seara de 31 August, când ne-a recomandat să nu întreprindem nimic contra Regelui Carol, deoarece Germania are nevoie de linişte în sud-estul european. Lume multă. Funcţionari ai Axei şi oameni politici, chiar militari în uniformă. „Tout Bucarest”, cum s-ar zice. Dintre legionari nu mai era decât Greceanu.

Von Ritgen m-a iscodit să afle cum stau tratativele. Nu ştia nimic de aranjamentele de după amiază. Aveam lista guvernului în buzunar, dar m-am ferit să fac vreo indiscreţie. În definitiv era o chestiune care nu putea fi divulgată, căci aparţinea Conducătorului Statului şi apoi ministrul Germaniei, Fabricius, nu ne era prieten.

I-am răspuns că tratativele continuă şi par să fie pe drumul cel bun.

La recepţie a venit şi George Brătianu. S-a apropiat de mine şi m-a întrebat neliniştit:

– Domnule Sima, în ce stadiu se află tratativele D-voastră cu Generalul?

Aş vrea să ştiu şi eu ca să mă pot orienta.

– Domnule George Brătianu, n-am ajuns la un rezultat definitiv. Sunt încă greutăţi. Poate poimâine…

Mi-am dat seama că cei doi Antonescu l-au ţinut în ignoranţă, abandonând planul de a-l avea în guvern.

Înaltul Decret, prin care Statul Român devine Statul Naţional-Legionar, a fost semnat şi a intrat în vigoare în 14 Septembrie 1940, data la care a apărut în Monitorul Oficial. Schimbarea constituţională a fost anunţată şi printr-un comunicat al Preşedinţiei Consiliului, din 16 Septembrie, cu următorul conţinut:

Comunicat

16 Septembrie 1940

Preşedinţia Consiliului de Miniştri comunică:

I. Domnul General Antonescu, Conducătorul Statului Român şi Preşedintele Consiliului de Miniştri, a adresat Ţării şi Mişcării Legionare o chemare la unire şi acţiune pentru întărirea Statului.

II. Mişcarea Legionară a răspuns la acest apel prin următoarea declaraţie:

”Mişcarea Legionară răspunde cu toată însufleţirea şi toată bucuria la chemarea Generalului Antonescu, fiind gata să-l urmeze în orice împrejurare şi să se identifice cu fiinţa noului Stat”.

III. Următor acestui legământ, şi ţinând seamă de nevoia schimbării aşezămintelor româneşti, şi a însuşi temeliilor Statului, pentru a asigura viitorul Neamului nostru, unitatea în libertatea şi autoritatea cu consimţământul tuturor, s-a dat următorul Înalt Decret:

”Mihai I,

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României, la toţi de faţă şi viitori sănătate.

Am decretat şi decretăm:

1. Statul Român devine Stat Naţional-Legionar.

2. Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în noul Stat, având ce ţel ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare.

3. Domnul General Ion Antonescu este Conducătorul Statului Naţional-Legionar şi Şeful Regimului Legionar.

4. Domnul Horia Sima este Comandantul Mişcării Legionare.

5. Cu începere de la data acestui Înalt Decret, orice luptă între fraţi încetează.

Dat în Bucureşti, la 14 Septembrie 1940”.

Mihai I

Conducătorul Statului Român şi

Preşedintele Consiliului de Miniştri

General Ion Antonescu

15. Depunerea jurământului

Sâmbătă, 14 Septembrie, s-a desfăşurat la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei solemnitatea depunerii jurământului.

Ceremonia a fost simplă. Miniştrii legionari, împreună cu ceilalţi care au venit îmbrăcaţi în haine obişnuite. După ce, în ordinea importanţei, au jurat credinţă Conducătorului Statului şi s-au îndeplinit celelalte formalităţi, Generalul Antonescu a ţinut o scurtă cuvântare în care a înfăţişat situaţia grea a ţării după o guvernare nefastă, cu hotarele sparte şi cu economia răvăşită şi a amintit de îndatoririle noilor miniştri.

A lipsit de la solemnitate Constantin Papanace, care nu sosise încă din Germania, dar al cărui nume era trecut pe lista miniştrilor.

În continuare , noii miniştri s-au răspândit pentru a lua în primire departamentele lor.

Decretele de instituţie ale Statului Naţional-Legionar şi de formare ale noului guvern fuseseră difuzate prin Radio şi apăruseră şi în ziarele din Bucureşti.

Capitala era în sărbătoare. Entuziasmul are la culme în populaţie. Mii de legionari, în cămăşi verzi, se vedeau pe străzi comentând cu aprindere evenimentele sau, în formaţiuni, intonând cântecele noastre. Până noaptea târziu au răsunat strigătele lor de bucurie.

Noul guvern avea următoarea componenţă:

Preşedinţia Consiliului de Miniştri – General Ion Antonescu.

Vice-Preşedinte al Consiliului de Miniştri – Horia Sima.

Apărarea Naţională – General Ion Antonescu.

Ministru de Externe – Mihail R. Sturdza.

Ministru de Interne – General Constantin Petrovicescu.

Ministru de Justiţie – Mihai Antonescu.

Ministrul Economiei Naţionale – Gheorghe Leon.

Ministru de Finanţe – George Creţianu.

Ministrul Coordonării Economice – Colonel Nicolae Dragomir.

Ministrul Agriculturii şi Domeniilor – Nicolae Mareş.

Ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor – Pompiliu Nicolau.

Ministrul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor – Traian Brăileanu.

Ministrul Sănătăţii, Muncii şi Ocrotirii Sociale – Vasile Iasinschi.

Subsecretar de Stat la Ministerul Finanţelor pentru Inventarul Avuţiilor Publice – Ion Protopopescu.

Subsecretar de Stat la Apărarea Naţională – General Constantin Pantazi.

Subsecretar de Stat la Aer şi Marină – Comandor Gheorghe Jienescu.

Subsecretar de Stat la Înzestrarea Armatei – General Gheorghe Dobre.

Subsecretar de Stat la Economie, pentru Colonizări şi Populaţia Evacuată – Corneliu Georgescu.

Subsecretar de Stat la Presă şi Propagandă – Alexandru Constant.

Subsecretar de Stat la Finanţe – Constantin Papanace.

Subsecretar la Preşedinţie pentru Probleme Doctrinare – Horia Cosmovici.

Subsecretar de Stat la Interne – Colonel Alexandru Rioşeanu.

Subsecretar de Stat la Economie, pentru Petrol şi Exploatări Miniere – V. Dimitriuc. Subsecretar de Stat la Agricultură – Petre Nemoianu.

16. Întoarcerea din exil a Reginei – Mamă Elena

Duminică 15 Septembrie, a fost o zi memorabilă din această perioadă de schimbări profunde din istoria neamului nostru. Regina-Mamă Elena a revenit în patrie de la Florenţa, unde trăia surghiunită de fostul ei soţ, Regele Carol al II-lea, pentru a nu-i tulbura intimitatea cu Elena Lupescu.

Generalul Antonescu, în telegrama ce i-a trimis-o, prin care o invita să se întoarcă în ţară, publicată în ziare, a avut indelicateţea să o jignească din primul moment al relaţiilor lor. Regina era rechemată în ţară „pentru a completa educaţia fiului său”. După umilinţele ce le-a îndurat din partea Regelui Carol, Antonescu n-a scăpat nici un prilej ca să-i pună în vedere că statului ei nu va fi acela al unei Regine influente, ci va juca mai mult rolul unei guvernante pentru a îndruma educaţia fiului său. În aceeaşi telegramă, îi amintea şi Regelui Mihai poziţia lui subordonată faţă de Conducătorul Statului. Mihai este nepregătit pentru afacerile Statului şi are nevoie de o lungă ucenicie sub supravegherea mamei lui şi a Generalului. Telegrama a stârnit comentarii defavorabile la adresa lui Antonescu în marele public şi mai ales în cercurile legionare ale Capitalei, care cunoşteau atitudinea binevoitoare a Reginei Elena faţă de mişcare. Din străinătate a trimis ajutoare şi cuvinte de încurajare, lăudând munca creatoare a legionarilor în tabere.

Pentru a arăta că noi avem o altă consideraţie pentru Regina – Mamă Elena, văzând în ea un simbol al suferinţelor neamului întreg, ostracizată nu numai pentru scandaloasa viaţă a fostului rege, dar şi pentru ataşamentul ei profund pentru ţara ei adoptivă, am dat o circulară, prin care mobilizam legionarii din Capitală să participe la primirea ei:

LEGIONARI,

”Mâine, 15 Septembrie 1940, Majestatea Sa Regina – Mamă Elena, după un lung exil, se întoarce în capitală, în aclamaţiile de bucurie ale întregului popor.

O veţi întâmpina cu toată dragostea şi veţi lua parte la solemnităţile de mâine ale primirii.

La ora 10 dimineaţa, legionarii vor fi înconjuraţi, sub aceeaşi comandă şi aceeaşi ordine, între Biserica Albă şi Piaţa Victoriei.

Nu vor fi încadraţi decât legionarii în cămăşi verzi. Ceilalţi pot asista, dar nu vor intra în rânduri.

Cer tuturor o nouă dovadă de ţinută, corectitudine şi disciplină”.

Horia Sima

Bucureşti, 14 Septembrie 1940.

La sosirea trenului în Gara Mogoşoaia, pe peron se aflau, în afară de Rege, Generalul Antonescu şi Doamna Mareşal Prezan, care a oferit flori Reginei.

În aceeaşi dimineaţă, a avut loc la Patriarhie un Te-Deum, la care au asistat Majestăţile Lor şi întreg guvernul, în frunte cu Generalul Antonescu. Miniştrii legionari s-au prezentat în cămăşi verzi. A servit Patriarhul Nicodem, înconjurat de un sobor de preoţi. Acelaşi Patriarh care mă denunţase cu două luni înaintea Regelui Carol ca o mare primejdie pentru el. A fost un moment de neuitat. Mitropolia, în care nu intrase până atunci pentru a participa la atare ceremonii decât tristele figuri ale politicianismului român, acum îi primea în sânul ei pe adevăraţii fii ai poporului. Regele, în uniformă militară, era înalt şi chipeş. Regina, înaltă şi ea, era de o rară distincţie, care atrăgea atenţia tuturor.

În continuare, la Palatul Regal a avut loc o altă solemnitate, în prezenţa întregului guvern şi a corpului diplomatic. Antonescu vroia să inaugureze noul regim cu un act impunător, care să demonstreze solidaritatea conducerii lui, bazată atât pe consimţământul Coroanei cât şi pe adeziunea poporului. În sala mare a Tronului, au fost aşezaţi, faţă în faţă, pe o singură linie, guvernul şi corpul diplomatic. Mai întâi au trecut Regele şi Regina, însoţiţi de Generalul Antonescu, pe la membrii guvernului pentru a se face prezentările. Apoi Suveranii i-au salutat pe membrii corpului diplomatic. După împlinirea protocolului, grupurile s-au amestecat şi miniştrii au conversat cu diplomaţii.

Festivitatea de la Palat s-a încheiat cu ieşirea în balcon a Regelui şi Reginei, pentru a primi omagiul poporului. O mare mulţime de oameni se adunase în Piaţa Palatului, aclamând pe Majestăţile Lor. Strigătele de „Trăiască Regele”, „Trăiască Regina” umpleau văzduhul, rostogolindu-se ca valurile unei mări. Prin această explozie de bucurie, poporul vroia să arate că alungarea Regelui Carol de pe Tron n-a alterat sentimentele lui de dragoste şi devotament pentru Dinastie.

Regele şi Regina au răspuns entuziasmului mulţimii extrem de emoţionaţi şi fericiţi. La scurt interval, am apărut şi eu şi Generalul alături de Majestăţile Lor, căci ne vroia poporul. Aclamaţiile s-au înteţit şi mai mult până la apoteoză.

Regele, Generalul şi cu mine, reprezentau noua ordine constituţională şi poporul saluta în noi, garanţii unui viitor mai bun după atâtea calamităţi care s-au abătut asupra ţării.

17. Întoarcerea grupului legionar din Germania

În aceeaşi zi, Duminică, 15 Septembrie, s-a întors şi grupul legionar din Germania, de sub conducerea lui Papanace.

În dimineaţa de 6 Septembrie, când a aflat de răsturnarea Regelui Carol, Papanace n-a mai avut încotro şi s-a predat evidenţei. Nu ştiu ce s-a petrecut în sufletul lui în acel moment, dar presupun că i-a fost greu să admită în faţa prietenilor săi că s-a înşelat şi că doctrina lui a fost infirmată de evenimente. Revoluţia legionară, ale cărei origini se trăgeau din pregătirile noastre de la Berlin, a triumfat contra tuturor obstacolelor interne şi externe, călăuzită de puterea nevăzută a Arhistrategului oştilor cereşti.

Ca să repare măcar în ceasul al 11-lea neînţeleapta lui atitudine, în 8 Septembrie 1940, mi-a trimis o telegramă de felicitare cu următorul conţinut:

Camaradului Horia Sima

”În numele camarazilor mei de aici, te îmbrăţişez pentru victoria legionară pe care ai înfăptuit-o cu tenacitatea ta şi cu sângele martirilor noştri”.

În aceeaşi zi a expediat o telegramă şi Profesorului Codreanu, în care spunea:

Domnului Profesor Ion Zelea Codreanu

”În ziua biruinţei legionare gândul nostru se îndrepta către D-voastră, tatăl Căpitanului, care prin dârzenia şi pătimirea voastră chezăşuiţi înfăptuirea integrală a crezului legionar pentru care au murit martirii noştri”.

În sfârşit Papanace, după tot răul făcut, rostea şi un mare adevăr: „prin tenacitatea ta”. Iată ce aveam eu şi ce lipsea multora, inclusiv lui Papanace, tenacitatea în luptă. În ceasurile cele mai grele, când părea că se pierde însăşi speranţa în viitorul Legiunii, nu mi-am pierdut încrederea în victorie.

În cercul legionarilor din grupa 17, care nu s-au alipit lui Papanace, bucuria a fost uriaşă. Statornicia lor în credinţă şi loialitate a fost răsplătită din belşug când au ascultat la radio informaţiile din ţară, care, într-un ritm vertiginos anunţau schimbările spectaculoase din România. Biriş şi Smultea s-au înapoiat îndată în ţară. Tot din primul moment şi independent de grupul lui Papanace, au revenit şi Comandanţii Legionari Victor Silaghi, Victor Vojen şi Alexandru Constant.

Octavian Roşu aştepta un semnal de la Bucureşti pentru a se întoarce şi cum nu venea nici o ştire, până la urmă a rămas.

Împreună cu Ponta, Găvăgină, Vasiu, Tolcea şi Popa Ion, au fost ultimii care au părăsit Berlinul.

Papanace a şovăit să părăsească Berlinul la primul semnal al biruinţei din ţară, de teamă ca evenimentele să nu sufere vreo întorsătură, dar şi pentru că nu cunoştea atitudinea mea faţă de el, după ciocnirile ce le-am avut în vară. Prin 11 Septembrie, sunt chemat la telefon de Stănicel, de la Berlin, întrebându-mă din partea lui Papanace, dacă e oportun să se întoarcă întreg grupul în ţară sau să mai întârzie. I-am răspuns că situaţia internă nu e clarificată şi este prudent să mai rămână câteva zile. I-am transmis acest sfat fără altă intenţie decât de a păstra o rezervă peste hotare, în eventualitatea că tratativele cu Antonescu n-ar duce la rezultatul dorit.

N-au zăbovit nici ei mult la Berlin. Peste două zile au plecat şi ei spre ţară, ajungând la Bucureşti la 15 Septembrie. Tocmai ieşeam de la sediul din Str. Gutenberg, în după amiaza acestei zile şi coboram scările, când intră pe poartă Papanace cu legionarii din grupul său: Virgil Mihăilescu, Şeitan, Dragomir – Jilava, Stănicel, Trifa, Horodniceanu, Smărăndescu şi ceilalţi. Cum mă vede Papanace, ordonă poziţie de „drepţi, pentru onor înainte” şi îmi dă raportul:

”Domnule Comandant, grupul legionar din Germania, în număr de… este gata şi aşteaptă ordinul D-voastră”.

Ne-am îmbrăţişat cu efuziune şi apoi am strâns mâna tuturor. Eram stăpânit de emoţia revederii unor vechi camarazi intr-o Românie eliberată de sub jugul tiraniei carliste. M-am retras apoi cu Papanace şi într-o conversaţie particulară i-am explicat ce s-a întâmplat cu Ministerul Finanţelor, cum s-a făcut că n-am putut să-l obţin pentru mişcare, trebuind să mă mulţumesc cu un Subsecretariat de Stat la acelaşi Minister. Stingherit i-am spus că nu pot să-i ofer un post de ministru plin. Papanace a fost mişcat de cuvintele mele şi mi-a răspuns că înţelege situaţia şi acceptă să intre în guvern.

Starea mea sufletească faţă de Papanace şi grupul lui nu avea nimic din aerul triumfal al unui învingător, dimpotrivă m-am apropiat de ei cu umilinţă, arătându-le aceeaşi dragoste, pentru a le risipi orice urmă de suspiciune că ar putea suferi vreo discriminare în raport cu legionarii din ţară. Şi ei erau chemaţi, cu aceleaşi drepturi şi datorii, să participe la făurirea Noii Românii. Nu numai că nu le purtam nici o umbră de supărare, dar m-aş fi considerat nedemn de comanda mişcării dacă i-aş fi jignit cu cea mai uşoară aluzie la trecut. Am tras cortina peste ce-a fost între mine şi Papanace şi am privit numai spre viitor, spre marile sarcini ce ne aşteaptă. Trebuie să punem umărul cu toţii pentru a urni neamul din nenorocirea în care se află de pe urma nefastei domnii carliste.

În definitiv, victoria era a tuturor. Atât Papanace cât şi Vojen sau Constant sau Preotul Borşa au contribuit ca să ajungem la acest rezultat splendid. Toţi aceşti fruntaşi ai Legiunii au reprezentat anumite momente din istoria ei, anumite etape, fără de străbaterea cărora n-am fi ajuns acolo unde suntem. Deosebirea dintre mine şi ei era de perspectivă şi tenacitate. În cursul luptei contra regimului carlist, ei s-au tulburat la un moment dat, n-au văzut nici o ieşire din înfrângerile suferite şi au apucat alte căi, care se îndepărtau de linia legionară. Eu m-am împotrivit acestor tendinţe de resemnare sau capitulare, susţinând că bătălia nu este pierdută, că şansele victoriei au rămas intacte, cu toate pierderile îndurate. Dar acum, când punctul meu de vedere biruise, nu-i puteam trata de sus, cu aroganţă, ca şi cum meritele ar fi ale mele, uitând luptele şi jertfele lor, uitând că eu însumi am trecut prin momente de îndoială şi slăbiciune. Ei erau fraţii mei de încercări şi suferinţă şi le-am deschis larg porţile noului Stat, ca să intre şi ei încununaţi de laurii victoriei. M-am străduit să reconstitui atmosfera legionară din timpul Căpitanului, pentru ca nimeni să nu se simtă străin în casa unde nu mai este întemeietorul, dar unde guvernează aceleaşi norme şi acelaşi spirit.

Era o chestiune de etică legionară dar şi de înţelepciune politică de a-i aduna pe toţi fii Legiunii, risipiţi în cursul luptelor, la sânul ei. Oamenii cu care m-am îmbrăţişat aveau un mare trecut legionar, au fost promovaţi şi şi-au pus viaţa pentru Legiune. Ei trebuiau consideraţi prin prisma întregii lor personalităţi, de la primele lor palpitaţii spirituale, şi nu judecaţi exclusiv prin atitudinea lor de ultimă oră, determinată şi de complicata panoramă politică din ţară când fronturile s-au întrepătruns. Ajuns în vârful piramidei legionare, gândul meu se îndrepta acum la coeficientul lor de prestigiu şi competenţă, cu care puteau contribui la reuşita guvernării noastre.

18. Apel către legionari

Cu prilejul proclamării Statului Naţional – Legionar, Generalul Antonescu a adresat un apel către Români, prin care i-a îndemnat la unire, ordine şi muncă. La fel am făcut eu, în chemarea către legionari din 15 Septembrie, prin care îi convocam să se pună în fruntea acţiunii de refacere a ţării, mobilizând toate planurile creatoare ale naţiei şi aplicând în opera de guvernare normele morale şi educative învăţate de la Căpitan.

LEGIONARI,

”După 13 ani de la întemeierea Mişcării Legionare, după jertfe nenumărate şi suferinţe cumplite, România Legionară a devenit o realitate. Prin înţelepciunea Conducătorului Statului Român şi Şeful Regimului Legionar, Generalul Antonescu, singurul care, prin suferinţă, luptă şi idei comune, ne-a înţeles adânca noastră iubire de Patrie, prigoana a încetat şi tineretul României a fost chemat să asigure viitorul Neamului nostru.

Acest act al proclamării României Legionare înseamnă totala eliberare a Poporului Românesc din tirania unui trecut întunecat şi realizarea destinului său istoric după propria sa voinţă şi putere. Prin actul său istoric, Generalul Antonescu a dat posibilitate sufletelor româneşti să crească în duhul nou al vremii, în spiritul legionar, a creat cadrul de reînnoire morală pentru întreaga Naţiune. Dar se cere şi din partea noastră a tuturora o mare putere de înţelegere, spre a ne da seama de sensul nou al acestei schimbări ţi a ne încadra în noua ordine morală pentru întreaga Naţiune. Dar se cere şi din partea noastră a tuturora o mare putere de înţelegere, spre a ne da seama de sensul nou al acestei schimbări şi a ne încadra în noua ordine morală. Numai când întreaga Naţiune română va fi legionarizată se va putea vorbi de biruinţa deplină a mişcării. Spre acest scop suprem se îndreaptă gândul Generalului Antonescu: o transformare a sufletelor spre a se realiza o Naţiune legată numai de interesele nepieritoare ale Patriei.

După răsturnarea de la 6 Septembrie, pe Tronul României se afla un Rege Tânăr, legat de generaţia noastră prin vârstă, legături sufleteşti şi înconjurat de iubirea unei Mame fericite că revine în Patrie, după un lung exil. Regele Mihai este Regele generaţiei tinere. În el întruchipăm toate biruinţele de mâine ale poporului nostru şi este aşezat în inima noastră a tuturor.

LEGIONARI,

Să fim vrednici de cutremurătoarele jertfe ale martirilor şi eroilor noştri, de nădejdile îndurerate ale neamului întreg, de încrederea Majestăţii Sale Regelui şi a Marelui Ostaş, Generalul Ion Antonescu, Salvatorul Patriei, în ceasurile cele mai grele ale existenţei ei, al cărui nume trece azi ca o binecuvântare a lui Dumnezeu peste întreg poporul românesc.

După ce am fost împiedicaţi până astăzi să ne mântuim Patria, sub noua conducere ostăşească a Generalului Antonescu, începem mobilizarea tuturor elanurilor româneşti, încep ceasurile grele ale tuturor jertfelor pentru refacerea Ţării şi cucerirea ei în adâncuri, începe munca aspră şi fără odihnă, începe organizarea în locul haosului care ne-a stăpânit până acum. Va fi considerat duşman al Neamului oricine dispreţuieşte munca, oricine părăseşte cinstea, oricine nu urmăreşte dreptatea în toate faptele lui, sau oricine risipeşte zăcămintele morale sau materiale ale Neamului nostru.

În faţa Naţiunii Române şi în faţa Generalului Ion Antonescu, Conducătorul Suprem al Statului Naţional – Legionar, repetăm jurământul pe care Căpitanul l-a cerut elitei legionare în faţa mormântului lui Moţa şi Marin:

1. Să trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele de îmbogăţire materială;

2. Să trăim o viaţă aspră şi severă, cu alungarea luxului şi a îmbuibării;

3. Să înlăturăm orice încercare de exploatare a omului de către om;

4. Să jertfim permanent pentru Ţară;

5. Să apărăm mişcarea legionară cu toată puterea noastră împotriva a tot ce ar putea să o ducă pe căi de compromisuri sau compromitere, sau împotriva a tot ce ar putea să-i scadă măcar înalta linie morală.

Cu aceste gânduri, păşim pe drumul nou al Istoriei”.

Horia Sima

Bucureşti, 15 Septembrie 1940.

19. Nicolae Petraşcu la Secretariatul General al Mişcării

La Secretariatul General al Mişcării, l-am numit, pe data de 20 Septembrie, pe Profesorul Nicolae Petraşcu, post ocupat sub Căpitan de George Clime, iar pe timpul când sediul mişcării era la Iaşi, de Ion Banea. Notez că Preotul Dumitrescu-Borşa nu a fost secretar general al mişcării, ci secretar al Partidului „Totul pentru Ţară”, la ordinele Generalului Cantacuzino, pe care-l însoţea în deplasările lui prin ţară.

Am făcut această denumire din necesitatea de a proceda la reorganizarea mişcării. Legionarii au ieşit din starea de amorţeală şi tăcere, în care au fost ţinuţi în perioada dictaturii carliste şi acum se manifestau cu putere. Dar în această enormă masă de oameni, trezită la viaţă, trebuia să se pună în ordine, de sus până jos, de la Bucureşti până la cel mai umil sat din provincie, căci altminteri puteam fi depăşiţi de iniţiativele locale necontrolate.

Numirea lui Petraşcu nu am făcut-o din prietenie sau din alte motive, ci pentru că era cel mai indicat să ocupe acest post în acel moment. Intrat ca student în mişcare, în anul 1928, în primul cuib format la Bucureşti sub conducerea lui Andrei C. Ionescu, a luptat ca şi mine, în perioada 1928 -1932, în cadrul Centrului Studenţesc din Capitală. În vara anului 1930, împreună cu el şi Gheorghe Bâlborea, am pus bazele organizaţiei legionare din judeţul Făgăraş. A luat parte la campaniile electorale din acest judeţ în anii 1931 (guvernul Iorga) şi 1932 (guvernul Vaida). Prigoana din 1933-19341-a surprins la Alba-Iulia, unde avea un post de profesor suplinitor. A fost închis multă vreme, după ce a suferit bătăi şi schingiuiri de la jandarmi.

În 1934 s-a mutat la Sibiu, unde a obţinut catedra de geografie şi istorie la Şcoala Normală a Mitropoliei Ortodoxe. A fost numit şef al acestui judeţ de Căpitan şi mai târziu i s-a încredinţat conducerea regiunii. Reuşind să tipărească cartea „Pentru Legionari”, Petraşcu a fost ridicat de Căpitan la gradul de Comandant Legionar, în afara de serie, cu titlu excepţional.

Aceste numiri şi distincţii le-a primit Petraşcu de la Căpitan. Eu, în altă parte a ţării, am urmat o evoluţie legionară paralelă cu a lui. Am fost numit mai întâi şef al judeţului Severin şi, mai târziu, şef de regiune în Banat. Ne vedeam rar, când eram convocaţi la sediu. Între anii 1934-1937, Petraşcu devenise o figură cunoscută nu numai în Ardeal, dar în multe părţi ale ţării.

Prigoana din 1938 ne-a împreunat iar destinele. EI venise de la Sibiu la Bucureşti şi a întrat în lupta de supravieţuire a mişcării. A fost membru al Comandamentului Legionar din prigoană pană în Ianuarie 1939, când, încolţit de poliţie, a trecut graniţa în Polonia şi de aici s-a refugiat în Germania. La Berlin a fost unul dintre factorii de rezistenţă al grupului legionar constituit aici şi a luat parte la toate manifestaţiile lui.

L-am ales să mă însoţească în campania din primăvara anului 1940. A fost prins la frontieră şi a avut mult de suferit până la eliberarea lui. Peripeţiile acestei întreprinderi le-a zugrăvit el însuşi în cartea sa „Din Viaţa Legionară”, scrisă în al doilea exil din Germania, la Rostock. În fruntea grupului legionar sibian s-a azvârlit apoi în luptele de la Braşov, din 3 Septembrie, şi a cunoscut triumful acestor zile glorioase.

De la întrarea lui în mişcare, n-a fost bătălie legionara în care să nu fi fost prezent în primele linii. N-a fost prigoană pe care să n-o fi trăit în carnea şi sângele lui. Familia lui a avut mult de suferit, fiind una din cele mai lovite din ţară. Soţia lui era sora lui Ion Banea.

Petraşcu era un legionar din vechea şcoala, un om de teren, un bun organizator, tocmai elementul de care aveam nevoie în acel moment. În afară de aceasta, el ieşise dintr-o revoluţie şi, prin numirea lui la Secretariatul General, îi onoram pe toţi luptătorii de la 3 Septembrie.

20. Declaraţiile Profesorului Codreanu

În timpul când constituirea guvernului era iminentă, Profesorul Ion Zelea Codreanu a făcut nişte declaraţii presei care contrastau cu eforturile mele şi cu politica întregii mişcări. Declaraţiile sale, apărute în Buna Vestire din 15 Septembrie, aveau două părţi: una se referea la politica externă a României după alăturarea ei la Puterile Axei, iar cealaltă, la politica interna, la relaţiile dintre mişcate şi Antonescu. Înainte de a comenta declaraţiile Profesorului, le vom reproduce aşa cum au apărut în Buna Vestire, pentru ca cititorul să-si poată da seama de valoarea lor şi de replica noastră.

Despre misiunea Generalului Antonescu

Întrebare: Credeţi deci, că ceasul acesta este chiar acum, imediat, ceasul României Legionare?

Răspuns: Nu! Părerea mea este părerea pe care întâmplător, într-o discuţie, a exprimat-o fiul meu Corneliu, Căpitanul Legiunii, care răspunzând unei întrebări a zis: Când voi birui, nu voi proclama imediat România Legionara, ci voi face ca ţara să fie pregătită, cel puţin un an, de un general!

Şi a fost întrebat: De Generalul nostru, Cantacuzino Grănicerul?

De un altul, a răspuns el. Şi la insistente, a precizat: de Generalul Antonescu. Şi această profeţie s-a împlinit.

Aşa fiind, eu nu ştiu ce crede, ce vrea astăzi Şeful Statului Român, în calitatea lui de prim-ministru, dar părerea mea este că el e anume trimis de Dumnezeu şi de stăpânul nostru Sfântul Arhanghel Mihail ca să pregătească drumul pentru România Legionara.

Întrebare: Şi în practică, cum credeţi că ar trebui sa procedeze Generalul Antonescu la aceasta pregătire?

Răspuns: Eu sunt un vechi ostaş de front şi am o foarte înaltă idee despre geniul strategic al Generalul Antonescu. Îl cred cel puţin de trei ori în această materie cat Mareşalul Averescu. Şi cum lupta politică, cum zicea Corneliu, e foarte asemănătoare cu lupta pe câmpul de război, sunt adânc convins ca genialul General Antonescu ştie că spre a merge la sigură biruinţă, nu el, ci Neamul nostru, pe care el astăzi îl comandă, trebuie sa aibă o puternică rezervă.

Aplicat eu cred aşa:

Generalul Antonescu să-şi alcătuiască un guvern de personalităţi de cat mai mare experienţă, dar mai ales de înalt patriotism şi totală dezinteresare, de oriunde s-ar găsi. Din acest guvern, însă, sa nu facă parte absolut nici un legionar! Pentru ca rezerva cu toate puterile ei trebuie sa stea absolut neatinsă. Să nu fie utilizată decât în ceasul marii hotărâri. Aceasta nu înseamnă că Legiunea n-ar putea lua chiar acum întreaga răspundere.

Întrebare: Credeţi că în ceasul acela Generalul Antonescu ar trebui, precum ar trebui, precum a şi afirmat-o, să se dea la o parte, spre a face loc Legiunii? Răspuns: Cred că Generalul Antonescu atâta timp cat îl vor sluji puterile fizice şi sufleteşti, nu trebuie nici dat la o parte, nici să se dea la o parte. Căci datoria oricărui trimis de Dumnezeu este să slujească planurilor Lui, până la ultima suflare.

Întrebare: S-ar putea concilia aceste două puteri atunci?

Răspuns: Cred că s-ar putea nu numai uşor, dar în modul cel mai fericit. Generalul Antonescu ar rămâne atunci Şeful Statului şi Generalisimul Armatei, iar Legiunea ar cârmui, supravegheată de experienţa şi patriotismul său încercat, spre a îndeplini misiunea în faţa lui Dumnezeu, spre a face ca Patria noastră să ajungă a străluci duhovniceşte „ca Soarele Sfânt de pe Cer”.

Iată cum îşi imagina Profesorul Codreanu relaţiile dintre mişcare şi General şi viitoarea configuraţie politica a României. Pentru a-şi justifica şi întări punctul sau de vedere, aduce în discuţie o părere exprimată cândva de Căpitan, şi anume că atunci când va birui, nu va proclama imediat România Legionară, ci va face ca ţara să fie pregătită cel puţin un an de zile de un general, care după cât îşi aminteşte Profesorul din discuţia cu Căpitanul, ar fi chiar Generalul Antonescu.

Nu tăgăduim autenticitatea acestei informaţii, dar Profesorul făcea greşeala că aplica formula politică a Căpitanului în împrejurări fundamental diferite. Era cu totul altceva dacă ar fi biruit mişcarea într-o formă plenară, cu Căpitanul în frunte, şi având asigurate resorturile puterii, atunci, da, şi-ar fi putut îngădui să accepte o faza de tranziţie în guvernare cu un general în frunte. Acest general, să zicem Antonescu, atunci ar fi fost la dispoziţia mişcării, şi nu mişcarea la dispoziţia Generalului. Dar la 6 Septembrie, nu-l mai aveam pe Căpitan şi întreg Statul Major al mişcării fusese decimat. Atunci ne aflam în iureşul unei revoluţii şi nu mai puteam permite vechii clase conducătoare înfrânte să se reconstituie. Generalul Antonescu nu era nici el o garanţie că va pregăti calea unui triumf legionar. Pe General îl interesa exclusiv puterea şi nu binele şi mărirea naţiunii. Nu era un premergător al nostru, ci un om al momentului, care, ridicat sus pe culmi, prin sacrificiul nostru, nu se gândea decât cum să-şi consolideze puterea fără să se intereseze de mijloace. Numai avântul revoluţiei putea garanta mişcării viitorul şi nu bunăvoinţa Generalului. În România se produsese un gol politic şi daca nu eram noi să-l umplem, veneau alţii, aceleaşi forţe, sub altă etichetă, şi Legiunea putea aştepta mult şi bine să fie chemată la putere.

O revoluţie nu-şi poate permite luxul ca după ce a dărâmat un regim, să lase altora iniţiativa. În această privinţă, în zilele acelea, a existat o unanimitate de păreri în toate straturile legionare. Exista o lege nescrisă a oricărei revoluţii, de a-şi consuma până la capăt posibilităţile. N-am realizat România Legionară, aşa cum o visa Moţa, dar am înscris o pagină în istorie. Fără de regimul legionar, fărădelegile regimului carlist ar fi rămas înmormântate. Nici Căpitanul n-ar fi fost deshumat şi nici asasinii lui n-ar fi fost pedepsiţi. Antonescu găsea o formulă de acomodare cu forţele regimului carlist, cum s-a verificat mai târziu.

E o copilărie să se creadă că Generalul ne-ar fi cedat puterea după un timp de… Profesorul se înşela amarnic asupra caracterului acestui om. Nu-l interesa decât propria persoană, pe care o punea deasupra intereselor tarii, N-a fost trimis al Arhanghelului, ci Arhanghelul a răsplătit sacrificiile mişcării, băgând groaza în duşmani. Mişcarea a fost promotorul răsturnării Regelui Carol, iar Antonescu, în cadrul acestei revoluţii, şi-a jucat rolul său, pe care nimeni nu-l poate tăgădui.

Cu aceste declaraţii, Profesorul îngreuna poziţia mişcării faţă de General. Ele nu si-au produs efectul politic, deoarece au apărut abia la. 15 Septembrie, când guvernul era format. Lumea legionară le-a citit ca o curiozitate politică, dându-şi seama că sunt mai mult reflexul nemulţumirilor personale ale Profesorului decât expresia unei judecăţi cumpănite şi folositoare mişcării.

21. Privind în urmă

Volumul Sfârşitul unei domnii sângeroase l-am încheiat cu Consideraţii Finale, capitol în care am separat din noianul evenimentelor acele energii care au contribuit în mod decisiv la făurirea actului de la 6 Septembrie. Etapa 6-14 Septembrie nu e mai puţin importantă pentru a nu-i consacra şi ei aceeaşi privire generală. Fără de întemeierea Statului Naţional-Legionar, victoria obţinută contra Regelui Carol n-ar fi fost completă, asemănându-se unei case începute şi neterminate. Ce folos de triumful Legiunii dacă nu ar fi avut urmare şi pe plan politic, dacă noul Stat nu ar fi purtat pecetea ei? Fără îndoială, am obţinut o mare satisfacţie morală cu răsturnarea Regelui Carol II-lea, dar fără de cucerirea puterii, biruinţa s-ar fi diluat şi până la urmă s-ar fi pierdut în desişul tenebros al politicianismului român. Am fi rămas în postura jalnică a unor eterni începători ai destinului românesc, care nu ştiu ce sa facă cu el când au ajuns pe culmi şi trebuie să-l realizeze.

După ce s-a încheiat campania contra Regelui Carol, în aceeaşi clipita, fără tranziţie, s-a deschis o alta bătălie, al cărei obiectiv era pătrunderea mişcării în Stat. Daca ne-am fi culcat pe laurii victoriei, rezultatele puteau fi altele. Nu era neapărat necesar ca după răsturnarea Regelui Carol să urmeze, ca o consecinţă inevitabila, guvernarea legionară în forma ei majora, a unui Stat cu acelaşi nume. Se puteau întâmpla multe. Nu era exclusa o coaliţie a Generalului Antonescu cu alte partide, cum se şi încercase de altminteri, în care combinaţie să ni se rezerve şi nouă un locşor mult inferior forţei pe care o reprezentam. Putea ca Generalul să accepte colaborarea cu noi, fără să admită proclamarea Statului Naţional-Legionar. Se mai putea întâmpla ca Legaţia Germană să-şi exercite influenţa în sensul de a-l consilia pe Antonescu să nu permită ocuparea unor posturi – cheie de către legionari. Câte nu se puteau întâmpla! Însăşi răstimpul care s-a scurs de la 6 la 14 Septembrie dovedeşte că rezistenţele n-au lipsit şi că gestaţia regimului legionar n-a fost uşoară. În cele ce urmează voi trece în revistă, cu explicaţiile necesare, acei factori care au impus Statul Naţional-Legionar contra tuturor încercărilor de a ne frusta de roadele victoriei.

1. Adeziunea poporului. Succesul nostru politic trebuie atribuit în primul rând sprijinului pe care l-am obţinut în aceste zile de la masele largi ale poporului. Popularitatea mişcării creştea pe zi ce trece, luând aspectul unui fluviu maiestuos. Cămăşile verzi defilau pe străzi, având în spatele lor milioane de români dornici să îngroaşe rândurile.

2. O revoluţie ordonată. Spre deosebire de alte revoluţii care, odată biruitoare, se revarsă în excese şi cruzimi, revoluţia legionară de la primele ceasuri s-a canalizat în manifestaţii ordonate şi controlate, fără vărsare de sânge şi fără execuţii sumare. Nu s-au săvârşit acte de răzbunare. N-a fost ucis nici un evreu pentru crimele Elenei Lupescu contra Legiunii şi nici un călău al fostului regim. Instantaneu, organizaţia s-a reconstituit sub conducerea şefilor locali, care şi-au impus cu uşurinţă autoritatea până în cel din urma sat. Poate e un caz unic în istoria lumii. 0 mişcare lovită în modul cel mai crud, însângerată, decapitată, cu cadrele ei superioare suprimate în proporţie de 90 la sută, nu are altă grijă decât să nu-şi strice bunul ei renume, evitând sa săvârşească fapte care ar putea arunca umbre şi îndoieli asupra concepţiei ei creştine. Mişcarea legionară, în acele zile de mari prefaceri, când se pregătea tranziţia de la un regim de tiranie la un regim de libertate, a dat examenul maturităţii politice, comportându-se ca un corp responsabil. Generalul Antonescu a fost puternic impresionat de spiritul de disciplină ce domnea în mişcare, fiind o garanţie ca forţările lui de a reorganiza Statul vor fi duse la bun sfârşit.

3. Izolarea Generalului Antonescu. Cu toate ca nominal era stăpân pe conducerea Statului, puterea Generalului Antonescu era fragilă, pentru că nu dispunea de o bază populară. Era un izolat în mijlocul naţiunii pe care o guverna. N-avea un partid pe care să se poată sprijini, ci doar câţiva prieteni, pe care îi puteai număra pe degete. Era cunoscut în ţară din cauza conflictului cu Regele Carol şi a legăturilor ce se bănuia că le are cu mişcarea, dar nu dispunea de nici un grup organizat, nici cel puţin de 100 de oameni. În jurul conducerii lui se întindea deşertul politic şi spiritual.

Situaţia lui în armată nu era mai bună. Era temut, având faima de om rău, „câinele roşu” cum i se zicea, dar nu se putea bizui nici pe afecţiunea cadrelor inferioare şi nici a înaltului comandament. După răsturnarea Regelui Carol, s-au format trei curente în armată: generalii devotaţi trup şi suflet fostului Rege, cu ajutorul cărora acesta a dominat armata. Cei mai notorii au fost expulzaţi din armată de Antonescu, dar mai erau destui care nu s-au compromis prea deschis cu regimul carlist şi care nu aşteptau decât ora revanşei; existau apoi o serie de generali care simpatizau mişcarea şi, în sfârşit, generali ataşaţi de persoana Generalului Antonescu, aceştia fiind cei mai puţini. Generalul Antonescu nu avea nici în armată suportul masiv pe care îl bănuia lumea. Ca o consecinţă a izolării lui în mijlocul poporului şi chiar în mijlocul armatei, Antonescu simţea nevoia unei forţe complementare, cu ajutorul căreia să-şi consolideze conducerea aninată în aer. Mişcarea Legionară îndeplinea această condiţie, oferindu-i o bază populară ancorată în întreaga naţiune. În acelaşi timp, prin colaborarea cu mişcarea, Generalul acumula şi simpatiile de care se bucura Legiunea între militari, întărindu-şi autoritatea în armata şi neutralizând influenţa restului de cadre carliste.

4. Teama de Regele Carol. Chiar izgonit peste hotare, Regele Carol îi inspira o teroare sacră. Şi după 6 Septembrie trăia într-o teamă continuă că oameni de-ai Regelui Carol, rămaşi în poliţie şi armată, sa nu organizeze o contralovitură şi să-l doboare. Prin colaborarea cu mişcarea, îşi procura, o pavăză care îl va apăra de o eventuală primejdie, dacă elementele carliste ar încerca să ridice capul. În această privinţă, Antonescu nu se înşela… În faţa blocului Antonescu-Mişcare, nu mai era posibilă nici o conspiraţie internă şi conducerea lui era asigurată. Legiunea câştigase un ascendent atât de mare în viaţa politică a ţarii încât vechile cadre politice şi militare, cu care lucrase Regele Carol, se ţineau la pământ şi nu se gândeau decât la propria lor salvare.

5.”Sprijinul Berlinului”. Generalul Antonescu nu descifrase nici el enigma germană, referitor la sprijinul de care ne-am bucura din partea lui Hitler. Ca şi Carol, trăia în confuzia ca mişcarea este tare la Berlin şi nu se poate concepe noul Stat fără de participarea ei. În aceste zile decisive, am beneficiat de această necunoaştere a lui a stării de spirit de la Wilhelmsstrasse. În realitate, guvernul german fusese surprins de evenimentele din România şi abia în ultima fază a duelului cu Carol, când deznodământul crizei se prevedea, a optat pentru abandonarea lui. Aceasta credinţă i-a fost întărită lui Antonescu când au apărut la sediu şi la manifestaţiile noastre câţiva membri de partid din Auslandsorganisation (AO) din Bucureşti. Nu-i invitase nimeni. Ei, din proprie iniţiativă, au crezut oportun să-şi manifeste camaraderia faţă de mişcare printr-o ieşire publică, a cărei venire al putere li se părea iminentă. Erau îmbrăcaţi în uniformă SA şi apariţia lor a stârnit o senzaţie enormă. Li s-a dat locul de onoare, fiind puşi în fruntea defilărilor şi au fost aclamaţi cu entuziasm de legionari şi de public.

6. Absenţa Legaţiei Germane. În tot cursul tratativelor pentru formarea guvernului, de la 6 la 14 Septembrie, marele absent a fost Legaţia Germană. Nu am avut în acest timp nici o întâlnire nici cu von Ritgen şi nici cu vreun alt membru al Legaţiei. După păţania din noaptea de 31 August, am socotit că este mai prudent să evit contactul cu ei în această perioadă delicată, ştiind că cei de la Legaţie nu ne poartă cele mai bune sentimente.

Fără îndoială, Fabricius primea informaţii de la Generalul Antonescu, dar acestea erau fragmentare şi fugitive, căci Conducătorul era hărţuit zi şi noapte de zeci de probleme, încât Legaţia n-a putut să urmărească pas cu pas mersul tratativelor şi să-şi dea seama de proporţiile ce le va lua colaborarea noastră cu Generalul.

7. Ecoul manifestaţiei de la Casa Verde. Generalul aflase de tensiunea existentă între mine şi Profesorul Codreanu şi aştepta ziua de 13 Septembrie ca sa vadă care e raportul de forţe. Sunt eu liderul necontestat al mişcării sau există un puternic grup opoziţionist care îmi contestă conducerea? Ştirile ce le-a primit după ceremonie l-au convins că s-a format un bloc compact în jurul meu, de sus până jos, şi nu există loc de manevră între diferite grupe legionare.

8. Relaţii cordiale. De la prima mea întâlnire cu Generalul, în Iunie 1940, i-am căzut simpatic. Chiar atunci când nu ne potriveam în păreri, nu mi-a vorbit niciodată cu asprime, ridicând tonul, cum avea obiceiul să facă cu alţii. De altă parte şi eu, cunoscându-i orgoliul nemăsurat, evitam în orice împrejurare să-l supăr cu ceva. Apăram poziţia mişcării, dar cu tact şi moderaţie. Simpatia ce mi-o arăta a avut importanţa ei în această perioadă când s-a format Statul Naţional-Legionar.

22. Pentru Neam şi Legiune

Cum am explicat în articolul precedent, nu se poate trage o linie despărţitoare între biruinţa de la 6 Septembrie şi întâmplările care au urmat şi care şi-au găsit expresia finală în actul de la 14 Septembrie. Ca să fim mai precişi, din seara de 3 Septembrie, când legionarii au intrat în acţiune, şi până în 14 Septembrie, am trecut prin zguduirile aceleiaşi bătălii, care şi-a găsit apoteoza în proclamarea Statului Naţional-Legionar.

Nu putem încheia această parte din lucrare, fără a face bilanţul acestei perioade scurte, dar de mare intensitate istorică din viaţa neamului nostru, stabilind ce foloase a tras din prăbuşirea vechiului regim şi inaugurarea erei legionare.

Pe plan intern naţiunea si-a dobândit încrederea în propriile ei forţe, putându-se reculege, după amarul pierderilor teritoriale, şi a înfrunta pregătită sufleteşte furtunile ce vor veni: războiul din răsărit şi apoi invazia comunistă. Toata rezistenta naţiunii, de atunci şi până astăzi, îşi trage puterea din izvorul limpede al acestei biruinţe. Naţiunea, descătuşată din lanţurile tiraniei carliste, şi-a luat un avânt formidabil, ale cărui ecouri spirituale nu s-au stins nici până astăzi, menţinând trează speranţa în învierea patriei noastre.

Pe plan intern, România, aflată în primejdie să fie trasă în lotul bolşevic, prin politica pro-sovietică a Regelui Carol, a fost salvată în ultimul moment şi readusă cu faţa spre Europa, pe atunci reprezentată de Puterile Axei.

În sfârşit, prin biruinţa legionară, am eliminat vâscul care înăbuşea funcţiile naturale ale Coroanei, pe Elena Lupescu şi camarila ei iudeo-comunistă, şi am deschis drumul pentru ca Regele Mihai sa poată domni în spiritul marilor săi înaintaşi, Regele Carol I şi Regele Ferdinand.

Dar Legiunea ce-a câştigat prin schimbarea de regim din România? Ce binefaceri s-au revărsat asupra organizaţiei noastre?

Mai întâi s-au spulberat planurile duşmanilor de a nimici mişcarea legionară. Sub tirania carlistă, nu numai Căpitanul a fost ucis, dar şi cadrele noastre principa1e au fost lichidate, în speranţa că, după aceste lovituri, mişcarea nu se va mai ridica niciodată. Masele legionare, înspăimântate de aceste vărsări de sânge, nu mai cutezau să se angajeze în noi acţiuni, iar poporul suferea în tăcere, fără să-şi, fi pierdut nădejdea într-o răzbunare a fărădelegilor. Prin biruinţa de la 6 Septembrie, nu numai că i-am recuperat pe mai toţi legionarii care se risipiseră în decursul prigoanei carliste, dar s-au creat şi condiţii psihologice obiective pentru a face noi recrutări din masele largi ale poporului. Rândurile noastre s-au îngroşat în lunile următoare luând aspect de avalanşă. Când am fost expulzaţi de la putere, în Ianuarie 1941, aveam o jumătate de milion de legionari încadraţi, ceea ce i-a dat mişcării o noua vigoare, asigurându-i supravieţuirea.

Nu numai baza bio-psihică a mişcării a fost salvată prin biruinţa de la 6 Septembrie, ci şi unitatea ei. E un lucru îndeobşte cunoscut în istorie că după dispariţia şefului unei grupări politice, se nasc lupte interne între diverşi pretendenţi la conducere; neînţelegeri care pot provoca chiar dezmembrarea ei. Cu atât mai gravă se prezenta criza în mişcare, după moartea unui şef de talia lui Corneliu Codreanu, care fusese şi întemeietorul şi mai ales când ştim că elita disponibilă, din care se putea selecta succesorul, avusese aceeaşi soartă tragică prin biruinţa de la 6 Septembrie, s-a realizat şi aceasta a doua mare minune, refacerea unităţii legionare sub o nouă conducere. Trebuia să se întâmple această Bastilie românească, cu făgăduinţa unui nou început românesc, pentru ca toţi legionarii, de la mic la mare, să se recunoască în noua conducere. Dizidenţa în germene, cultivată de Papanace la Berlin, a fost resorbită, iar dizidenţa efectivă a grupului Noveanu, a fost eliminată şi izolată, prin prăbuşirea sistemului de care şi-au legat membrii ei soarta.

Cu ordinea internă reconstituită fulgerător, mişcarea şi-a făcut intrarea în istorie. Fără de răsturnarea Regelui Carol şi a complementului ei, Statul Naţional-Legionar, mişcarea legionara ar fi dăinuit încă mulţi ani, dar sub forme nostalgice, a unei amintiri duioase, care s-ar fi perpetuat în cântece de jale. Visul de mărire al românismului, înroşit cu sângele unei generaţii, ar fi fost din nou zădărnicit de duşmanii neamului. Doina ar fi luat locul istoriei. Statul Naţional-Legionar a fost realitate de scurtă durată, dar o realitate de mare forţă creatoare, pe care nici un istoric conştient nu o poate trece sub tăcere.

Mai trebuie adăugat, tot la activul acestei biruinţe, faptul ca mişcarea s-a eliberat de enorma răspundere istorică de a fi participat la ciopârţirea ţării în vara anului 1940. Mişcarea legionară n-a fost prezentă nici în guvernul Tătărăscu, care s-a supus ultimatumului rusesc şi a predat Sovietelor fără lupta Basarabia, Bucovina de Nord şi teritoriul Herţa şi s-a retras la vreme şi din guvernul Gigurtu, care a acceptat dictatul de la Viena. Prezenţa celor trei miniştri legionari în acest guvern, Noveanu, Bidianu şi Budişteanu, s-a redus la o acţiune particulară a lor, fiind dezaprobaţi de majoritatea mişcării. Prin sângele vărsat de legionari la 3 Septembrie şi prin răsturnarea Regelui Carol, s-a pus capăt oricărei interpretări răuvoitoare, dovedindu-se, în mărturia ţării întregi, că mişcarea legionară n-a aprobat politica externă a Regelui Carol şi nu are nimic de-a face cu guvernele care au patronat pierderile teritoriale din aceasta perioadă. Gratie biruinţei de la 6 Septembrie, mişcarea legionară se putea prezenta cu mâinile curate în faţa istoriei, neputându-i-se imputa nici cea mai uşoară culpă în gravele evenimente din vara anului 1940, care au sfâşiat icoana României Mari.

 

 

II. PRIMII PAŞI ÎN VIAŢA DE STAT

 

Existenţa Statului Naţional-Legionar poate fi asemănată cu desfăşurarea unei drame. La început se afirmă cu vigoare pe scena istoriei, pentru ca mai târziu să întâmpine tot mai multe obstacole în calea lui, care-i împiedică deplina realizare. Tensiunea dintre cele două forţe principale ale Statului creşte până ce se produce ciocnirea. În această parte a lucrării, vom înfăţişa acea perioadă din guvernarea legionară, când mişcarea se află în faza de ascensiune, cucereşte poziţie după poziţie şi se impune în toate ramurile vieţii naţionale.

 

1. Dificultăţile guvernării legionare

Am socotit necesar să încep istoricul guvernării legionare cu câteva consideraţii iniţiale, pentru ca cititorul să-şi dea seama din primul moment de greutăţile ce le-am întâmpinat în cursul ei. Am fost permanent hărţuit ca să împac o mulţime de tendinţe, caractere şi forţe care se încrucişau în acel moment în politica României şi dacă nu am reuşit să menţin echilibrul guvernării şi totul s-a sfârşit până la urmă în conflictul de la 21 Ianuarie, faptul se datorează în mare parte aceluia care se afla în fruntea Statului. Prea plin de sine, devenise insensibil atât la suferinţele trecutului cât şi la teribila încercare ce se apropia.

I. Relaţiile cu Generalul Antonescu

Putini, foarte putini, îl cunosc pe Generalul Antonescu aşa cum l-am cunoscut eu, până în cele mai ascunse cute ale sufletului său. Am fost zilnic în contact cu el. Biroul meu se găsea la acelaşi etaj cu încăperile rezervate Preşedinţiei, încât făceam doar câţiva paşi şi eram la General. Mă duceam la el oricând vroiam, fără să cer audienţă. Relaţiile noastre erau de serviciu permanent, încât aparţineam mai degrabă personalului ataşat Preşedinţiei decât unei instituţii aparte. Între noi nu exista nici un fel de protocol. Ne întâlneam ori de câte ori era necesar, în funcţie de problemele ce se iveau, fără a ţine seama de rangul ce-l aveam.

Generalul Antonescu avea cultul propriei lui personalităţi. Tot ce se întâmpla raporta la sine şi judeca în funcţie de sine. Nu suferea pe nimeni să-i întunece autoritatea sau gloria. N-am întâlnit în viaţa mea un om mai lipsit de modestie, mai încrezut în capacitatea şi valoarea lui. „Eu am făcut România Mare, Domnule Sima, şi eu voi reface-o în vechile ei hotare”. Mi-era penibil să-l aud adeseori vorbind între noi doi la persoana a treia despre el însuşi: „Generalul Antonescu… nu poate tolera aceasta, nu se poate compromite în faţa istoriei”. Pe colaboratorii săi îi aprecia după gradul de servilism şi era extrem de sensibil la laudele altora. Cu această structură sufletească bolnăvicioasă, uşor cădea victimă linguşitorilor şi oamenilor fără scrupule care ştiau să-i cultive vanitatea. Întocmai ca şi Regele Carol, ţelul lui era să acumuleze în propria-i mână toate puterile statului. Ceea ce îi era insuportabil, era sa sufere vreo limitare în exerciţiul puterii. Înţelegerea cu mişcarea avea pentru el o valoare provizorie, până ce alte împrejurări îi vor permite să ajungă şi Şeful Legiunii.

Egocentrismul sau era potenţat până la a lua forme de nebunie de boala de care suferea. În perioade de criză, megalomania lui nu mai cunoştea margini. Avea gesturi necontrolate şi chiar accese de cruzime. Ţipa la oameni, îi dădea afară, umilea şi batjocorea pe cei mai apropiaţi colaboratori. În perioade normale, când boala era ţinută sub control, era mai accesibil. Medicul îl însoţea în toate călătoriile şi îi dădea injecţii. La mese oficiale nu fuma şi rareori se atingea de un pahar cu vin sau şampanie. Suferea de ficat şi din cauza aceasta câteodată avea o paloare mortală. Cu mine s-a purtat întotdeauna cuviincios, n-a avut nici o ieşire, probabil pentru ca ştia că am o forţă în spate. Bineînţeles că şi eu îl tratam cu cea mai mare atenţie, cunoscându-i caracterul irascibil. Prin felul meu blând de a mă purta cu el, nu puţin am contribuit ca să risipesc o mulţime de neînţelegeri şi să obţin multe lucruri bune de la el.

Nici formaţia lui intelectuală nu-l ajuta să-şi modereze pretenţiile şi să fie obiectiv în aprecierea oamenilor şi evenimentelor. Avea o mentalitate cazonă. El credea că e suficient sa dai ordine, pentru ca Statul să funcţioneze bine, exact ca o unitate militară. El nu identifica forţele vii care brăzdează existenţa unui Stat şi nu le lua în considerare, Naţiunea era o entitate secundară pentru el, era materia socială care umplea cadrul Statului, dar fără drept de a participa la plăsmuirea lui. Rostul naţiunii era ca, prin munca şi sacrificiile ei, să susţină funcţiile Statului. De fapt Antonescu era un produs al mentalităţii liberale care a creat Statul Român după l866 şi care s-a perpetuat şi în România Mare sub dominaţia, partidelor. Naţiunea era prizoniera unor structuri parazitare, care îi înăbuşeau elanurile. Incontestabil, Generalul Antonescu era un patriot, dar un patriot care vedea patria pe linie extensivă, teritorială, şi nu ca expresie a unei naţiuni care vrea să-şi afirme personalitatea istorica pe acel teritoriu.

Generalul Antonescu privea Statul de sus în jos, prin prisma structurilor existente, militare, economice, administrative, politice, în timp ce noi vroiam să modificăm acele structuri, pentru a face loc naţiunii sa respire şi să creeze. Pentru noi, naţiunea trecea pe primul plan al politicii, iar Statul nu era decât un instrument de realizare al ei. Misiunea noastră era sa reparăm nedreptăţile suferite de masele poporului în decursul veacurilor de împilare şi să creăm un Stat care să corespundă aspiraţiilor de înnoire naţională. Mentalitatea ciocoiască în care a crescut Generalul Antonescu şi care nu-l deosebea cu nimic de un Armand Călinescu, îl împiedica să înţeleagă sensul profund al revoluţiei legionare. Biruinţa legionară trebuia sa fie în primul rând o biruinţă a poporului, o descătuşare a lui din lanţurile exploatării evreo-liberale. Telul nostru era sa creăm un Stat „naţional”, care sa nu fie numai o simplă firmă cu acest nume, o „formă fără fond”, cariat în interior. Necesităţile vitale ale naţiunii trebuiau sa aibă precădere în construirea noului Stat. Pentru General, Legiunea era o forţă politică şi nimic mai mult, incontestabil forţa politică dominantă în ţară în acel moment, de care s-a servit pentru a se ridica la rangul suprem în Stat şi pe care spera să o domesticească şi să o înhame la carul său triumfal.

Pornirile tiranice ale Generalului Antonescu ar fi putut fi frânate într-o anumită măsură dacă sfetnicii săi cei mai apropiaţi ar fi fost oameni de caracter, închinaţi binelui patriei, doritori să ajute la realizarea unei perfecte armonii în colaborarea cu mişcarea. Din nefericire, cu excepţia Colonelului Dragomir, ceilalţi prieteni intimi ai Generalului, Mihai Antonescu, Colonelul Rioşeanu şi Nicolae Mareş, nu vedeau în legionari decât nişte rivali cu care trebuia să împartă puterea şi pe care bucuros i-ar fi dorit scoşi din cadrul Statului. Erau răi şi intriganţi fără pereche. Ca orientare politică, aparţineau aceleiaşi clase conducătoare care ne-a guvernat între cele doua războaie şi a cărei „glorioasă” cariera s-a încheiat cu sfărâmarea României Mari. Mihai Antonescu fusese şef al tineretului liberal georgist, Nicolae Mareş era moşier, iar Colonelul Rioşeanu, ofiţer de cavalerie. Atitudinea lor faţă de mişcare suferea variaţii după cum scădea sau se urca barometrul relaţiilor noastre cu Generalul. Când simţeau că Antonescu este nemulţumit de legionari, şi ei deveneau agresivi, încurajându-l pe General sa fie energic. Când bunele noastre raporturi cu Generalul se restabileau, se potoleau ca prin farmec, deveneau amabili şi surâzători. Uneltirile lor le simţeam zi de zi şi nu puţin au contribuit ca să-l determine pe Antonescu să dea lovitura de Stat de la 21 Ianuarie.

Mai periculos decât aceştia era anturajul feminin al Generalului Antonescu. Nelipsita din casa lui Antonescu era Doamna Veturia Goga, o scorpie de femeie, care i-a fost fatală şi lui Octavian Goga. Întreţinea relaţii cu cercurile evreieşti, care găsiseră în ea nu numai o apărătoarea intereselor lor, ci şi un instrument de care se puteau servi pentru a provoca ruptura între General şi mişcare. Tot atât de bine introdusă era în acea pătură parazitară a Capitalei, care trăia numai din lovituri, şperţuri şi tot felul de afaceri necurate. De la cel dintâi contact cu mişcarea, după proclamarea Statului Naţional-Legionar, ne-a ratificat cu o aversiune profundă şi a întreţinut atât în cercurile germane cât şi la Preşedinţie o atmosferă de ostilitate contra noastră. Era maestră în a inventa tot felul de conspiraţii legionare, care ar atenta chiar la viata Generalului. Distilându-i zi de zi otrava neîncrederii, Generalul n-a mai putut până la urma să distingă adevărul de intrigă şi alerga la sfaturile ei ca la un oracol politic.

Soţia Generalului, Doamna Maria Antonescu, era o femeie bună şi delicată, dar lipsită de cultură. Noua lume pe care trebuia să o frecventeze acum, în calitate de soţie a Şefului de Stat, cerea o anumită etichetă; anumite maniere, şi pentru a compensa aceste lipsuri în educaţia ei de până atunci, si-a găsit refugiu în tovărăşia doamnelor care cunoşteau mai bine ca ea arta de a se purta în societatea înaltă. În modul acesta, se formase o „curte” şi în jurul Doamnei Antonescu, paralel cu curtea regală. În anturajul feminin al Generalului, pe lângă Doamna Goga, se mai aflau Doamnele Veturia Barbu şi Veturia Manuilă. Toate trei, cunoscute în popor sub numele de „cele trei Veturii”, au exercitat o influenţă nefastă asupra Generalului şi trebuie considerate co-răspunzatoare pentru dezastrul ce s-a abătut asupra ţării. Bineînţeles că geniul răului era Doamna Goga, iar celelalte două o aprobau şi o completau în tiradele ei de ură contra tineretului legionar.

În concluzie, la nici unul din nivelele de manifestare ale personalităţii Generalului Antonescu nu întâlnim un echivalent sănătos; era ros de ambiţii bolnave; fiziceşte, avea o boală chinuitoare; în familie, era prizonierul unui anturaj de proastă calitate, iar ca formaţie politică, era un produs al acelei clase care s-a opus permanent aspiraţiilor noastre de renaştere naţională.

II. Relaţiile cu mişcarea.

Mişcarea Legionară a dat un strălucit examen de eroism şi sacrificiu la 3 Septembrie, contribuind în mod decisiv la dărâmarea dictaturii carliste. Intrând acum în guvern şi creându-se Statul Naţional-Legionar, situaţia noastră se modifica. Trebuie să trecem un alt examen, de alta natură. Examenul maturităţii politice. Una e să dezlănţui o revoluţie şi cu totul altceva este să administrezi o tară.

Cum se înfăţişa mişcarea la 14 Septembrie 1940? Era ea pregătită să se înfrunte cu sarcinile guvernării, mai ales într-un Stat destinat să sufere prefaceri profunde?

În marea majoritate a cazurilor, elemente din mişcare ce-au îndeplinit funcţii în Stat s-au purtat impecabil. Am avut o serie excelentă de prefecţi şi primari legionari. În administraţia centrală demnitarii legionari s-au distins prin corectitudinea şi competenţa lor. Evident, cei interesaţi să denigreze mişcarea nu vedeau sutele şi miile de legionari, care, cu un zel sublim, îşi făceau datoria, ci pe cei puţini care săvârşiseră anumite ilegalităţi. Pe aceste puţine, foarte puţine cazuri, le-au trâmbiţat şi afişat, după eliminarea noastră de la putere, Antonescu şi oamenii lui au trecut sub tăcere devotamentul miilor de legionari, care, cu munca lor supraomeneasca, au ridicat Statul din starea de descompunere în care se aflase când l-am preluat de la regele Carol.

Trebuie sa recunosc că legionarilor le lipsea experienţa Statului. Nu erau familiarizaţi cu mentalitatea de Stat. Traian Herseni a publicat tocmai în zilele acelea un articol intitulat Mentalitatea de Stat, în care el, ca sociolog, atrăgea atenţia legionarilor asupra neajunsurilor ce se pot ivi în guvernare din cauza lipsei lor de înţelegere pentru mecanismul Statului.

În Stat totul se desfăşoară pe verticală. Fiecare funcţionar este încadrat într-o ordine ierarhică, avându-l ca şef suprem, pe ministru. Un reprezentant al puterii în Stat nu se poate amesteca în atribuţiile specifice altui funcţionar şi nici nu poate accepta amestecuri străine de ministerul căruia îi este subordonat. Fiecare se ocupă exclusiv de chestiunile care cad în competenţa oficiului unde este numit şi nu se poate întinde orizontal, pentru a rezolva probleme care cad în sfera altui funcţionar.

Încadrarea unei mişcări revoluţionare în mentalitatea de Stat cere oarecare timp. În Germania lui Hitler, tulburările au durat multă vreme după luarea puterii şi a trebuit să se recurgă la masuri drastice. La noi, unde trecerea de la un regim la altul s-a desfăşurat într-o ordine uimitoare, nu era nevoie decât de puţină înţelegere şi răbdare din partea Conducătorului, pentru ca legionarii să-şi însuşească practica politico-administrativa şi incidentele inerente primei perioade de guvernare sa dispară. Dacă în locul Generalului Antonescu am fi avut un alt şef, care ar fi fost îngăduitor cu legionarii şi i-ar fi îndrumat să-şi asimileze mentalitatea de Stat, aceste fricţiuni s-ar fi resorbit, fără nici o pagubă pentru ordinea publică. Când însă se urmăreşte altceva, şi anume exploatarea acestor ieşiri din lege pentru scopuri nemărturisite, atunci, evident, ilegalităţi oricât de nevinovate luau proporţii alarmante la Centru şi serveau admirabil acelora care aveau interesul sa creeze continue motive de tensiune între Conducător şi mişcare.

Trebuie să mă explic acum şi asupra naturii „ilegalităţilor” săvârşite de legionari. N-au nici o asemănare cu acele abuzuri tipice unei administraţii corupte în care funcţionarii se folosesc de puterea ce o au pentru a-şi rotunji veniturile sau a săvârşi alte acte dăunătoare interesului public. Legionarii n-aveau preocupări de acest gen. Nu se gândeau la bunăstarea lor personală, ci la masele populare în suferinţă şi atunci, în zelul lor de a-i ajuta pe fraţii lor aflaţi în mizerie, adeseori treceau peste cadrul legal sau se amestecau în treburile altor funcţionari. Ca sa dau doua exemple, pentru mai buna înţelegere. La Timişoara, şeful organizaţiei judeţene se duce la o fabrică şi impune patronului mărirea salariilor la muncitori, fără a tine seama de organele competente. Era mânat de cele mai bune intenţii, îi iubea pe muncitori, dar procedura lui cădea în marginea legii. El trebuia sa informeze Ministerul Muncii de mizeria în care trăiau aceşti funcţionari, sa cerceteze cazul şi să se ia masuri în consecinţă. La Tulcea, nişte tineri legionari care făceau de serviciu la Prefecturi, văzând într-o zi pe strada nişte copii de români care umblau cu picioarele goale pe ger şi zăpadă, s-au dus la un magazin jidovesc de ghete şi i-au cerut proprietarului să-i încalţe. Ei nu aveau bani, trăind în condiţii grele, dar au crezut, cu mentalitatea unui revoluţionar de 20 de ani, că săvârşesc o faptă bună, scăpând de la moarte nişte pui de români. Evident, fapta lor atenta la proprietatea particulară, dar judecata lor neconformistă le spunea că fac un act de dreptate, că evreul care s-a îmbogăţit din exploatarea maselor populare poate fi obligat să se lipsească de câteva perechi de ghete din galantar pentru a aduce alinare unor copii. După 23 Ianuarie, evreul i-a denunţat pe aceşti tineri că i-au devalizat prăvălia şi justiţia antonesciană a întrat în funcţie pentru a-i prinde pe „borfaşi”. În măsura în care eu eram informat de aceste abuzuri, chiar săvârşite cu cele mai bune intenţii, reacţionam.

Cum îndemnase cândva Emil Cioran tineretul, legionarii ajunşi să aibă răspunderi în Stat vroiau „să ardă etapele”. Neajunsul principal de care m-am izbit în relaţiile cu mişcarea, în cursul guvernării noastre, a fost tocmai dinamismul legionar. Fiecare legionar numit într-o funcţie publică se credea chemat de destin să facă maximum de efort pentru a scoate poporul din starea de suferinţă în care se găsea. Un fel de febră de a face binele pentru cel de-aproape cuprinsese lumea legionara de la un capăt la altul al ţării. Nu erau acte care emanau dintr-o mentalitate anarhică, ci dintr-o pasiune creatoare, dintr-un zel de cruciat în serviciul neamului. Fenomene care ar fi putut fi uşor stăpânite, daca am fi avut timpul necesar să le lămurim şi dacă în fruntea Statului ar fi fost un om echilibrat şi cu simţul răspunderii pentru viitorul neamului.

Armonizarea relaţiilor dintre Stat şi Mişcare era îngreunată şi de faptul ca eu nu aveam controlul guvernului, Generalul Antonescu era atât Conducător al Statului cât şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri. În această ultimă calitate, el dirija şi coordona activitatea tuturor Ministerelor. Miniştrii legionari, ca toţi ceilalţi miniştri, nu se mi adresau mie pentru a rezolva afacerile departamentelor lor, ci lui Antonescu, singurul care avea putere de a decide. Ei tratau toate chestiunile direct cu Generalul. Eu eram în afară de circuitul principal al guvernării. Nici o numire importantă nu se făcea, nici un decret nu ieşea, nici o reformă nu vedea lumina zilei fără aprobarea Generalului. Cel puţin odată pe săptămână, fiecare ministru se prezenta la Preşedinţie cu dosarul situaţiei de la administraţia sa, făcea propunerile ce le credea de cuviinţă şi aştepta să se pronunţe Conducătorul. Eu eram absent de la aceste audienţe. Evident, aveam încredere deplină în miniştrii legionari, în competenţa şi loialitatea lor. Eram convins ca tot ce fac ei este bine cugetat şi în interesul ţării. Sturdza, Petrovicescu, Brăileanu, Iasinschi, Constant, Papanace, Corneliu Georgescu erau elemente de elită care au făcut cinste Legiunii şi Neamului în locurile pe care le-au ocupat în timpul guvernării noastre. De aceea s-au bucurat din partea mea de toată libertatea de a-şi recruta colaboratorii şi de a conduce după propria chibzuinţă resortul ce le-a fost încredinţat. Rareori interveneam pentru a recomanda o numire. Îi consideram pe toţi egali în rang cu mine şi eram fericit să ştiu că în fruntea Ministerelor atribuite Legiunii se găsesc oameni pregătiţi şi de mare corectitudine morală. Dar din punct de vedere al bunei înţelegeri ce trebuia să domnească între Stat şi Legiune, această dublă comandă la Centru era dăunătoare, deoarece mă împiedica sa coordonez activitatea legionarilor angajaţi în Stat cu a acelora care îndeplineau funcţii în mişcare. În practică se produsese o scindare între două categorii de legionari: legionarii încadraţi în Stat, care îl aveau ca şef suprem pe Antonescu, şi legionarii care lucrau în organizaţie şi cu care tratam direct. Fireşte, nu era vorba de o separaţie rigidă, deoarece legionarii numiţi în funcţii publice tot legionari rămâneau şi aparţineau la rândul lor unei unităţi legionare, dar nu puteam urmări pe teren pe toţi membrii organizaţiei noastre, în toate locurile unde erau încadraţi, cum îşi fac datoria şi dacă, chiar de bună credinţă fiind, nu săvârşesc acte inoportune sau chiar dăunătoare. Problema nu s-ar fi pus dacă Generalul era un alt om. Eu nu râvneam să-i iau locul! Nu de asta mă plâng. Ci de lipsa lui de înţelegere pentru lupta şi aspiraţiile noastre. El stătea la pândă ca să descopere o nouă infracţiune legionară, o nouă încălcare a legii, inerente oricărui început de guvernare sub emblema unei revoluţii, ca sa facă din ele piese de incriminare şi scandal, în loc sa mă ajute sa îndrum activitatea tuturor legionarilor în matca ordinii şi a disciplinei.

Dar deşi eu nu eram răspunzător de ceea ce se întâmplă la ministerele ocupate de legionari, fiind direct subordonate Generalului, aceasta nu-l împiedica să-mi ceară mie socoteala când se produceau acte ce nu erau pe placul său. Atunci eram solicitat să-i chem la ordine pe legionarii care s-au făcut vinovaţi de anumite transgresiuni ale legii. Normal ar fi fost ca sa mi consulte în toate deciziile ce le lua, privind toate ministerele, şi abia după aceea să vina cu „plângeri” contra vreunui legionar. Eu nu ţineam pupitrul de comandă al guvernului ca să pot organiza în condiţii optime relaţiile dintre Stat şi mişcare.

III. Relaţiile cu Puterile Axei

Cine îşi închipuie că în perioada guvernării legionare ne-am bucurat de sprijinul Puterilor Axei nu cunosc realitatea. Mişcarea Legionară a irupt în istorie ca o apariţie neaşteptată şi nedorită, nici la Roma şi nici la Berlin. Socotelile ce şi le făcuseră Puterile Axei cu România erau cu totul altele. Ele erau convinse că după ce Regele Carol a acceptat cedările teritoriale, se poate ajunge la un acord de colaborare cu el. Mişcarea Legionară nu întra în calculele lor. Prima lor mare surpriză a fost renunţarea la Tron a Regelui Carol şi plecarea lui peste hotare. Al doilea fapt care i-a surprins, răsturnându-le planurile, a fost proclamarea Statului Naţional-Legionar. Dintr-odată s-au întâlnit în România cu o structură statală fundamental diferită de tipul de guvern cu care erau ei obişnuiţi să trateze până atunci în România. O revoluţie naţională triumfase în România contra tuturor prevederilor transmise de serviciile lor în aceasta ţară. Nu se puteau opune actelor înfăptuite, susţinute de imensa majoritate a poporului. Dar nici nu ne puteau accepta fără rezerve ca parte integranta a „noii ordini europene”. Trebuia să fim supuşi la probă. De la bun început ne-au urmărit pas cu pas, pentru a observa cum ne comportam în Stat şi dacă politica mişcării nu tulbură concepţia lor de organizare a spaţiului european.

Simpatiile legionarilor mergeau mai ales spre Italia, spre Mussolini, şi dacă Ducele s-ar fi găsit într-o poziţie de forţă în aceasta perioada, fără îndoială că ar fi putut juca un rol moderator la Berlin. Din nefericire, tocmai în epoca guvernării legionare, Mussolini căzuse în totală dependenţă de Hitler, fiind avizat la ajutorul german, atât în ceea ce priveşte războiul necugetat ce l-a provocat în Balcani cât şi pentru a face faţă ofensivei dezlănţuite de englezi în Libia.

În opoziţie cu situaţia militară precară a Italiei, Reichul german se afla în culmea puterii. Pierderile ce le-a avut armata germană în războaiele din Polonia, Norvegia şi Franţa erau neînsemnate în raport cu masele de care dispunea. Maşina de război germană era intactă, numărând 200 de divizii, gata să între oricând în acţiune. Bazat pe aceasta forţă şi pe succesele repurtate până atunci, Hitler considera războiul virtual câştigat. Încă din toamna anului 1940, îşi făurise planul să termine şi cu Rusia. El avea certitudinea ca imperiul sovietic se va prăbuşi de la primele lovituri zdravene. O campanie de câteva luni.

Această concepţie ireală, a unei victorii potenţiale, a influenţat dezastruos asupra relaţiilor ce le-a întreţinut Hitler cu popoarele Europei, indiferent că erau învinse, prietene sau neutre. Hitler se considera stăpânul efectiv al Europei, putând dispune, după bunul său plac de soarta continentului nostru. În loc de a coaliza în războiul contra Rusiei cât mai multe forte, aşa cum cereau datele realităţii, el şi-a înstrăinat simpatia multor popoare, prin brutalitatea cu care şi-a dezvăluit de la început şi şi-a pus în aplicare planurile sale de hegemonie germanică în Europa, înainte chiar ca să aibă în mana sceptrul victoriei finale.

În judecarea situaţiei din România, mentalitatea lui Hitler nu diferea. El nu căuta şi nu suporta relaţii de colaborare, pentru a realiza un front comun contra inamicului comun, ci relaţii de subordonare între o mare putere, stăpână a Europei, şi o mică ţărişoară, care nici nu avea altă alegere decât să se plece total voinţei lui. Pentru a înţelege ce s-a petrecut mai târziu în România, trebuie să ţinem seama de aceasta beţie de putere a conducătorilor celui de-al Treilea Reich. Ei îşi imaginau că puteau brusca realităţile impunând în fiecare ţară aflată în sfera lor de influenţă soluţii care prefigurau politica lor expansionistă, „noua ordine europeană”.

Reichul german, privit din afară, era impunător. Funcţiona ca o maşină de mare precizie. Din toate manifestările lui respira sănătate, forţă şi o încredere nelimitată în victorie. Dar în interior, construcţia lui nu era chiar atât de solidă. O lipsă importantă era în domeniul informativ. Nu exista un organ central, care, din noianul de informaţii ce veneau pe diferite canale, să facă o selecţie şi să le valorizeze la justa lor valoare. Hitler era bombardat zilnic de informaţii pe care i le procurau numeroase servicii, adeseori în concurenţă unele cu altele: armata avea Abwehr-ul, partidul dispunea prin Auslandsorganisation de o reţea proprie, Ministerul de Externe era alimentat de aparatul lui diplomatic, SS-ul lui Himmler îşi crease un serviciu propriu peste hotare; apoi mai erau agenţiile de presă din străinătate şi organele care depindeau de Ministerul Economiei Naţionale. Hitler, ca orice şef de guvern, lua decizii pe baza informaţiilor ce le primea. Dar dintre ele, dădea preferinţă, cel puţin în primii doi ani, acelora procurate de Ministerul de Externe şi de Armată, considerându-le mai sigure şi mai obiective. Această multiplicitate de servicii informative s-a soldat în detrimentul mişcării, deoarece cei ce mânuiau aceste informaţii nu ne erau prieteni nici la Bucureşti şi nici la Berlin. De la început aşadar între noi şi Hitler s-a interpus un ecran informativ confuz, care oferea Führerului interpretări dubioase asupra evenimentelor din România, favorabile lui Antonescu şi răuvoitoare pentru mişcare.

În ceea ce priveşte personalul german detaşat în România, nici în sânul lui nu se găseau oameni ca să înţeleagă drama mişcării noastre şi extraordinarul ei aport la cauza Noii Europe prin biruinţa de la 6 Septembrie. Cei mai mulţi dintre reprezentanţii Reichului la Bucureşti erau un produs tipic al beamterului german, cu orizontul limitat la informaţiile zilnice, fără a simţi pulsul vieţii româneşti şi fără a intui complexul de forţe care se agitau în politica ţării. Evenimentele treceau peste capul lor, fără a le descoperi importanţa.

Ministrul Fabricius nu ne-a vrut niciodată binele. Sub Regele Carol a jucat un rol dubios, dând permanent referinţe favorabile acestuia, şi, prin aceasta atitudine ambiguă, a contribuit la asasinarea lui Corneliu Codreanu. Consilierul von Ritgen, cu care am avut dese contacte, era un om cult, inteligent şi mai apropiat de mişcare, dar în momente decisive nu-şi lua nici o răspundere, ci urma linia lui Fabricius şi asculta de ordinele acestuia.

Şeful Misiunii Militare Germane, Generalul Hansen, era un soldat din vechea şcoală prusiana. Era ostil naţional-socialismului şi îl respecta pe Hitler numai ca Şef de Stat. Cu aceasta mentalitate, era firesc sa se ataşeze din primul moment de Generalul Antonescu şi să vadă în legionari nişte formaţiuni anarhice, ca grupurile SA din Germania, care au fost decapitate chiar de Hitler pentru a impune ordinea în Stat.

Singurul om de mare prestigiu, al cărui cuvânt avea greutate la Berlin, era Neubacher, ministru însărcinat cu problemele economice. Era un bun cunoscător al situaţiei din România şi lucid în tratarea oricărei probleme. Era o plăcere să ai o conversaţie cu el. Austriac din naştere (poate aşa se explica superba lui inteligenţă), a fost singurul diplomat care a înţeles importanta mişcării legionare pentru politica germană în sud-estul european, ca factor de stabilitate în acest spaţiu şi ca o garanţie a unei alianţe loiale cu Reichul.

Ne bucuram de prietenia lui Geissler, şeful Gestapo-ului din România, a lui Bolschwing, şeful SD-ului, şi a lui Conradi, şeful lui AO de la Bucureşti. Ne-a susţinut şi noua conducere a minorităţii germane, în frunte cu Andreas Schmidt. Dar toţi aceştia erau prea mici şi nu puteau compensa rapoartele defavorabile mişcării, trimise de Fabricius, de Generalul Hansen şi de delegatul Abwehr-ului din România.

 

2. Graba de a ocupa locurile

În primele zile după formarea guvernului, am tratat cu un Antonescu nu numai dispus la o colaborare leală, dar preocupat până la isterie ca tranziţia de la Statul dictaturii carliste la Statul legionar să se facă cât mai repede. Era obsedat de teama unei contra-lovituri din partea partizanilor Regelui Carol. Om curajos de altfel, avea o frică bolnăvicioasă să nu fie răsturnat peste noapte. Deşi l-am asigurat ca acest lucru nu se poate întâmpla, căci tot poporul e de partea noastră, trăia într-o panică permanentă, care m-a contagiat şi pe mine.

– Domnule Sima, mi-a spus adeseori în aceste zile, eu nu am oameni, eu nu am partid. Dar Statul trebuie ocupat cât mai repede de legionari. Vechile forte nu aşteaptă decât un moment de slăbiciune pentru a ne dobori. Pregăteşte în cea mai mare grabă listele de prefecţi legionari şi alţi demnitari ai Statului pentru a face numirile.

– Domnule General mă voi strădui să întocmesc aceste liste cât mai în grabă, dar îmi trebuie câteva zile, căci oamenii sunt împrăştiaţi. Unii sunt concentraţi pe zonă şi vă rog să daţi ordin ca toţi cei indicaţi de mine să fie imediat desconcentraţi.

În acest ritm trepidant am lucrat în primele zile. Atât Generalul cat şi eu, nu aveam decât o singură grijă: să înlocuim cât mai repede vechile cadre ale Statului cu elemente legionare. Nu ştiu dacă toate persoanele alese de mine au corespuns funcţiei ce-o aveau de îndeplinit, dar ceea ce interesa în acel moment era securitatea Statului. E un fenomen natural, specific oricărei evoluţii. Nu totdeauna cei mai pregătiţi ajung în primele locuri. După aceea, dacă regimul ieşit din revoluţie durează, se procedează la ajustări, la o mai atentă selecţionare a cadrelor.

Adeseori eram pus de Antonescu în faţa unor situaţii ultimative:

– Domnule Sima, trebuie să-l schimbam pe cutare. Să-mi dai un om în câteva ore. Nu putem întârzia.

Când relaţiile dintre noi s-au înrăutăţit, Generalul a început să ne pârască nemţilor, spunând că „nu avem oameni, că cei mai buni au murit”. Este adevărat că cei mai buni au murit, dar nu era mai puţin adevărat că dispuneam încă o impresionanta masa de rezervă. Numai la Bucureşti, Corpul Răzleţi număra 4.000 de intelectuali, avocaţi, ingineri, medici, profesori, preoţi, înalţi funcţionari, scriitori, ziarişti. etc. Puteam sa procurăm oameni nu numai pentru formarea unui singur guvern, ci a trei garnituri guvernamentale, cu tot aparatul lor interior şi exterior. O întreagă generaţie ne stătea la dispoziţie ca să colaboreze la crearea Statului Naţional-Legionar. Niciodată în România vreun partid, politic nu a avut o pleiadă atât de numeroasă de intelectuali şi atât de bine pregătiţi cum a avut mişcarea legionară.

Bineînţeles, ne trebuia timp până ce am fi descoperit talentele existente şi am fi aşezat pe fiecare la locul potrivit. Niciodată, după o revoluţie, nu poate ieşi o ordine perfectă. Nemţii aveau obiceiul să compare stările de la noi cu situaţia din Statul şi partidul lor. Dar ei, săracii, guvernau de şapte ani şi au trecut şi printr-o baie de sânge. Nouă ne trebuia un an ca Statul să funcţioneze perfect şi fără să vărsăm o picătura de sânge.

3. Originile politiei legionare

Multă lume şi-a închipuit, şi chiar unii legionari – după cele scrise în Pe Marginea Prăpastiei – că poliţia legionară a fost creată de mine, independent de Conducerea Statului. Nici cel puţin nu mi-a trecut prin gând să fondez o poliţie paralelă cu organele oficiale. Cum era să provoc tocmai în acele momente, când abia începuse guvernarea legionara, pe Şeful Statului, demonstrându-i, prin organizarea unui corp de poliţie recrutat din sânul mişcării, că nu aveam o eventuala răfuială? În realitate, Generalul Antonescu este autorul poliţiei legionare, ca al multor altor acţiuni ce le-a patronat, pe care mai târziu le-a renegat şi le-a transformat în capete de acuzaţie contra noastră.

El însuşi mi-a cerut, îndată după formarea guvernului şi cu mai mare insistenţă, să organizez o poliţie legionară. Iată convorbirea avută cu Generalul, care a dat naştere poliţiei legionare:

– Domnule Sima, în cadrele vechi ale poliţiei nu putem avea încredere. Trebuie să dublăm poliţia oficială cu legionari. Te rog, în cel mai scurt timp să creezi o poliţie legionară, care să constituie un instrument de siguranţă al regimului.

– De acord, Domnule General, dar arme de unde luăm?

– Adresează-te Ministerului de Interne şi cere ca să-i înzestreze pe legionari cu revolvere şi cu muniţia respectivă.

Ca sa înţelegem ce l-a determinat pe Generalul Antonescu să-mi facă această propunere, trebuie să revenim la neliniştea ce-l chinuia, la teama că ar putea fi răsturnat peste noapte de elemente carliste. Poliţia legionara ar fi constituit un organ de protecţie al propriei lui persoane. Dar Generalul nu-mi lăsa nici timpul necesar ca să constitui politia legionară pe îndelete, ci vroia ca să între în acţiune cât mai repede, peste noapte, dacă se poate. I se părea că terenul pe care calcă este nestatornic şi avea nevoie şi de acest punct de sprijin pentru a-şi consolida puterea.

Dat fiind agitaţia Generalului, mai mult am improvizat decât am organizat acest corp de poliţie. Nu toate elementele chemate să facă parte din poliţia legionară erau pricepute, dar când factorul timp decide, când o ţară se găseşte într-o fază de tranziţie, accentul cade mai mult pe iuţeala execuţiei unui proiect şi mai puţin pe competenţa personalului.

Poliţia legionară s-a constituit mai întâi în Capitală şi apoi în oraşele din ţară. Procedura era următoarea: şeful de judeţ însărcina pe un legionar cu conducerea politiei legionare locale şi apoi acesta îşi recruta elementele de care avea nevoie din sânul organizaţiei. Eu am transmis numai ordinul şi şefii de judeţ s-au ocupat de înfiinţarea acestor unităţi de politie. Numai în Capitală l-am numit ca şef al politiei legionare pe Victor Apostolescu.

Tot graba de a crea poliţia legionară m-a împins să trec peste formele legale pentru a obţine arme de la Ministerul de Interne. Pe o bucăţică de hârtie, ruptă de nu ştiu unde, i-am scris Generalului Petrovicescu câteva cuvinte, prin care îl rugam să predea legionarilor revolvere.

Domnule General,

Vă rog sa predaţi cât mai urgent revolvere băieţilor. Cat de multe.

Horia Sima

Din stilul şi conţinutul acestei scrisori, rezultă cu claritate că lucram sub imperiul unei stări febrile, preocupat de a pune cat mai repede pe picioare poliţia legionară, ordonată de Antonescu.

Aceasta notiţă, găsită la Ministerul de Interne după aşa zisa rebeliune, a fost publicată de Antonescu în Pe Marginea Prapastiei, cu scopul de a dovedi opiniei publice ca eu aş fi dat ordinul de înarmare al legionarilor. În realitate, hârtiuţa datează din primele zile ale guvernării şi nu conţinea altceva decât transmiterea unei dispoziţii verbale a Generalului Antonescu pentru înarmarea membrilor politiei legionare.

O entuziastă sprijinitoare a politiei legionare a fost Doamna Maria Antonescu. În întâlnirile cu mine şi cu alţi fruntaşi ai mişcării, mereu vorbea de legionari. „Să vină legionarii să-l păzească pe Ionică la Preşedinţie şi la noi acasă”. Mai târziu, Doamna Maria Antonescu a intervenit la General ca să aprobe cumpărarea de revolvere din străinătate pentru nevoile poliţiei legionare, fapt care s-a dezvăluit şi în cursul proceselor care au avut loc mai târziu.

4. Bunurile de la „Straja ţării” trec în patrimoniul Legiunii

Constantin Stoicănescu, pe care-l numisem şef al tineretului legionar, mi-a sugerat să mă duc la General şi să cer ca bunurile fostei organizaţii „Straja Ţării” să fie transferate în patrimoniul Legiunii, deoarece acum mişcarea se ocupa de educaţia tineretului. Ideea lui Stoicănescu era bună, dar mă îndoiam că Generalul Antonescu îşi va da aprobarea. Aceste bunuri aparţineau Statului şi putea obiecta că nu le poate înstrăina unui partid, chiar dacă momentan acest partid face parte integrantă din Stat.

Când m-am dus la Preşedinţie şi i-am expus chestiunea, l-am găsit pe General extrem de dispus să mă asculte. Şi-a însuşit imediat argumentul nostru, găsind perfect îndreptăţită propunerea mea. Aşa se face că, în 18 Septembrie 1940, aşadar la câteva zile după constituirea guvernului, a apărut decretul prin care toate bunurile care au aparţinut „Străjii Ţării” au fost trecute în patrimoniul Legiunii.

Bunurile „Straja Ţării” erau constituite din mai multe imobile şi din bani lichizi. Imobilele pe care le-am luat în primire au fost: Casa din Strada Romei, unde funcţionaseră până atunci birourile fostei organizaţii, o casa de oaspeţi, tot la Bucureşti, şi o clădire la Predeal, unde era instalat centrul pentru formarea comandamentelor-străjere. Casa din Strada Romei ne-a fost de mare folos, deoarece vechiul sediu din Strada Gutenberg era neîncăpător, iar aripa nouă, a cărei construcţie începuse sub Căpitan nu fusese terminata din cauza prigoanei. În Strada Romei si-au găsit adăpost Corpul Răzleţi, Corpul Muncitorilor Legionari, Ajutorul Legionar, Secţiunea Feminină, Patrimoniul Mişcării, Secţiunea de Studii Economice, Contenciosul Legionar şi alte servicii. Clădirea de la Predeal am predat-o „Frăţiilor de Cruce”, pentru instruirea cadrelor acestui corp. În ce priveşte casa de oaspeţi de la Bucureşti, ea se găsea în stare de reparaţie şi amenajare, încât n-am putut-o folosi în tot timpul guvernării noastre. „Straja Ţării” mai fusese înzestrată cu o mulţime de terenuri sportive împrăştiate prin sate şi oraşe. Pe acestea nici nu le-am luat în primire şi nici cel puţin n-am ştiut de existenta lor. Ca bani lichizi, „Straja Tării” dispunea de un fond de aproximativ 70 de milioane de lei, care a fost trecut în patrimoniul mişcării.

După lovitura de Stat din Ianuarie 1941, Generalul Antonescu a pretins în volumul Pe Marginea Prăpastiei că ne-am fi însuşit de la „Straja Ţării” o avere de un miliard de lei! În acest miliard, probabil s-a calculat şi valoarea terenurilor ce le avea organizaţia carlistă în toată ţara pentru educaţia sportivă. Dar chiar aşa, cifra este exagerată. Cum voi arata mai târziu, nu numai ca n-am risipit bunurile fostei organizaţii, dar le-am înmulţit considerabil. Cine ne-a jefuit, a fost Generalul Antonescu, care nu numai că ne-a luat înapoi ceea ce ne dăduse înainte pe cale legală, dar ne-a confiscat şi patrimoniul propriu al mişcării în valoare a zeci de milioane de lei, realizat din contribuţia benevolă a sute de mii de români, fără nici un amestec al Statului.

5. Ziua eroilor şi martirilor Legiunii

Cedarea părţii de nord a Ardealului, cu intrândul din Secuime, a avut ca urmare că şi fostul lagăr de internare al legionarilor de la Miercurea Ciuc a căzut în lotul maghiar. Dar la câteva sute de metri de lagăr se afla groapa comună, unde au fost azvârlite trupurile ciuruite de gloanţe ale celor 43 de legionari asasinaţi, din ordinul Palatului, în noaptea de 21-22 Septembrie 1939. Problema era gravă; se apropia termenul de evacuare al acestei zone şi, în câteva zile, trupele ungureşti ar fi întrat în Miercurea Ciuc, împiedicând deshumarea lor. Alarmat de aceasta situaţie, am organizat o expediţie legionară sub conducerea lui Vasile Iovin, care urma să plece imediat la Miercurea Ciuc şi să aducă în România Liberă osemintele martirilor noştri. Vasile Iovin fusese el însuşi prizonier al acestui lagăr şi trăise noaptea masacrului.

Ca loc de veşnică odihnă pentru cei ucişi în lagăre, am ales Predealul. Era locul de recreaţie preferat al Căpitanului în ultimul timp, atât pentru măreţia peisajului şi puritatea aerului, cât şi pentru privilegiul ca de pe acele vârfuri putea îmbrăţişa într-o singură privire ambele versante ale Carpaţilor, acela care cobora spre vechea ţară, pe Valea Prahovei, şi celalalt care se pierdea pe Valea Timişului, până la Braşov. Fosta graniţă devenise un simbol al unităţii pe vecie între Ardeal şi Patria-Mamă.

Legionarii de sub comanda lui Vasile Iovin au lucrat zi şi noapte. Ajutaţi de familiile celor căzuţi, au identificat trupurile celor dezgropaţi, le-au aşezat în sicrie şi le-au transportat la Predeal. În ziua de 11 Septembrie, s-a săvârşit reînhumarea martirilor de la Ciuc în cimitirul de la Predeal, în cadrul unei mari solemnităţi.

În 19 Septembrie am proclamat ziua de 22 Septembrie, Ziua Eroilor şi Martirilor Legiunii, cu indicaţia să se comemoreze în fiecare an.

Ziua de 22 Septembrie decretată ziua eroilor şi martirilor legionari

”În ziua de 22 Septembrie 1940, ziua eroilor şi martirilor legionari, se vor face rugăciuni la toate bisericile din ţara. La ora 10 dimineaţa, în Capitală, la Biserica Sf. Ilie Gorgani, la Râmnicu-Sărat, la Vaslui, la Predeal şi pe întreg cuprinsul ţării unde au căzut martirii noştri, vor lua parte legionari din aceste localităţi.

Cu conducerea şi organizarea pelerinajelor, sunt încredinţaţi Profesorul Tase la Bucureşti, Bartolomeu Livezeanu la Râmnicu-Sărat, Toma Simion pentru Vaslui şi Vasile, Iovin pentru Predeal.

Cu acest prilej voi fixa câteva norme de viaţă legionară, cerute de jertfa lor şi legate de asprimea vremurilor pe care le trăim”.

Horia Sima

Bucureşti, 19 Septembrie 1940.

L-am însărcinat pe Vasile Iasinschi să organizeze ceremonia religioasă de la Predeal, în timp ce eu am rămas în Capitală, pentru a mă închina la locul unde au fost expuse publicului trupurile torturate ale legionarilor din echipa lui Miti Dumitrescu, pentru a servi de exemplu „cum vor fi pedepsiţi asasinii trădători de ţară”. La slujba de pomenire a legionarilor îngropaţi la Predeal, au participat Conducătorul Statului, Generalul Antonescu, Fabricius, Ministrul Germaniei, şi Ghigi, Ministrul Italiei. În aceeaşi zi au avut loc pelerinaje la toate locurile de martiraj legionar: Râmnicu-Sărat, Vaslui, Braşov, Râşnov, şi în toate oraşele din ţară unde au fost executaţi legionari.

În dimineaţa de 22 Septembrie, am pornit de la sediul din Strada Gutenberg în fruntea unei puternice coloane legionare spre Podul Sf. Elefterie, la intersecţia dintre Strada Carol Davila cu Splaiul Independenţei, unde cu un an înainte zăceau în pulbere, expuşi oprobiul public, trupurile fără viaţă ale scumpilor noştri camarazi. În rând cu mine păşea Profesorul Mihail Tase, şeful judeţului Prahova. O mare mulţime de oameni, pe trotuare, ne saluta cu braţul în sus, într-o tăcere respectuoasa.

La locul jertfei, se formase un careu, împrejmuit cu flori. În centru ardeau nouă lumânări pentru pomenirea sufletelor celor nouă legionari care şi-au dat viaţa pentru Căpitan şi Legiune. S-a făcut o scurtă rugăciune şi apoi s-a cântat „Imnul Legionarilor Căzuţi”.

După încheierea ceremoniei, m-am îndreptat spre mamele şi surorile celor căzuţi, cu strângere de inimă. Dar n-am întâmpinat nici lacrimi nici trupuri încovoiate de dureri. O lumină duioasă mă învăluia, cu mulţumirea ca jertfă fiilor lor nu a fost zadarnică. Când am ajuns în faţa celei mai încercate mame, a celor doi fraţi eroi, Cezar şi Traian Popescu, m-a privit în ochi cu hotărâre şi mi-a spus cu o mândrie de senator roman:

– Mai am un băiat şi daca este nevoie, îl sacrific şi pe el pentru Neam şi Legiune!

M-am cutremurat. Ferice de poporul care are astfel de mame! În veci nu va pieri! O, Prahovă, ţinut binecuvântat! O, leagăn de eroi! Legionarii din echipa lui Miti Dumitrescu au fost vrednicii copii ai soldaţilor din Regimentul 32 Mircea, care, surprinşi de inamic la Mărăşeşti, nemaiavând timp să se îmbrace, au alergat în cămăşi, cu armele in. mâna, ca să-l întâmpine.

6. Demnitarii legionari în ministere

Am arătat cum s-a format guvernul, ce ministere s-au atribuit legionarilor şi care erau titularii lor. Tabloul trebuie completat pentru a cunoaşte ce posturi au fost ocupate de legionari la nivelul personalului superior al Ministerelor: secretari generali, directori generali, preşedinţi de instituţii autonome.

La Ministerul de Interne l-am propus Generalului Petrovicescu ca Secretar General pe Dr. Victor Biriş. Am vorbit de el în volumul precedent. A fost unicul procuror pe ţară care a avut curajul să voteze contra Constituţiei impuse de Regele Carol. A fost destituit telegrafic şi imediat s-a pus la dispoziţia mişcării. S-a refugiat în Germania, unde s-a distins prin aceeaşi ţinută demnă. L-am ales şi pentru formaţia lui profesională. Era om de legi. Studiase dreptul şi fusese procuror, ceea ce era o indicaţie că va îndeplini cu competenţă şi înaltă funcţie de la Interne. Pe Alecu Ghica, la Direcţia Generala a Siguranţei şi Poliţiilor nu l-am ales eu. Generalul Antonescu îl numise înainte ca Director pe Colonelul Petre Cameniţă. Dar au venit reclamaţii. Colonelul Cameniţă fusese prefect pe timpul lui Carol şi patronase execuţiile de legionari din Judeţul Argeş. La sugestia Colonelului Rioşeanu (prieten cu Alecu Ghica), Generalul s-a fixat asupra persoanei lui Alecu Ghica, pe care vroia să-l răsplătească şi pentru devotamentul ce i l-a arătat în noaptea de 5-6 Septembrie. Fără intervenţia lui Ghica, Antonescu ar fi fost arestat şi evenimentele ar fi luat un alt curs. Bineînţeles, eu m-am asociat acestei propuneri cu căldură şi am susţinut din toată inima candidatura lui Alecu Ghica. După numirea acestuia, în 18 Septembrie, Generalul mi-a spus cu satisfacţie.

– Iată un om care merită această încredere, nu numai pentru valoarea lui, dar şi pentru ceea ce a făcut pentru mine, în noaptea aceea teribilă. Nu vreau să rămână nimeni nerăsplătit din cei ce m-au ajutat. Mai ai pe cineva, Domnule Sima?

La Prefectura de Poliţie alegerea Generalului Antonescu a căzut la început pe Generalul Dona. El credea ca ne va mulţumi şi pe noi, deoarece Dona făcuse parte din completul de judecată care-l achitase pe Căpitan, în marele proces din 1934 şi mai târziu fusese numit în Senatul Legiunii. Generalul Dona era un om de treabă şi în împrejurări normale ar fi fost un bun Prefect de Poliţie, dar era prea slab pentru momentul de atunci, când era nevoie de o anumită energie pentru a proceda la arestarea criminalilor care au asasinat floarea tineretului legionar. A fost înlocuit mai târziu cu Colonelul Zăvoianu.

La Ministerul de Externe, Ministrul Sturdza şi-a ales sigur colaboratorii: pe avocatul Mircea Vlasto, ca şef de cabinet, şi pe Alexandru Creţianu, Secretar General. La Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, am intervenit pe lângă Traian Brăileanu, să-l numească Secretar General la Culte pe Vladimir Dumitrescu, care mai ocupase acest post în scurtul interval când fusesem eu Ministru al Cultelor, în guvernul Gigurtu. Vladimir Dumitrescu era conferenţiar universitar, bine cunoscut şi apreciat în lumea intelectuală a Capitalei. Pe ceilalţi colaboratori şi i-a ales singur Profesorul Brăileanu. Şi trebuie să recunosc că a avut ochiul ager. La nici un minister nu am avut o reprezentanţă legionară atât de strălucită: Secretar General, sociologul Traian Herseni, cel mai bun elev al Profesorului Gusti; directori generali în diferitele ramuri ale învăţământului; Vasile Băncilă, filosoful noii generaţii, şi Ion Ionică sociolog şi scriitor.

La Ministerul Sănătăţii, Muncii şi Ocrotirilor Sociale, i l-am recomandat lui Iasinschi, ca Secretar General la Sănătate, pe Dr. Alexandru Popovici. Nu numai că era un om de specialitate, cu o reputaţie bine stabilita în lumea medicală, dar şi pentru marile servicii aduse mişcării în vara anului 1940. Toate celelalte numiri le-am lăsat pe seama lui Iasinschi. Am avut bucuria să aflu că printre cei numiţi de el era şi avocatul Victor Silaghi, ca Director al Asigurărilor Sociale. Silaghi era comandant legionar din prima serie făcută de Căpitan. Ca Secretar General la Munca, Iasinschi l-a numit pe Gheorghe Ghiţea.

La Ministerul Presei şi Propagandei, Alexandru Constant şi-a ales singur colaboratorii. Secretar General a fost numit Emil Bulbuc, iar mai târziu Victor Mendrea, al doilea Secretar General. La Subsecretariatul de Stat al Colonizării şi Populaţiei Evacuate, de sub conducerea lui Corneliu Georgescu, au fost numite de asemenea elemente de prima linie, între care Sterie Duliu, Secretar General. Corneliu Georgescu a creat trei comisariate generale pentru asistenţa refugiaţilor: unul pentru populaţia refugiată din Basarabia şi Bucovina de Nord, încredinţat lui Ion Ţurcan, al doilea pentru Dobrogea Nouă şi al treilea pentru Ardealul de Nord, numindu-l la acesta din urmă pe Dr. Ilie Colhon.

La Ministerele Economice, nu am avut acces direct. Totuşi au pătruns câţiva legionari. La Ministerul Agriculturii şi Domeniilor toate cele trei secretariate generale au fost ocupate de legionari: Victor Chirulescu la Agricultură, Dr. Iosif Dumitru la Zootehnie şi Nicolae Smărăndescu la Păduri. O echipă excepţional de bine pregătită şi despre care Ministrul Nicolae Mareş s-a pronunţat întotdeauna cu elogii. La Ministerul de Finanţe, legionarii au condus două instituţii principale: Casa Autonoma a Monopolurilor şi Institutul Naţional al Cooperaţiei. La CAM, a ajuns preşedinte Aristotel Gheorghiu, Senator al Legiunii, un om de mare bun simţ şi un gospodar de frunte, ajutat de inginerul Chica, o altă figură distinsă a Legiunii, ca Director General; la Cooperaţie, preşedinte a fost Ilie Olteanu, o somitate în materie, iar director Traian Boeru.

La Ministerul Economiei Naţionale au fost numiţi doi secretari generali legionari, Dr. Gheorghe Crişan şi Paul Iacobescu.

Toate aceste numiri s-au făcut prin. bunăvoinţa titularilor acestor departamente, G. Creţianu, Nicolae Mareş, Colonel Dragomir şi Prof. G. Leon. Bineînţeles, ei se bazau pe cuvântul de ordine al Generalului Antonescu, de a se substitui în cel mai scurt timp posibil vechile cadre carliste.

La Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, Profesorul Protopopescu, după trecerea lui în locul Profesorului Pompiliu Nicolau, a făcut doua numiri importante de legionari: pe inginerul Veleţeanu, Subdirector al Regiei Autonome a Căilor Ferate, şi pe inginerul Dumitru Mihăescu, Subdirector al Poştelor.

La Preşedinţie a luat conducerea cancelariei mele Horaţiu Comaniciu, ajutat de Ion Ghinda şi Deac Ion. Traian Borobaru a rămas secretarul meu particular.

7. Numirea prefecţilor

După formarea guvernului, prima chestiune ce ni s-a pus a fost înlocuirea prefecţilor militari, vestigii ale vechiului regim carlist, cu prefecţi legionari: Prefecţii reprezentau autoritatea ce s-a instalat la conducerea ţarii. În această privinţă, n-a existat nici o deosebire de păreri între mine şi General. Din motive de siguranţă internă, şi el era tot atât de interesat ca să se procedeze repede la înlocuirea vechilor cadre administrative.

În zilele următoare, am lucrat cu înfrigurare la întocmirea listelor cu noii prefecţi. Treaba nu era deloc uşoară, pentru că nu cunoşteam în toate părţile ce-a mai rămas din vechile organizaţii, după masacrele săvârşite sub dictatura carlistă. Trebuia să mă consult cu alţi camarazi şi să ţin seama de recomandările lor. În câteva judeţe organizaţia era aşa de slaba încât nu aveam de unde să aleg viitorii prefecţi. În general am făcut apel la forţele locale şi numai în mod excepţional am trimis elemente din altă parte. M-am mai izbit de dificultatea ca unii legionari puşi pe listă să fie numiţi prefecţi erau concentraţi şi se aflau pe zonă. Până când s-a dat ordin din cabinetul Generalului Antonescu să fie desconcentraţi şi să vină de urgenţă la Bucureşti, a trecut iarăşi timp, încât de la începerea acestor lucrări până la terminarea lot s-a scurs exact o săptămână de când s-a format guvernul.

Decretul de numire al noilor prefecţi a apărut în 20 Septembrie 1940, iar Sâmbătă, 21 Septembrie, au depus jurământul în faţa Conducătorului Statului. În câteva judeţe, Buzău, Prahova şi Vlaşca, n-au putut fi numiţi legionari, deoarece Generalul a rezervat aceste prefecturi unor cunoscuţi de-ai lui.

În Banat alegerea prefecţilor a fost uşoară, având de-a face cu o regiune pe care o cunoşteam:

Timiş-Torontal, Profesor Ilie Ghenadie, un vechi şi încercat legionar. Fost şef de judeţ al acestei organizaţii;

Severin, Profesor Tiberiu Mităr, o ilustră figură a corpului didactic din Banat, cunoscut prin activitatea lui culturală atât la Lugoj cât şi în Banatul Sârbesc.

Caraş, Profesor Ion Vinţan din Timişoara, fost şef de regiune al Banatului, după înlocuirea cadrelor la 1 Ianuarie 1937. I-a urmat avocatul Traian Laza, după demisia lui Vinţan.

În Ardealul rămas României după dictatul de la Viena, ajutat de Nicolae Petraşcu, am propus următoarele numiri:

Arad, Avocat Ilie Rotea. Originar din judeţul Hunedoara, şi-a pus viaţa în primejdie în lupta contra regimului carlist din perioada 1938-1940, participând şi la ultima expediţie de la Berlin spre ţară.

Hunedoara, Avocat Iosif Costea. Fost şef de judeţ al acestei organizaţii, era o figură cunoscută în întreaga mişcare. Luase parte la marşul din Bucovina din anul 1929, sub comanda Căpitanului.

Bihor, partea de sud a judeţului, Colonel în rezerva Constantin Luca. Era senator legionar, cunoscut şi apreciat de Iosif Bozântan şi de Ştefan Comjig. L-am cunoscut chiar în cursul prigoanei din 1938, când şi-a pus casa din Oradea la dispoziţia celor urmăriţi de poliţie.

Alba, Avocat Grigore Baciu. Fiu al acestui judeţ, avea o minte ageră şi cumpătată. Un legionar de elită, care făcea onoare acestei organizaţii.

Cluj-Turda, din restul celor doua judeţe mutilate s-a constituit o nouă unitate administrativă, cu denumirea de mai sus. În fruntea ei a fost numit Profesorul Vasile Hanu, cu reputaţie bine stabilită, nu numai în lumea legionara, ci şi în viaţa culturală a provinciei.

Târnava-Mare, l-a avut ca prefect pe Profesorul Ion Creangă, iar

Târnava-Mică, pe Profesorul Ion Nonea Covrig. Amândoi profesorii şi-au făcut un nume şi în domeniul literelor, ca ziarişti şi scriitori.

Sibiu, Avocatul Dr. Ion Fleşeriu, fost şef de judeţ al acestei organizaţii.

Făgăraş, alegerea a căzut pe Virgil Mateiaş, vechi legionar dinainte de prigoana din 1933 şi fost şef de judeţ al acestei organizaţii.

Braşov, Avocatul Traian Trifan. Se bucura de multă apreciere în oraş şi judeţ, atât din punct de vedere profesional cât şi pentru înalta lui ţinută morală.

În Oltenia, am întocmit lista după consultările avute cu organizaţiile locale:

Mehedinţi, avocatul Crişu Axente, fiu al acestui judeţ. Un intelectual de elită, Doctor în Drept de la Paris, apreciat de Căpitan.

Gorj, Profesorul Octavian Tucu.

Râmnicu-Vâlcea, Avocat Victor Bărbulescu, fost şef de organizaţie al acestui judeţ.

Dolj, Avocatul Nicolae Roşulescu. Un element de valoare, care a adus mari servicii mişcării în prigoana din 1938- 1939.

Romanaţi, Libert Târnoveanu.

Olt, Avocat Victor Georgescu.

În Muntenia, situaţia prefecţilor sub regimul legionar a fost următoarea:

Argeş, Dr. Mihail Georgescu.

Muscel, Profesorul Paul Gălăşanu.

Dâmboviţa, Colonelul de rezerva, Ştefan Spătaru, acel ofiţer care m-a condus cu maşina în dimineaţa de 3 Septembrie 1940 spre Braşov.

Prahova, Marin Stănescu, fost magistrat. Numit de General la recomandarea lui Mihai Antonescu. A avut bune sentimente faţă de mişcare.

Buzău, Emanoil Hagi Moscu, om de încredere al Generalului.

Râmnicu-Sărat, Inginer Gheorghe Vlad. Ilfov, Avocat Emil Popa de la Cluj. Vechi legionar din şcoala lui Bănică Dobre şi Ion Banea, a fost numit în Ilfov pentru a avea o garanţie că în acest judeţ vecin cu Capitala, va fi ordine.

Teleorman, Profesorul Nicolae Zaharia. Fiu al acestui judeţ, i-am apreciat simţul lui de răspundere în timpul când a fost şeful meu de cabinet, atât la Ministerul Educaţiei Naţionale cât şi al Ministerul Cultelor Artelor, în vara anului 1940.

Vlaşca, Colonelul activ Anibal Dobjanschi, numit de Generalul Antonescu.

Ialomiţa, Avocat Ion Bogdan Munteanu.

Brăila, Avocatul Stere Mihalexe.

În Dobrogea, în cele două judeţe rămase după cedarea Cadrilaterului Bulgariei, au fost numiţi următorii prefecţi:

Constanţa, Avocatul Şeitan, fost şef al acestei organizaţii, refugiat în Germania în cursul prigoanei carliste.

Tulcea, Avocat Ştefan Predescu, din baroul de Constanţa. Cunoscut pentru întinsele relaţii atât la Constanţa cât şi în lumea politică a Capitalei. Excepţional de bine pregătit în domeniul juridic şi administrativ.

În Moldova, s-au încrucişat mai multe curente. Alături de prefecţi recrutaţi din organizaţiile locale, a trebuit sa recurg la ofiţeri de rezervă şi la elemente provenite din alte regiuni.

Bacău, Profesorul Vasile Stoian. Legionar din organizaţia locală, a fost un bun administrator, corect şi imparţia1. Covurlui, s-a bucurat de un prefect excepţional, Avocatul Mihail Orleanu, fiul liderului liberal Orleanu.

Iaşi, Dr. Alexandru Ventonic, medic, era fiul fruntaşului legionar Alexandru Ventonic, care l-a urmat pe Căpitan din primele ceasuri după întemeierea Legiunii şi este menţionat în cartea Pentru Legionari.

Putna, Petre Ţocu, Comandant Legionar, originar din Galaţi. S-a distins în diversele bătălii legionare, între care şi bătălia comerţului legionar.

Fălciu, Avocatul Victor Corbuţiu din Oradea, refugiat la Bucureşti.

Tecuci, Profesor Ion Dobre de la Bucureşti.

Baia, Grigorescu Constantin.

Dorohoi, Barbu Stroici, fratele lui Manole Stroici, şeful sporturilor legionare.

Neamţ, Farmacist Eftimie Galan.

Roman, Avocat Ion Niculescu.

Botoşani, Căpitan de rezervă, Vasile Niculescu.

Tutova, Colonel de rezervă, Constantin Bolintineanu, până la 16 Noiembrie, când i-a luat locul Horaţiu Comaniciu.

Vaslui, Colonel de rezervă, Alexandru Costăchescu.

În Bucovina, sudul provinciei, în cele trei judeţe rămase după ocuparea părţii ei septentrionale de către ruşi, au fost numiţi prefecţi legionari indicaţi de Vasile Iasinschi:

Câmpulung, Avocat Cristian Rusu.

Rădăuţi, Nicolae Sulcina.

Suceava, Profesor Gavril Ionescu.

Cu prilejul depunerii jurământului, Generalul Antonescu a ţinut o cuvântare, în care a dat îndrumări noilor prefecţi cum să se comporte în exerciţiul funcţiei lor. Le-a comunicat ca se vor bucura de toată libertatea şi iniţiativa, căci nu li se poate cere răspundere completă dacă nu au libertate:

”Noi trebuie să-l facem răspunzător de toată administraţia din judeţul lui. El trebuie să se sesizeze de tot ceea ce se petrece în judeţ. (…) Aşa înţeleg eu: să-i dăm răspunderea completă, dar şi libertatea şi iniţiativa completă. Daca nu dai libertate şi iniţiativă totală cuiva, el nu poate să răspundă total. Prin urmare, principiul sa fie acesta: Prefectul având libertate şi iniţiativă totală, are şi răspundere totală.

***

”Fiecare trebuie să ne luam răspunderi istorice astăzi, nu numai răspunderi politice. Se poate întâmpla să greşim, dar să răspundem. Să nu ţinem tara în loc, de teama că vom răspunde mai târziu. Daca suntem de bună credinţă în actele noastre, istoria nu ne va condamna.

Prin urmare, să se accentueze că Prefectul are toată iniţiativa în cadrul legal, însă el trebuie să utilizeze de această iniţiativă la maximum. Aceasta este fraza pe care să o trecem acolo”.

Am fost surprinşi cu toţii de lărgimea de vederi a Generalului, în îndrumările date noilor prefecţi. În loc de a le încorseta activitatea, după sistemul disciplinei militare, le acorda toată libertatea şi făcea apel la spiritul lor de iniţiativă: „Să nu ţinem ţara în loc, de teamă ca vom răspunde mai târziu”.

Statul Naţional-Legionar avea în fruntea lui un om de o concepţie revoluţionară, care se gândea în primul rând la repararea nedreptăţilor suferite de poporul român sub guvernările anterioare. Prefecţii, după ascultarea acestei cuvântări, au plecat în judeţe cu sufletele înaripate, hotărâţi să-si închine ridicării materiale şi morale a maselor populare toată puterea lor de muncă

8. Refacerea organizaţiei legionare

Ceea ce a surprins pe toată lumea, nu a fost numai mulţimea de cămăşi verzi care au ieşit ca din pământ în toate colţurile ţării, ci şi iuţeala cu care s-a făcut organizaţia noastră. Ca şi cum n-ar fi trecut o crâncenă prigoana peste noi – cu Căpitanul ucis şi elita decimată – legionarii s-au încadrat într-o ordine perfectă, sub conducerea şefilor de cuib, a şefilor de garnizoană, a şefilor de plasă, a şefilor de judeţ, până la şefii de regiune. N-a fost nevoie de un efort special. Fiecare îşi cunoştea locul unde să se încadreze. Fulminanta reînviere a mişcării s-a conjugat cu o tot atât de grabnică reconstituire a formei ei de manifestare. Lumea a văzut că masele legionare nu se agită în gol, că nu sunt nişte bande dezorganizate, care acţionează fiecare pe socoteală proprie, ci răspund la o singură comanda pe linia ierarhică a sistemului fixat de Căpitan.

Pentru ce s-a putut reface organizaţia legionară fără nici o greutate şi într-un timp record?

a) Faptul se datorează în primul rând excelentei educaţii primite de legionari în cuib, bazata pe dragoste, unitate şi disciplină.

b) În cursul prigoanei, n-a încetat o clipă să existe un embrion de organizaţie, care a funcţionat fără întrerupere chiar şi în epocile cele mai grele. Nici după marile masacre din Septembrie 1939, organizaţia clandestină a mişcării n-a putut fi nimicită.

c) Proclamarea noului şef, la 6 Septembrie, a împiedicat dezbinările interne şi a constituit un punct de referinţă pentru toţi legionarii. Aveau ochii aţintiţi acum spre acea persoană care exercita comanda supremă. Şi acum să vedem cum se prezenta mişcarea legionară, după reorganizarea ei din Septembrie 1940: Secretarul General Petraşcu şi-a luat ca ajutor pe Preotul Vasile Boldeanu, Comandant Legionar, căruia i-a încredinţat biroul organizării. Preotul Boldeanu ţinea legătura cu organizaţiile judeţene, prin mijlocirea şefilor de regiuni. Ca secretar particular, Petraşcu şi l-a ales pe Alexandru Popovici, care îl însoţea în toate deplasările.

Ca şefi de regiuni au fost numiţi următorii:

Regiunea Banat – Preot Virgil Puşcaş.

Regiunea Ardealului de Sud – Avocat Nistor Chioreanu.

Regiunea Bucovinei – Avocat Grigoraş Sucevan.

Regiunea Moldovei – Avocat Ion Dragomir.

Regiunea Galaţi – Nicolae Ion.

Regiunea Dobrogea – Eugen Teodorescu.

Regiunea Muntenia – Preot Vasile Boldeanu (provizoriu).

Regiunea Oltenia – Avocat Nicolae Roşulescu (provizoriu).

Corpurile Legionare au avut următoarea conducere:

Şeful Studenţimii Legionare – Vasile Andrei.

Şeful Centrului Studenţesc Legionar Bucureşti – Nicolae Mazilescu.

Şeful Corpului Muncitorilor Legionari – Dumitru Groza.

Comandanta Cetăţuilor de Fete – Lucia Trandafir.

Organizaţia Doamnelor Legionare – Marietta Claudian Tell.

Şeful Frăţiilor de Cruce – Ilie Smultea.

Corpul Răzleţilor din Capitală – Ilie Niculescu şi Ion Nicolau.

Şeful Tineretului Legionar (studenţi şi fraţi de cruce) – Constantin Stoicănescu.

La Centru funcţii importante au îndeplinit:

Vasile Posteucă – Şeful tipăriturilor – legionare.

Alexandru Randa – Şeful Presei legionare.

Nicolae Horodniceanu – Şeful Patrimoniului legionar.

Alexandru Vergatti – Contenciosul Legionar.

Cea mai mare parte a elementelor care au ocupat aceste funcţii au trecut prin prigoana din 1938 şi au participat şi la revoluţia de la 3-6 Septembrie. Nu au fost creaţiile mele, ci s-au impus prin fapta şi sacrificiile lor. Vasile Andrei, Dumitru Groza, Lucia Trandafir, Ilie Smultea, Alexandru Popovici, Eugen Teodorescu, Avocatul Dragomir, Ilie Niculescu, Vasile Posteucă, Constantin Stoicănescu, au trecut prin cele mai teribile încercări. Ei au fost permanent în prima linie în lupta contra regimului carlist. Dacă au scăpat cu viaţă, aceasta se datorează exclusiv unui miracol, căci nu s-au cruţat nici o clipă. Au ieşit dintr-o bătălie, pentru a intra în alta.

În mişcare nu se pot face numiri arbitrare, căci nu le suportă corpul legionar. Cel numit trebuie să aibă în prealabil o anumită ascendenţă în mişcare, o legătura organică cu cei pe care îi va comanda. Principiul este valabil de la şeful de cuib la şeful Legiunii. Altminteri numirile nu sunt operante.

Bineînţeles că aceste numiri nu erau permanente. Ele trebuiau revizuite periodic. La trei ani, la doi ani, după importanţa funcţiilor îndeplinite de fiecare. E un principiu fixat de Căpitan, pentru a nu crea feude în mişcare, ca în partidele politice.

9. Încadrarea legionarilor întorşi din Germania

N-am făcut nici o deosebire între legionarii rămaşi loiali „Grupului de 17” şi ceilalţi, care, fie că s-au răzleţit fie că au adoptat o atitudine ostilă acţiunii mele. Toţi au fost încadraţi în Statul Naţional-Legionar fără altă oprelişte decât pregătirea lor şi posibilităţile ce ni le oferea colaborarea noastră cu Antonescu. Din grupul opoziţionist au fost promovaţi trei miniştri, Constantin Papanace, Alexandru Constant şi Victor Vojen. Din acelaşi grup au făcut parte următorii înalţi demnitari:

Viorel Trifa, Preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români;

Nicolae Smărăndescu, Secretar General al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor;

Nicolae Horodniceanu, Secretar General al Patrimoniului Legionar şi Şeful Centrului Legionar de Studii şi Documentare;

Stelian Stănicel, Secretar la Prefectura Poliţiei Capitalei;

Virgil Mihăilescu, Secretar General al „Ajutorului Legionar”;

Preotul Ştefan Palaghiţă, care făcuse şi el parte din acelaşi grup câtva timp, Inspectorul General la Ministerul Cultelor;

Nicolae Şeitan, Prefect al judeţului Constanţa.

Cei din grupul rămas loial – mă refer la cei ce au revenit în ţară după biruinţă – n-au fost favorizaţi, fiind încadraţi acolo unde era nevoie de ei.

Octavian Roşu, şeful acestui grup, a reluat şefia judeţului Caraş, pe care o deţinea încă din timpul Căpitanului.

Ion Popa a luat conducerea unei secţiuni a Corpului Muncitoresc Legionar din Capitală.

Tolcea şi Vasiu s-au întors în judeţul lor de origine, Timiş, unde au îndeplinit funcţii modeste în cadrul organizaţiei lor locale.

Petre Ponta n-a avut nici o funcţie. A rămas cu mine la Preşedinţie, atât pentru a mă păzi în deplasările mele cât şi pentru îndemânarea lui în domeniul tehnic.

Singur Ilie Smultea a făcut un salt din condiţia lui anterioară, numindu-l Şef al Frăţiilor de Cruce. Ultimul Şef al Frăţiilor de Cruce din timpul prigoanei era Ion Tărăoiu, un element bun, care făcea parte din cadrul de conducere al FDC şi era bine pregătit din punct de vedere al tehnicii de organizare. L-aş fi lăsat mai departe la conducere, dacă, din nefericire, înainte de 3 Septembrie, aflând că se pregăteşte ceva, n-ar fi ordonat Frăţiilor de Cruce sa se abţină de la acţiune. Fraţii de cruce n-au ascultat de el şi, în cea mai mare parte, au participat la luptele de la 3 Septembrie, încadraţi în alte unităţi şi sub alte comenzi. Atunci l-am numit pe Ilie Smultea, el însuşi fost frate de cruce, care făcuse alături de mine toată prigoana din 1938-1939, fiind unul dintre puţinii supravieţuitori ai acestei perioade teribile.

Două elemente de la Berlin, afiliate „Grupului 17”, Victor Biriş şi Victor Silaghi, au ocupat funcţii importante în Stat.

Victor Biriş a fost numit Secretar General al Ministerului de Interne, iar Victor Silaghi, Director General al Asigurărilor Sociale.

Un caz special îl reprezenta Părintele Dumitrescu-Borşa şi Gheorghe Ciorogaru. Pe ei nu-i puteam încadra imediat în noul Stat, deoarece se puseseră în conflict cu întregul grup de la Berlin. Aceştia nu numai ca abandonaseră orice veleitate de luptă contra regimului carlist, dar trecuseră chiar în tabăra inamicului şi îşi pregăteau întoarcerea în ţară. Surprinşi de evoluţia situaţiei politice din România, n-au făcut pasul final, ci au rămas mai departe la Berlin, continuând a-mi face greutăţi. Dar deşi le cunoşteam debilitatea lor de caracter, având în vedere trecutul lor şi faptul că fuseseră apreciaţi de Căpitan, eram hotărât să le acord şi lor situaţii corespunzătoare. Singurul lucru ce le-am cerut a fost să aibă „puţintică răbdare”, pentru a menaja sentimentele marii majorităţi a legionarilor, care cunoşteau comportamentul lor îndoielnic.

Pe Ciorogaru l-am rugat să înfiinţeze o secţie de studii şi cercetări în cadrul mişcării. El era Doctor în Economie de la Universitatea din Heidelberg şi era bine pregătit în materie. Ciorogaru a făcut această secţie şi a început să lucreze cu un grup de colaboratori. Cum citim într-un comunicat de la 1 Octombrie al secţiei economice, care-şi avea sediul în strada Romei, Ciorogaru a împărţit secţia în şapte grupe, agricultură, industrie, comerţ, finanţe-bancă, cooperaţie, transporturi şi petrol, care au început sa lucreze. Dacă nu s-ar fi angajat în acţiunea Profesorului Codreanu, lui i-ar fi revenit postul de Subsecretar de Stat la Economie, pe care l-a ocupat mai târziu Petra.

În ceea ce-l priveşte pe Părintele Borşa, îi rezervasem o misiune cum nu se poate mai frumoasă. Aveam de gând să-l trimit în Spania, în fruntea unei delegaţii legionare de ziarişti şi scriitori, pentru a reface drumul pe care l-a străbătut echipa legionară în 1936-1937, până la jertfa de la Majadahonda, cu scopul de a culege de la supravieţuitorii spanioli toate amintirile legate de luptele acestei echipe şi a le publica apoi intr-un volum omagial. Nici acest proiect n-a putut fi realizat, Preotul Borşa preferând să ia o atitudine de frondă. A fost unul dintre sfătuitorii Profesorului Codreanu în atacul sediului din Strada Gutenberg.

10, Ajutorul legionar

Ilie Gârneaţă nu fusese inclus pe lista guvernului, nu din alte motive, ci pentru că nu mai erau locuri disponibile pentru legionari. Dintre Comandanţii Bunei Vestiri, el şi Radu Mironovici au rămas pe dinafară. Mile Lefter a fost numit Director al Monitorului Oficial, post de mare răspundere. În aceste zile de sfârşit de Septembrie, vine la mine Ilie Gârneaţă cu propunerea să înfiinţez o nouă organizaţie legionara, denumită „Ajutorul Legionar”. Am fost bucuros de iniţiativa lui Gârneaţă, considerând-o de urgentă necesitate în acele momente când sute de mii de refugiaţi din Ardealul de Nord, din Basarabia şi Bucovina, s-au îngrămădit in ţara liberă şi aveau nevoie de prim ajutor, până ce vor reuşi să-şi refacă viaţa. M-am gândit la familiile sărace de la periferia Capitalei şi a altor oraşe mari, de care de asemenea trebuia să ne îngrijim.

Circulara mea cu înfiinţarea „Ajutorului Legionar” a apărut în 26 Septembrie 1940. După ce explicam rostul acestei organizaţii, în tragicele împrejurări pe care le trăieşte ţara, încheiam circulara cu următorul apel: „Legionari, cuvântul de ordine s-a dat. La prima bătălie după prigoană, ochii întregii ţări vă privesc cu dragoste şi încredere deplină. Biruinţa, ca întotdeauna, stă numai în hotărârea voastră. Ridicaţi „Ajutorul Legionar” la înălţimea marilor bătălii din trecut şi veţi fi vrednici de recunoştinţa întregului popor”. În aceeaşi circulară l-am numit pe Ilie Gârneaţă, Comandant al Bunei Vestiri, conducător al noii organizaţii. În modul acesta, în afara de rostul primordial al noii instituţii, crearea „Ajutorului Legionar” mai avea avantajul că îi oferea o compensaţie lui Ilie Gârneaţă, mâhnit pentru absenţa lui din guvern. „Ajutorul Legionar” a luat în cursul guvernării noastre o dezvoltare aşa de mare încât putea fi echivalat unui minister.

În 30 Septembrie, Ilie Gârneaţă, referindu-se la circulara mea, a adresat un apel către populaţie, cerându-i să participe cu toată generozitatea la aceasta bătălie, menită să aline suferinţele a sute de mii de dezrădăcinaţi şi de oameni care nu dispun de nici un minimum de existenţă. Noua organizaţie s-a întemeiat punând în aplicare una din legile fundamentale ale cuibului. „Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa!”.

”Ajutorul Legionar” şi-a fixat sediul în fosta clădire „Straja Ţării” din Strada Romei şi şi-a început activitatea cu multă însufleţire şi dinamism. Ca secretar general l-am numit pe Virgil Mihăilescu, venit cu grupul din Germania, care s-a distins prin competenţă şi eficacitate, fiind un talent în domeniul organizării.

Chiar din primele zile de activitate, „Ajutorul Legionar” s-a bucurat de cea mai bună primire în popor. Contribuţiile veneau năvalnic din toate părţile, de la cetăţenii umili până la cei mai înstăriţi, ajungând în scurtă vreme la milioane de lei. O mulţime de legionari din toate colţurile ţării şi mai ales doamne din organizaţia feminină a Legiunii s-au pus la dispoziţia „Ajutorului”, pentru a lucra voluntar în cadrele lui. Nici nu trecuse o lună de la înfiinţare şi, sub auspiciile „Ajutorului Legionar”, s-au deschis atât în Capitala cât şi în multe oraşe din provincie restaurante populare, care au fost o adevărată binecuvântare pentru pătura socială cu venituri modeste. Pentru un preţ mic, funcţionarii începători, vânzătorii din prăvălii şi muncitorii primeau o hrană substanţială şi de bună calitate, fiind trataţi cu omenie şi dragoste. Reţeaua de cantine şi restaurante populare, create de „Ajutorul Legionar”, continuau într-o altă perspectivă vechea realizare a Căpitanului, a comerţului legionar, din anii 1935-1937. „Ajutorul Legionar” a fost de mare folos şi în alte chipuri populaţiei sărace. Nu a fost familie necăjită sau tineri fără slujbă care, bătând la poarta Legiunii, să nu primească o mâna de ajutor. Mai mult decât atât. Legionarii din acest grup, sub conducerea lui Ilie Gârneaţă, nu aşteptau ca lumea săracă să se anunţe la sediul din Strada Romei, ci, constituiţi în echipe, cutreierau ei înşişi casa de casa cartierele mărginaşe ale Capitalei, pentru a descoperi nevoile fiecărei familii. La Centru s-a întocmit un fişier cu familiile aflate în suferinţă şi remediile ce trebuiau aplicate pentru a le salva din mizerie. Unii erau bolnavi; alţii aveau nevoie de îmbrăcăminte, iar alţii pur şi simplu trăiau din mila cerului, neavând nici strictul necesar pentru ziua de mâine.

”Ajutorul Legionar” luase legătura cu spitalele din Capitală şi intervenea pentru internarea bolnavilor şi a copiilor ofiliţi, care se prăpădeau cu zile din lipsa unei îngrijiri elementare. Pe tinerii fără lucru îi plasa la diverse întreprinderi, făcând apel la Ministerul Muncii.

Masele populare au simţit că un alt suflu bate în ţară, că indiferenţa pentru soarta celor săraci dispăruse prin venirea legionarilor la putere, fiind înlocuită cu solidaritatea naţionala în faţa suferinţelor fiecărui individ. Cântecul legionar „Pentru acel, acel flămând ce plânge, ne jertfim în orice clipă” devenise o realitate. Înainte, numai câţiva indivizi se bucurau ocazional de asistenţa unor anemice societăţi de binefacere; acum se crease o întreprindere uriaşă, la scară naţională, care veghea ca să nu mai existe oameni în România care să moară de foame. Şi tot acest ajutor nu se dădea cu dispreţul de odinioară al claselor posesoare, ci dintr-un imbold curat, al dragostei de oameni ajutaţi să se desprindă din complexul neputinţei şi să meargă pe picioarele lor proprii.

”Ajutorul Legionar” a fost una din cele mai însemnate realizări ale Statului Naţional-Legionar, un focar de caritate creştină şi cea mai mare operă socială ce-a cunoscut-o vreodată România de la începuturile istoriei ei moderne. Meritul acestei instituţii este cu atât mai mare cu cât a funcţionat în afară de cadrul oficial al Statului şi fără să coste nici o centimă din bugetul ţării. Toate ajutoarele veneau de la popor şi se revărsau, fără intermediari frauduloşi, tot în popor. Pe lângă afluenţa de bani, la sediile „Ajutorului Legionar” soseau alimente şi băuturi pentru cantine, puse gratuit sau cumpărate cu preţuri mult mai mici decât pe piaţă, apoi haine pentru a fi date la cei dezbrăcaţi, pături şi chiar mobile de tot felul.

Iată ce putea face entuziasmul legionar, când era liber să se manifeste. Sute de mii de români s-au bucurat de binefacerile „Ajutorului Legionar”, binecuvântând memoria Căpitanului.

11. Reorganizarea studenţimii

Studenţii legionari de la toate Universităţile din ţară îşi aveau organizaţia lor aparte. Erau constituiţi în centre studenţeşti legionare, unul pentru fiecare oraş universitar. La Bucureşti exista Centrul Studenţesc Legionar Bucureşti.

Organizaţia oficială a studenţilor era separată de organizaţia legionară a studenţilor. Încă din 1922, studenţimea din toată ţara se integrase într-un organism unitar, care purta numele de „Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români”. La fiecare Universitate, studenţimea era reprezentată printr-un Centru Studenţesc, care purta numele Universităţii respective: Centrul Studenţesc Bucureşti, Centrul Studenţesc Cluj, Iaşi, etc. Toate împreună formau Uniunea. Deci, trebuia să se facă deosebirea între centrele studenţeşti legionare, formate exclusiv din studenţi încadraţi în mişcare, şi centrele studenţeşti oficiale sau profesionale, în care intra întreaga studenţime. Centrele Studenţeşti Legionare erau subordonate Comandamentului Studenţimii Legionare, unul pe ţară, cu sediul la Bucureşti, în timp ce centrele studenţeşti profesionale erau aparte, având ca expresie comună pe ţară Uniunea.

Începând din 1934, curentul legionar a devenit atât de puternic în mijlocul studenţimii încât la toate Universităţile masa studenţească a ales în comitetele de conducere ale centrelor oficiale conducători legionari. Separaţia a continuat să subziste între cele două organisme studenţeşti, dar din cauză că conducerea studenţească oficială a fost precumpănitor formată din legionari, s-a realizat o interpenetraţie atât de puternică între ele încât până la urma guvernul şi autorităţile au considerat Uniunea Naţionala a Studenţimii un organism anexă al mişcării. În cursul prigoanei, Uniunea a fost dizolvata şi şefii ei arestaţi, condamnaţi şi apoi ucişi.

După biruinţa legionară de la 6 Septembrie, s-a pus problema reorganizării studenţimii. Chiar a doua zi după victorie, Sâmbătă 7 Septembrie, Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români, Dr. Şerban Milcoveanu, a convocat o şedinţă solemnă a Consiliului Uniunii, pentru a lua hotărâri asupra reorganizării vieţii studenţeşti, după pierderile suferite în prigoană şi după prăbuşirea hotarelor tarii.

Au participat Tiberiu Vereş, Preşedintele Centrului Studenţesc Cluj, Nicolae Sguroiu, preşedintele Centrului Studenţesc Iaşi, M. Popovici, Preşedintele Centrului Studenţesc Cernăuţi, Eugen Manolescu, Preşedintele Centrului Studenţesc Timişoara, iar Centrul Studenţesc Bucureşti a fost reprezentat de Traian Cristescu, ca delegat al Preşedintelui în funcţie Viorel Trifa, care nu se întorsese încă din exilul din Germania. Au mai participat consilierii Uniunii rămaşi în viaţă, lipsind cei asasinaţi mişeleşte în cursul terorii carliste.

Preşedintele Uniunii Naţionale, Dr. Şerban Milcoveanu, a declarat şedinţa solemnă şi a îndreptat primul sau gând şi al tuturor celor prezenţi memoriei conducătorilor asasinaţi mişeleşte, pentru dârzenia luptei lor şi pentru credinţa lor în învierea Neamului. S-a făcut apelul celor căzuţi, ale căror oseminte sunt împrăştiate pe întreg cuprinsul ţării.

S-a luat decizia ca viaţa studenţească să se reconstituie în formele ei interioare, adică pe baza de cercuri studenţeşti şi regionale, societăţi pe facultăţi, Centre Studenţeşti şi Uniune. Între 1 Octombrie şi 7 Noiembrie, toate aceste asociaţii îşi vor reconstitui comitetele de conducere, conform procedurii cunoscute. Averea şi sediile organizaţiilor vor reintra în posesia conducătorilor ei legitimi. În special s-a pus accentul pe revenirea la destinaţia lor firească a localurilor istorice, legate de lupta studenţimii, Căminul Studenţilor în Medicină şi Casa Studenţească de pe Calea Plevnei.

Duminică, 8 Septembrie, s-a săvârşit un Te-Deum la Biserica Sf. Anton din Piaţa cu Flori, în prezenţa întregii conduceri studenţeşti rămase în viaţă, în frunte cu Dr. Şerban Milcoveanu. Cu acest prilej sfântul lăcaş a revenit ca loc de închinare al studenţimii române.

După întoarcerea lui Viorel Trifa din Germania, acesta, ca prezumtiv succesor la conducerea Uniunii, a făcut greşeala să schimbe structura organizaţiei studenţeşti, bazată pe alegeri, la cercuri, federaţii şi societăţi, şi s-a orientat după sistemul de conducere al studenţimii germane şi după structura autoritară a noului Stat Român, care avea în fruntea lui un Conducător. A cerut puteri depline pentru a-i putea numi direct pe conducătorii de centre studenţeşti, fără să se mai treacă prin filiera organizaţiilor de bază.

Consiliul Suprem al Uniunii s-a întrunit din nou în 27 Septembrie pentru a face bilanţul celor doi ani de prigoană şi pentru a păşi la reorganizarea studenţimii, în conformitate cu noile realităţi politice ale ţării. Şedinţa s-a ţinut la „Casa Studenţească” de pe Calea Plevnei şi, în cursul ei, vechiul Comitet al Uniunii, în frunte cu Dr. Şerban Milcoveanu, şi-a depus mandatul şi a fost proclamat un nou Comitet, avându-l ca Preşedinte pe Viorel Trifa, întors din Germania. Viorel Trifa fusese ultimul Preşedinte al Centrului Studenţesc Bucureşti. Reprezentând cel mai puternic centru universitar din ţară, îi revenea prin tradiţie şi conducerea Uniunii. Cu acest prilej, fostul Preşedinte al Uniunii, Dr. Şerban Milcoveanu, a ţinut un discurs memorabil, în care a evocat faptele cele mai importante petrecute în decursul mandatului său, care a coincis cu ororile prigoanei carliste.

Cuvântarea lui Dr. Şerban Milcoveanu

„Onorată asistenţă şi dragi camarazi studenţi,

În Consiliul de asta seara comitetul nostru îşi depune mandatul şi urmează să se aleagă un nou comitet.

Comitetul nostru, ales în Noiembrie 1936, şi-a prelungit mandatul peste limita obişnuită, fiind constrâns de împrejurările politice excepţionale să păstreze mai departe chiar din temniţă şi exil conducerea studenţimii.

Conform tradiţiei ar trebui să facem un bilanţ de activitate. Renunţăm pentru ca întreaga noastră arhivă ne-a fost confiscată de fosta Siguranţă Generală.

În cursul conducerii noastre s-au petrecut următoarele evenimente:

1. Confundarea totală a vieţii studenţeşti cu mişcarea legionară, atât ca atitudine cat mai ales ca suflet.

2. Precizarea politicii externe româneşti alături de Axa Berlin-Roma, în urma adeziunii spontane la memoriul Căpitanului în Noiembrie 1936.

3. Precizarea politicii interne româneşti prin indicarea cangrenei în persoana lui Carol al II-lea şi iniţierea unei legaturi cu Dl. Maniu, în Aprilie 1937.

4. Începerea marii prigoane în 1938, care a lovit mai întâi studenţimea şi apoi mişcarea legionară.

5. Asasinarea în masă a preşedinţilor şi conducătorilor studenţeşti în noaptea măcelului, 21-22 Septembrie 1939.

6. Înfrângerea duşmanului şi prima biruinţă legionara din Septembrie 1940.

De îndată ce vom relua arhiva la Siguranţă, toate acestea vor fi publicate, împreună cu activitatea studenţimii de la 1934 încoace.

Astfel, în această seară, gândurile noastre se îndreaptă înainte, spre viitor. În Septembrie 1940, studenţimea română încheie un capitol şi deschide un nou capitol. Capitolul pe care îl încheiem este lupta contra vrăjmăşiei şi duşmanilor din afara noastră, a studenţimii şi a mişcării legionare. Această luptă, începută protestatar la 1922, a fost dusă în armată organizată începând din 1934, când la conducerea studenţimii au venit marii preşedinţi martiri, Traian Cotigă şi Gheorghe Furdui.

Din acest capitol pe care îl încheiem propunem să se împărtăşească noilor generaţii de studenţi următoarele:

1. Primul număr din Cuvântul Studenţesc sa reediteze vechile articole cu caracter de veşnicie; al doilea număr să publice ceea ce a fost oprit de cenzură în activitatea studenţimii începând de la 1934 şi al treilea număr să cuprindă istoricul organizaţiilor studenţeşti din provinciile pierdute şi cele rămase.

2. Celelalte numere din Cuvântul Studenţesc să fie închinate memoriei conducătorilor martiri ai studenţimii: Traian Cotigă, Gh. Furdui, Al. Cantacuzino, I. Caratănase, I. Bozântan, Grigore Pihu, I. Antoniu, Th. Tudose, V. Dragomirescu, P. Craja, I. Spânu, M. Goga etc., şi să cuprindă viaţa şi fapta lor ca într-o arhivă.

3. Să se organizeze la Casa Studenţească un muzeu cuprinzând fotografiile, publicaţiile şi toate amintirile dragi din viaţa studenţească începând din 1922.

Astfel, tezaurul sfânt al studenţimii va rămâne prezent ca o rădăcină vie în sufletele tuturor generaţiilor de studenţi care ne vor urma şi vor purta prin luptă steagul mai departe.

Aceasta, pentru că bătălia în istoria neamului nostru nu s-a terminat încă. Nu suntem ajunşi la Biruinţă şi nu ne este dat să ne odihnim. Să ne încordăm pentru a putea judeca privind departe în zări pe o linie lungă. Până acum n-am făcut decât să ne eliberam drumul, dar n-am învins. Avem doar o biruinţă virtuală şi trebuie sa câştigăm marea Biruinţă legionară de mâine.

Puterea sufletului legionar şi a motorului său activ, studenţimea română creştină, stă tocmai în rezervele lor latente, în potenţialul lor, în posibilităţile lor de devenire, în elanul lor veşnic înnoitor şi creator.

Suntem angajaţi pe linia revoluţionară a desăvârşirii, drum care rupe cu răul şi cu trecutul. Pe linia individuala trebuie să ajungem la eroul integrat în unitate. Pe linia colectivă trebuie sa realizăm o ţară tare şi sănătoasă, iar pe linia dumnezeiasca trebuie să obţinem mântuirea neamului românesc.

În luptele ce vor veni şi vor fi multe până la Biruinţă, noi cei vii nu suntem decât mandatarii celor ce vor veni după noi se vor rândui ca roadele sfintei rădăcini, care este jertfa lor.

Să nu uităm, adevărul din natură: a trăi înseamnă a lupta, cine nu luptă moare – sensul bărbatului este războiul. Nu vin timpuri de odihnă. A rămas răul din noi şi dintre noi, ceea ce este un duşman mai vrăjmaş, pentru că este ascuns. Numai prin noi şi prin tăria noastră vom putea reajunge şi face ceea ce ne-a legat Ionel Moţa, primul nostru preşedinte de onoare.

Părăsind conducerea Studenţimii, urez noii conduceri sa facă mai mult decât am putut noi face”.

Cuvântarea lui Viorel Trifa

Camarazi,

”Nici unui înaintaş nu i-a revenit conducerea studenţimii în condiţii analoge celor de azi. Poate anul 1922 să-i fi pus pe conducătorii studenţimii în fata unei asemenea răscruci. Altele erau însă problemele lui 1922 şi altele sunt problemele anului 1940. Din cercetările pe care le-am făcut în ultimul timp referitor la viaţa studenţească am ajuns la următoarele concluzii:

I. După cei trei ani de prigoană n-a mai rămas nici o organizaţie studenţească în activitate. Toate au fost dizolvate, arhivele în mare parte distruse, comitetele de ani de zile , neschimbate. Este necesară o reorganizare şi o primenire a vieţii studenţeşti.

II. Statul Român, adversarul de ieri al Studenţimii, este astăzi Stat Naţional-Legionar. Sistemul de organizare studenţească de până acum a fost creat şi menţinut pentru a lupta împotriva clasei conducătoare jidoveşti. În noul Stat, putându-se lucra mai liber; conducătorii fiind reprezentanţii autentici ai poporului, se impune revizuirea metodei de activitate studenţească.

III. Vechile Centre, Uniunea şi Societăţile studenţeşti au la bază concepţia democratică a alegerilor comitetelor, comisiilor, cenzorilor etc. Toate acestea aparţin azi trecutului. În epoca noastră şi în noul Stat autoritar românesc, studenţimea nu poate să rămână un organism anacronic.

IV. Prin realizarea Statului Legionar, studenţimea, pe lângă realizări de ordin spiritual, trebuie să se bucure de o soartă mai bună şi în ce priveşte bursele, căminele, cantinele etc. Raportul dintre conducerea studenţimii şi Ministerul Educaţiei Naţionale trebuie să fie altul decât cel de până acum.

Pentru a putea face faţă tuturor acestor probleme, nu găsesc satisfăcătoare formula încredinţată unui mandat. Am nevoie de puteri absolute în viaţa studenţească. N-am timp de pierdut cu fleacuri democratice şi nici cu formalităţi de paragrafe.

Formula este simplă: să se execute tot ceea ce poruncesc şi răspund pentru tot ceea ce am ordonat. Răspund camaradereşte în faţa voastră a tuturor, răspund penal în faţa Ministerului Mişcării Legionare şi moral în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei mele de legionar”.

În continuare, după enunţarea principiilor pe care se angajează să le urmeze la conducerea studenţimii, Viorel Trifa dă explicaţii Consiliului Suprem al Studenţimii asupra modalităţilor practice care vor călăuzi activitatea Uniunii în viitor. Şedinţa se încheie cu citirea şi aprobarea telegramelor care vor fi trimise Regelui Mihai, Conducătorului Statului, Comandantului Mişcării Legionare, Ministrului Educaţiei Naţionale şi şefilor studenţimii germane şi italiene.

12. Marea manifestaţie de la 6 Octombrie

La începutul lunii Octombrie, am dat un nou asalt ca să-l conving pe Generalul Antonescu să facem alegeri libere. Dintr-o astfel de discuţie s-a născut marea manifestaţie legionară de la 6 Octombrie 1940.

– Domnule General, revin asupra problemei ce v-am pus-o încă înainte de formarea guvernului. Trebuie să procedăm neîntârziat la legitimarea revoluţiei de la 6 Septembrie, acceptând să mergem la alegeri. Nu avem nici un interes să creadă partidele vechi şi străinătatea că am guverna contra voinţei poporului, continuând şi luând ca model regimul de dictatură al Regelui Carol. Ne bucurăm de o popularitate imensă. Trebuie să ne folosim de acest moment excepţional. Vom câştiga alegerile cu brio, iar D-voastră veţi avea satisfacţia să fiţi confirmat în poziţia de Conducător al Statului nu numai de Rege, dar şi de Naţiune, printr-un Parlament liber ales.

– Domnule Sima, îmi dau seama de avantajul unei consultări populare, dar oare vom obţine majoritatea în parlament? Nu vreau să deschid un proces pe care să nu-l putem stăpâni.

– N-aveţi nici o grija, Domnule General. Popularitatea noastră este aşa de mare încât se apropie de limita unei unanimităţi naţionale. Şi ca să vedeţi că nu spun vorbe goale, uitaţi, astăzi este Joi, 3 Octombrie. Dacă sunteţi de acord, Duminică putem organiza o mare manifestaţie legionară la Bucureşti, ca să vă convingeţi cât de tari suntem. Dispunem de o bază populară atât de puternică, cum n-a avut nici un partid vreodată.

– Bine, Domnule Sima, fă-o. Aceasta a fost geneza marii manifestaţii legionare de la 6 Octombrie. În acel moment nici nu mi-a trecut prin minte că data aleasă de mine coincidea cu o lună de zile de la biruinţa de la 6 Septembrie. M-am gândit exclusiv să fac o demonstraţie de forţă Generalului, pentru a se convinge de popularitatea regimului.

Îmi luasem o sarcină grea şi supuneam organizaţia, abia înfiripată, la o teribilă încercare. Nu dispuneam practic decât de două zile libere, căci convorbirea de mai sus avusese loc Joi. Dar aveam încredere în şefii de regiuni şi de judeţe, în Secretariatul General, în capacitatea de mobilizare a mişcării, orientându-mă după masele care au ieşit ca din pământ la lumină, după plecarea Regelui Carol. Zecile de mii de legionari care s-au manifestat în toate satele şi oraşele ţării puteau fi aduse la Bucureşti, pentru a se reuni la 6 Octombrie într-un fluviu impunător.

De mare folos ne-a fost în acele momente secretarul particular al lui Petraşcu, Alexandru Popovici. Funcţionar la căile ferate din Caransebeş, cu experienţa ce-o avea, a întocmit cu precizie orarul trenurilor destinate să aducă din provincie în Capitală masele legionare. Operaţia s-a desfăşurat impecabil. Trenurile speciale sau vagoanele ataşate trenurilor de circulaţie normală au sosit la Bucureşti fără nici o întârziere, conform programului.

Am mai dispus un lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria partidelor politice din România, când deţineau frânele guvernării. Toate cheltuielile cu deplasarea legionarilor pe căile ferate vor fi achitate din casa mişcării. Când s-au încheiat socotelile, Petraşcu a plătit prompt şi conştiincios câteva milioane de lei. Şi aşa am procedat la toate manifestaţiile noastre. Nici Regia CFR şi nici Statul nu au fost păgubite cu un leu.

Duminică, 6 Octombrie, ne dăruise Dumnezeu o zi minunată. Soarele strălucea pe un cer limpede, iar aerul era călduţ. Încă din zori, trenurile speciale debarcau în Gara de Nord zeci de mii de legionari. Era un freamăt, o veselie şi un entuziasm, cum rar a trăit Capitala. Încadraţi de şefii respectivi, legionarii se regrupau în Piaţa Gării de Nord şi apoi încolonaţi se îndreptau cântând şi cu steagurile desfăşurate spre locul de adunare, Piaţa Naţiunii din faţa Mitropoliei, care, mai târziu, în cinstea biruinţei legionare, s-a numit Piaţa 6 Septembrie.

Am încredinţat organizarea manifestaţiei Comandantului Bunei Vestiri, Radu Mironovici, care poseda arta, învăţată de la Căpitan, de a pune în mişcare mase mari de oameni. Parada s-a desfăşurat în cea mai perfectă ordine, fără a se produce încurcături în fixarea locurilor la adunare sau în orarul defilării. Chiar şi foile adversarilor au recunoscut că niciodată Bucureştii nu au văzut o manifestaţie de aşa proporţii, atât de bine organizată şi cu atât simţ al răspunderii pentru ordinea publică.

Pe atunci Preşedinţia se afla încă pe Calea Victoriei, în Palatul Cantacuzino. Coloane nesfârşite de legionari veneau dinspre gară şi se îndreptau spre Mitropolie, trecând pe dinaintea Preşedinţiei. Răpit de entuziasmul general, Generalul Antonescu s-a decis să îmbrace cămaşa verde. Ică Antonescu nu s-a lăsat mai prejos şi a cerut şi el o cămaşă verde. Cum nu aveam la îndemâna alta, am dezbrăcat repede un legionar din escortă şi i-am trecut-o lui Mihai Antonescu. Părea fericit, deşi se mişca stângaci în ea, ca şi cum nu ar fi fost în pielea lui.

O singură notă discordanta în acel moment de neuitat. Când eram pe punctul să plecam, vine la mine Ică Antonescu cu un teanc de hârtii şapirografiate şi mi le întinde. Citind una din aceste foi, văd că conţinea un fel de jurământ pe care masele legionare trebuiau să-l depună Generalului, în decursul solemnităţii din Piaţa Mitropoliei. Chestiunea nu mă deranja, dacă s-ar fi limitat la aceasta. Ceea ce m-a izbit şi m-a întristat a fost faptul că la sfârşitul textului, formula noastră tradiţională de salut „Trăiască Legiunea şi Căpitanul” era înlocuită cu „Trăiască Legiunea şi Generalul”. I-am spus lui Ică că ceea ce propune, este peste putinţă de înfăptuit. Nici cel mai umil legionar nu ar accepta aceasta schimbare. Ar echivala cu un sacrilegiu şi rezultatul ar fi o repulsie generală. Generalul nu ar avea nimic de câştigat, şi, dimpotrivă, totul de pierdut, căci ar apărea ca un uzurpator al operei Căpitanului. Devotamentul moral şi spiritual ce ne leagă de memoria Căpitanului nu exclude devotamentul faţă de General. Generalul este şeful regimului legionar şi nu are nevoie de această substituire. Ică părea că a înţeles. Mi-a luat hârtiile din mâna şi s-a dus cu ele în biroul său.

Când am fost avizaţi să plecam, ne-am urcat într-o maşină deschisă, Generalul la dreapta mea, şi în picioare, am străbătut Calea Victoriei şi apoi Cheiul Dâmboviţei, până la locul de adunare. În Piaţa Naţiunii, am fost întâmpinaţi de Radu Mironovici, care a dat raportul Generalului şi apoi ne-a însoţit să trecem în revistă frontul legionar. Strigătele de Ura, Ura, Ura, Trăiască Legiunea şi Căpitanul, Trăiască Generalul Antonescu, se rostogoleau ca talazurile unei mări, ieşite din gura a o sută de mii de legionari. Cămăşile verzi alternau cu mândrele straie ţărăneşti, într-un spectacol grandios.

Ne-am îndreptat apoi spre tribuna ridicată în mijlocul Pieţei, de unde se putea vedea toată suflarea adunată. În spatele tribunei, se construise un panou înalt de scânduri, îmbrăcat în draperie verde. Pe acest fundal, sus, se vedeau de la mare distanţă semnul Gărzii de Fier, iar sub el portretul Căpitanului, opera pictorului Basarab.

În tribună, am luat loc numai eu cu Generalul, iar la poalele ei erau locurile rezervate corpului diplomatic, membrilor guvernului şi demnitarilor legionari. La dreapta tribunei se afla şi o delegaţie a partidului naţional-socialist, în uniforma SA. Drumul care ducea la tribună era împodobit cu drapele româneşti şi cu drapelele Puterilor Pactului Tripartit: germane, italiene şi japoneze.

Mai întâi am vorbit eu, reamintind prigoana trecută şi exprimându-mi bucuria pentru descătuşarea naţiunii din lanţurile tiraniei. Am adus omagiu cuvenit Generalului, care a înţeles lupta noastră şi menirea tineretului legionar în opera de refacere a României. Ca semn de recunoştinţă din partea noastră, am anunţat înfiinţarea unui corp special de gardă al Generalului, denumit „Corpul Legionar Arhanghelul Mihail”, care va sta la dispoziţia Generalului, fiind legat de el prin dragoste şi jertfă. A vorbit apoi Generalul, cerând maselor legionare să se adune în jurul lui, pentru a mântui ţara din dezastrul în care a fost azvârlită de vechiul regim.

Din Piaţa Naţiunii, ne-am îndreptat apoi spre Statuia lui Mihai Viteazul din faţa universităţii ca să primim defilarea. Aici s-a ridicat o altă tribună de proporţii mai mici, în care au fost invitaţi să ia loc cu noi, Ministrul Germaniei, Fabricius, Ministrul Italiei, Ghigi şi Ministrul Spaniei, Merry del Val. De-o parte şi de alta a tribunei erau aşezate câteva muzici militare. Dat fiind mulţimea legionarilor care defilau, una singura nu ar fi răzbit să cânte tot timpul. Când înceta una, alta începea şi, în modul acesta, defilarea se putea scurge fără întrerupere. Aveam un sentiment straniu, văzând şi auzind aceste muzici care până mai ieri erau la ordinele regimului opresor, acum executând cu foc marşurile legionare. Nu ştiu când au avut timp să le înveţe. Probabil au făcut zi şi noapte exerciţii, pentru a nu se face de ruşine în fata publicului. Între muzicile militare prezente la defilare era şi o muzică… a jandarmilor.

Defilarea a început pe la orele 12 şi a durat până după ora 4. Coloanele legionare veneau dinspre Calea Victoriei, se urcau pe Bulevardul Elisabeta şi în dreptul tribunei dădeau onorul. Bănăţeni, Bucovineni, Moţi, Dobrogeni, Moldoveni, Olteni, care de care se întreceau să defileze mai marţial. Din cauza neîntreruptului fluviu uman, care venea fără întrerupere spre noi, aveam senzaţia câteodată că mă mişc cu toată tribuna în direcţia opusă coloanelor care treceau.

O puternică impresie a făcut un detaşament de preoţi legionari, cei mai mulţi în antirie şi cu bărbi impunătoare. Era o dovada a profundei înrădăcinări a crezului legionar în clerul românesc de ambele confesiuni.

După defilare, ne-am întors la Palatul Cantacuzino în uralele mulţimilor. Generalul era extrem de satisfăcut şi a invitat pe toţi miniştrii la Predeal, pentru a închina cu noi un pahar de vin la vila lui. Îndată ne-am pus în marş într-o lungă coloană, în frunte cu Generalul. În afară de miniştrii legionari, au mai fost Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Mile Lefter, Aristotel Gheorghiu, Nicolae Petraşcu şi alţii. A fost invitată şi Doamna Codreanu. Am petrecut cu Generalul în mijlocul unei mari animaţii. Ne-am întors târziu la Bucureşti, unde la mine acasă, cu mai mulţi camarazi, am comentat evenimente, bucuroşi că totul a ieşit bine.

Profesorul Codreanu, deşi stăruitor rugat sa vină la manifestaţie, s-a abţinut şi de data aceasta.

În schimb Regele Mihai ar fi vrut să fie cu noi şi chiar să îmbrace cămaşa verde, dar a fost oprit de Antonescu. Aceasta am aflat-o mai târziu de la Şeful Casei Militare a Rege1ui. Nu vroia să rămână stingher în Palat, uitat de toţi, în timp ce Capitala vuia de tineret. Făcea parte din aceeaşi generaţie şi locul lui era cu tineretul ţării. N-a consimţit Antonescu, nu pentru că vroia să ferească Coroana de o imixtiune politică, care să-i dăuneze în viitor, ci pentru a nu-i întuneca lui însuşi gloria acelei zile, căci simpatiile mulţimilor s-ar fi descărcat în primul rând asupra tânărului monarh.

În ceea ce priveşte numărul participanţilor, dacă ne referim exclusiv la legionarii care au defilat, aceştia au fost în jurul a o sută de mii de oameni. Dacă însă socotim şi masele care au ieşit pe străzi şi ne-au aclamat, atunci nu este exagerat să vorbim de o jumătate de milion de oameni.

Scopul pentru care am organizat această manifestaţie – a-l determina pe Antonescu să convoace corpul electoral – n-a fost atins. Am aşteptat o zi, două, trei, o săptămâna, două, trei, ca să se pronunţe asupra chestiunii ridicate de mine. N-a mai suflat nici un cuvânt, ca şi cum nici nu ar fi existat acest subiect de conversaţie între noi. Cum am aflat pe alte căi, Generalul Antonescu i-a sondat imediat pe şefii de partide, arătându-le că mişcarea ar fi dispusă să meargă la alegeri libere, dar aceştia, speriaţi tocmai de amploarea manifestaţiei de la 6 Octombrie, l-au sfătuit să nu accepte, deoarece legionarii ar lua majorităţi zdrobitoare, iar partidele ar fi nimicite. Ei nu cer revenirea la vechea ordine constituţională, iar pentru Stat este mai bine ca Generalul să păstreze puterea în condiţiile în care o exercită acum.

Ca să ne dăm seama de amploarea manifestaţiei de la 6 Octombrie şi a entuziasmului cu care a răspuns toată ţara, reproducem un articol scris de Generalul Mehedinţi, un ostaş drept, care vedea în mişcare o forţă de renaştere a poporului românesc. Articolul a apărut în Buna Vestire din 10 Octombrie 1940.

Minunea Legionară

”Căpitanul a vrut să-şi treacă în revistă Legiunea, iar prin gura Conducătorului Mişcării a comandat: „Adunarea”.

Comanda dusă de vânt a ajuns pe crestele Carpaţilor, de unde ecoul ei s-a propagat din culme în culme, până departe sus în Ţara Oaşului, a Maramureşului şi a Bucovinei.

Legionarii Căpitanului au recunoscut comanda Căpitanului lor şi au răspuns cu toţii în cor „Prezent”. Şi cu excepţia celor pe care silnicia vecinilor îi ţin despărţiţi de fraţi, ei au pornit la locul de adunare, spre acest Bucureşti atât de mult hulit, deşi în el răsare soarele românismului.

Ce a fost Duminică, în Piaţa 6 Septembrie şi în faţa Statuii lui Mihai Viteazul, nu se poate reda prin cuvinte.

O suta de mii de legionari, juruiţi aceluiaşi ideal şi cu aceeaşi dârză hotărâre de a-l realiza, o înţelegere completă în vorbe şi în gând între Conducătorul Statului – D-l General Antonescu – şi Conducătorul Legiunii – D-l Horia Sima – aceasta este minunea pe care Dumnezeul Neamului nostru ne-a învrednicit să o vedem.

Cuvintele pline de demnitate dacă şi de mândrie romană ale Conducătorului Statului: că noi răspundem pretenţiilor Coroanei Sfântului Ştefan cu drepturile pe care ni le dă coroana de lauri a Marelui Traian, sunt răspunsuri fără posibilitate de replica, sentinţa fără drept de apel, care se dă pretenţiei ungurilor năvălitori de a silui o parte a poporului daco-roman şi a încerca să-l înghită în mijlocul Europei, ba încă la mijlocul secolului al XX-lea.

Nu se poate ca freamătul cântecelor şi ropotul nesfârşit al pasului cadenţat al batalioanelor legionare, să nu fi trezit din morminte marii noştri strămoşi, care au luptat şi s-au jertfit în credinţa reînvierii neamului lor.

Defilarea s-a terminat târziu, căci batalioanele se scurgeau fără întrerupere ca izvorâte din pământ, iar când şi ultima unitate trecuse, părea că umbra Căpitanului întorcându-şi faţa senină, plina de satisfacţie către mucenicii legionari ce-l înconjurau, le spunea: Jertfa nu a fost zadarnică!”

III. CRIMELE REGIMULUI CARLIST ŞI PROBLEMA SANCŢIUNILOR

 

În problema sancţiunilor, Generalul Antonescu a urmat aceeaşi linie ca a întregii lui guvernări. Câtă vreme a fost loial mişcării, era decis să-i pedepsească cu severitate pe cei vinovaţi de asasinarea Căpitanului, dar de îndată ce şi-a schimbat atitudinea faţă de noi, urmărind alte planuri, a început să bată în retragere, vrând să salveze viaţa celor închişi la Jilava.

 

1. Concepţia de bază a sancţiunilor

Când o revoluţie triumfă într-o ţară, aşa cum demonstrează atâtea antecedente istorice, masele populare îşi fac singure dreptate din primele zile, nimicindu-i fără alegere pe asupritorii lor de până atunci. „În acest caz, răspunderea nu cade asupra acelora care, sfărâmând lanţurile silniciei, se năpustesc asupra prigonitorilor lor, astâmpărându-şi revolta în sângele lor, ci asupra tiranilor care împing oamenii la disperare”.

Lăsând mână liberă legionarilor să se răzbune contra uneltelor regimului carlist, care au ucis atâţia oameni nevinovaţi, revoluţia de la 6 Septembrie s-ar fi desfăşurat conform impulsurilor ei naturale. Era o reacţiune justificată pe planul mare al istoriei şi, ca urmare a ei, ar fi plătit cu viaţa sute şi chiar mii de indivizi implicaţi în crimele dictaturii carliste.

Dar această revărsare necontrolată a răzbunării mi-a repugnat din primul moment. „Deşi de nenumărate ori, în cursul luptei contra regimului carlist, când atâţia prieteni şi camarazi erau sugrumaţi în beciurile politiei sau arşi de vii în crematoriu jurasem să fiu fără cruţare în ziua biruinţei, era ceva care mă reţinea şi acest sentiment de rezerva îl citeam în ochii tuturor acelora care mă înconjurau în acel moment. Era linia creştină a mişcării noastre. Îmi spuneam că am scădea din măreţia sacrificiilor noastre, dacă am căuta o compensaţie a pierderilor suferite pe aceasta cale”.

În România, în Septembrie 1940, se întruniseră toate condiţiile obiective şi toate justificările posibile ca să se producă o represiune generalizată contra asasinilor mari şi mici ai perioadei carliste. N-am înclinat cursul revoluţiei în aceasta direcţie. În afară de orientarea creştină a mişcării noastre, noi aveam şi un alt sens de înţelegere a unei revoluţii naţionale, care ne împiedica sa ne angajam într-o baie de sânge. Nu puteam urma nici exemplul revoluţiei franceze, care a sfârşit în teroare, şi nici al dictaturilor comuniste. Comuniştii nu se mulţumesc cu revoluţii de tip popular, care invadează o naţiune ca o apă de mare şi apoi se retrag, ci urmăresc exterminarea sistematici a vechii clase conducătoare. Tratamentul ce ni l-a aplicat nouă dictatura Carol-Călinescu – exterminarea elitei legionare – s-a inspirat din modelul sovietic . Pentru noi, revoluţie nu înseamnă distrugerea unei clase, ci instaurarea unei noi ordine, în cadrul căreia ar fi putut servi şi reprezentanţii vechii clase conducătoare, ceea ce este cu totul altceva. Aceasta este deosebirea între o revoluţie naţională şi o revoluţie internaţională. Forţele revoluţionare internaţionale nu se interesează de pierderile suferite de o naţiune într-o revoluţie. Dimpotrivă, cu cât pierderile sunt mai mari, mai sângeroase, cu atât scopurile revoluţiei internaţionale sunt mai bine servite. Tocmai naţionalismul nostru, tocmai grija de viitorul naţiunii, ne împiedică să ne lăsăm călăuziţi exclusiv de sentimentul răzbunării sau să procedam la o lichidare sistematică a foştilor adversari, după modelul oferit de „marile” revoluţii sau de regimul carlist .

Călăuzit de aceste convingeri, am frânat în germene orice tendinţe ca legionarii să se substituie justiţiei, pedepsindu-i prin execuţii sumare pe asasinii camarazilor lor, şi am impus o normă şi o conştiinţă superioară în problema sancţiunilor. Şi în relaţiile cu foştii noştri duşmani, care ne-au făcut atâta rău şi care acuma zăceau neputincioşi la pământ, ne-am purtat cu echitate şi ponderaţie. Dreptate, da, pedepsirea vinovaţilor, da, dar nu dreptul fiecăruia de a administra dreptatea, chiar dacă cei loviţi de ei şi-ar fi meritat pe deplin soarta. Nu acte de răzbunare, ci intervenţia justiţiei, pentru ca sancţiunile să aibă cu atât mai mare greutate atât în popor cât şi în lumina istoriei.

”Noi am optat pentru justiţie, pentru calea legală. Manifestaţii uriaşe, strigăte de bucurie, cântece, aclamaţii, dar toate într-o perfectă ordine. Nici un legionar n-a ridicat mâna împotriva vreunui om al fostului regim. Cea mai mare biruinţă a fost aceea repurtată asupra noastră. A fost o biruinţă luminoasă, o biruinţă a spiritului. Abia ieşiţi din închisori, cu răni încă deschise, trupeşti şi sufleteşti, cu goluri înspăimântătoare în mijlocul nostru, am refuzat sa ne facem singuri dreptate”.

Chestiunea aceasta am tratat-o pe larg în Cazul Iorga-Madgearu. Pasajele cuprinse între semnele citaţiei aparţin acestei lucrări.

 

2. Arestări sporadice

În primele zile ale guvernării, nu s-a luat nici o măsura pentru arestarea slujbaşilor regimului carlist implicaţi în crimele contra legionarilor. Aceştia s-au bucurat mai departe de libertate şi este de mirare cum de n-au profitat mai mulţi de acest timp mort pentru a dispărea.

S-au făcut câteva arestări în acest interval de către poliţia legionară, dar nu din iniţiativa ei, ci provocate de faptul ca unii complici ai Regelui Carol au părăsit domiciliul lor căutând să se sustragă răspunderilor. Cei arestaţi au fost surprinşi în tentativa lor de a fugi peste hotare, de a se ascunde în alte oraşe, decât locul lor de reşedinţă.

Unul din marii criminali care n-au mai putut fi găsiţi a fost Directorul Prefecturii de Poliţie, Vasile Parisianu. Acesta reuşise să treacă frontiera în Iugoslavia din primele zile, unde s-a pus sub ocrotirea autorităţilor sârbeşti. O altă figură sinistră din galeria carlistă, Colonelul Dumitru, Preşedintele Tribunalului Militar din Bucureşti, care i-a condamnat pe nedrept, fără nici o probă de vinovăţie, pe Căpitan şi pe alţi conducători ai mişcării, n-a părăsit ţara, dar s-a ascuns aşa de bine că deşi a fost căutat cu înfrigurare în tot timpul guvernării noastre, nu a putut fi găsit.

Alţii au fost mai puţin norocoşi. Generalul Gabriel Marinescu fugise de-acasă şi se îndreptase spre Banat, de unde avea de gând să treacă şi el în Iugoslavia. Făcând un popas la Băile Herculane, a fost identificat de legionari şi reţinut. Comandantul Legiunii de Jandarmi din Constanţa, Popescu-Marinaru, care ucisese cu mâna lui trei preoţi legionari în cursul băii de sânge din 21-22 Septembrie 1939, dispăruse din oraş. Legionarii au răscolit toată Dobrogea, fără a-i da de urmă. În sfârşit unuia i-a trecut prin minte să-l caute la o moşie de-a lui ce-o avea prin sudul provinciei. Într-adevăr era aici… în halat şi papuci.

Fostul preşedinte al Tribunalului Militar Cluj, Colonelul Negulescu, degradase justiţia militară, ca şi nevrednicii săi colegi de la Bucureşti, la o simpla unealtă a regimului. Studenţimea română a avut mult de pătimit de pe urma lui. În afară de sentinţele lui nedrepte, ordonate de camarilă, îşi dăduse consimţământul ca unii legionari arestaţi în cursul unor atentate, sa fie scoşi de sub jurisdicţia Tribunalului Militar şi executaţi sumar. La intrarea Ungurilor în Ardealul de Nord, se refugiase de la Cluj la Sibiu, unde stătea ascuns. După strângerea mai multor informaţii, i s-a descoperit domiciliul clandestin şi a fost reţinut.

Legionarii care au operat arestările, au respectat ordinul meu. Nu s-au săvârşit acte individuale de răzbunare. Nimeni n-a fost omorât. Cei reţinuţi au fost trimişi sub escortă la Bucureşti, unde au fost predaţi organelor competente, pentru a fi cercetaţi.

3. Un articol al lui Grigore Manoilescu

În ziarul Buna Vestire, Grigore Manoilescu, directorul acestei gazete, a publicat un aspru articol referitor la modul cum sunt trataţi criminalii erei carliste, intitulat „Cu Mănuşi”. Manoilescu învinuia guvernul că se poartă prea blând, prea tolerant, „prea cu mănuşi” cu ucigaşii Căpitanului şi ai atâtor legionari.

Articolul lui Manoilescu exprima o realitate. Eram pe la sfârşitul lunii Septembrie şi complicii Regelui Carol încă nu fuseseră deranjaţi de justiţie. Nu se stabilise încă nimic precis, privitor la anchetarea lor şi nu se dăduse nici un ordin de detenţie, deşi vinovaţii, în acest caz, erau prea bine cunoscuţi. Lumea legionară era revoltată şi nu ştia cum să interpreteze atitudinea dilatorie a guvernului.

Când a citit articolul, Generalul Antonescu a avut o explozie de mânie. „Cum se poate ca legionarii să-l bănuiască tocmai pe el, care a suferit alături de ei şi i-a scăpat de teroarea carlistă?” Generalul avea dreptate să fie supărat. Imputarea lui Manoilescu nu i se putea adresa lui, în acel moment. Aşa cum îl cunoşteam pe atunci, era ferm decis să-i pedepsească pe criminalii carlişti. Când s-a întors de la Predeal, unde a asistat în genunchi la slujba de pomenire de la 22 Septembrie, mi-a spus: „Domnule Sima, sunt îngrozit de ce-am văzut la Predeal. Atâtea cruci! Atâţia tineri ucişi în floarea vârstei! Am să-i pedepsesc pe aceşti ticăloşi de o să mă pomenească istoria”. Pe atunci erau încă proaspete în amintirea lui propriile suferinţe, surghiunul de la Bistriţa şi teama ce-l încercase ca ar putea avea sfârşitul lui Codreanu. Sub imperiul acestor sentimente, era solidar cu noi şi părea hotărât să procedeze fără milă contra executanţilor crimelor ordonate de Palat, pe care îi considera în acelaşi timp şi duşmanii lui.

Cine tergiversa în chestiunea sancţiunilor era Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei, care nu părea grăbit să dispună arestarea şi anchetarea celor vinovaţi. Mihai Antonescu aparţinea, vechii clase conducătoare politicianiste şi prin diverse fire întreţinea legaturi şi cu cercul din care s-au recrutat asasinii din timpul lui Carol.

Că să-l potolesc pe General, i-am cerut lui Grigore Manoilescu să se retragă de la direcţia gazetei Buna Vestire. S-a oferit atunci să ia conducerea ziarului Alexandru Constant, Ministrul Propagandei. Generalul a fost mulţumit cu aceasta numire, căci prezenţa lui Constant în fruntea ziarului era o garanţie că nu se vor mai publica articole care să-i irite sensibilitatea.

Articolul lui Grigore Manoilescu n-a rămas totuşi fără efect. În curând a fost numită o Comisie de Anchetă care să instruiască crimele din timpul dictaturii carliste şi s-a ordonat arestarea preventivă a principalilor vinovaţi.

4. Justiţia intră în acţiune

Conducătorul Statului s-a ţinut de cuvânt. Ca urmare a intervenţiei lui, Mihai Antonescu s-a decis să pună în mişcare mecanismul judiciar de urmărire a vinovaţilor. Este adevărat că încă de la 23 Septembrie 1940, pe cale de decret-lege, s-a instituit o Comisie Specială de Anchetă Criminală, sub preşedinţia Consilierului de Curte de Casaţie, Eugeniu Bănescu, dar cum atribuţiile Comisiei nu erau clar definite, n-a putut întra în funcţiune. Comisia nu era emanaţia puterii judecătoreşti, ci depindea direct de Preşedinţia Consiliului.

Au mai trecut încă zece zile până ce un alt decret-lege, din 3 Octombrie, a adus noi precizări şi a stabilit normele ei de procedură. Abia după apariţia acestui decret, Comisia de Anchetă s-a putut constitui, în 4 Octombrie, şi a început să lucreze.

Înfiinţarea Comisiei de Ancheta deschidea o noua problemă: cine să fie dat în judecată? Toţi cei implicaţi în crimele carliste contra legionarilor? Daca am fi aplicat criteriul culpabilităţii cu rigoare, atunci puteam aduce pe banca acuzaţilor câteva mii de persoane. În acest caz, nu ne puteam limita la făptuitorii direcţi ai crimelor, ci trebuia să tragem la răspundere pe complicii lor mari şi mici, care formau o reţea vastă în toată ţara.

Am meditat îndelung asupra acestei chestiuni în aceste zile, când trebuia să se întocmească lista celor ce urmau să fie reţinuţi şi anchetaţi. Am ajuns la concluzia că, din punct de vedere al intereselor Statului, trebuia lichidat trecutul cu cât mai puţine capete căzute. O stare de nesiguranţă prelungită, din cauza numeroaselor procese, ar atârna ca o sabie a lui Damocles asupra vechii clase conducătoare româneşti şi ar avea efecte negative – chiar pentru propria noastră guvernare. Cum urmăream să normalizam viaţa politică a ţării şi chiar să procedăm la alegeri libere, era necesar să adoptam un criteriu restrictiv în fixarea responsabilităţilor. Cercul celor vinovaţi trebuia redus la cea mai concentrată expresie posibilă.

În primul rând, am scos din cauza partidele politice, deşi nu erau fără păcat, căci participaseră, în forme şi grade diferite, la dictatura carlistă, acceptând ideea de lichidare a mişcării, fie prin comisiune, prin oamenii ce i-au pus la dispoziţia Regelui, fie prin omisiune, adică prin aprobarea tacită a abominabilelor crime săvârşite de acest regim.

Am făcut un pas mai departe în aplicarea acestui criteriu restrictiv. Nu am cerut să fie implicaţi în bloc – cum era normal – nici personalul politic de care s-a slujit Regele Carol în diferitele guvernări. Am scos din cauza marea majoritate a miniştrilor carlişti din guvernele crimei, separându-i de acel grup restrâns care deţinea efectiv puterea şi care a ordonat masacrele. În general am urmărit să desprind cadrul politic al tării de uneltele bestiale ale regimului. Am tratat această chestiune în cartea Cazul Iorga- Madgearu, unde cititorul va putea afla expuse pe larg motivele care m-au determinat sa fiu atât de indulgent în acţiunea de pedepsire a celor vinovaţi de asasinarea legionarilor. Între altele, spuneam în acea broşură următoarele:

”Regimul carlist, ca orice regim de dictatură, poseda o infrastructură. Din tot aparatul de Stat şi din toată lumea politică, Armand Călinescu selecţionase o echipă de devotaţi, cu care opera contra legionarilor şi contra tuturor acelora care se opuneau dictaturii. Puterile Statului fuseseră smulse din mâna organelor legitime ale ţării şi predate acestei echipe de gangsteri, conduse de Armand Călinescu şi patronată de Rege. Aceasta reţea de asasini avea ramificaţii în justiţie, în armată, în poliţie, în jandarmerie şi în întreg aparatul de Stat. Aceştia reprezentau, cum se spunea pe atunci, „permanenţele Statului”, în realitate era NKVD-ul regimului, care n-avea de dat socoteală decât centrului conspirativ de la Palat. Acest grup era foarte redus, nu trecea de o sută de oameni, dar după indicaţiile lor decidea camarila. Tătărăscu putea deveni ministru sau putea fi concediat, dar structura de bază nu se schimba. Acest grup restrâns de oameni erau animatorii regimului şi executanţii tuturor crimelor. Indivizii ce formau acest grup erau legaţi între ei exclusiv prin setea de putere şi de beneficii materiale. Despre Gabriel Marinescu se spunea că strânsese o avere de milioane de lei din jaf şi crimă. Politica propriu zisă era de resortul Regelui, al lui Urdăreanu, Elena Lupescu şi alţi câţiva”.

”Noi am circumscris responsabilităţile la acest grup de bază al dictaturii carliste. N-am cerut nici capul partidelor, i-am scos din cauză şi pe aceia care au dat girul politic dictaturii, cum au fost consilierii regali, şi am avut generozitatea ca să nu-i implicam în bloc pe toţi acei care au servit ca miniştri sub Carol. Am cerut ca să fie trimis în judecată exclusiv acest grup restrâns de criminali notorii, Bengliu, Gherovici, Argeşeanu, Macoveanu, Dinulescu etc.”

Trebuie să adaug că limitarea acuzaţiei noastre de a da fi daţi în judecată numai principalii vinovaţi nu se datorează vreunei presiuni a Conducătorului Statului. Generalul Antonescu din acea vreme n-ar fi avut nimic împotrivă dacă am fi inclus în lista celor destinaţi a fi arestaţi şi o serie de miniştri ai dictaturii carliste, în afară de cei direct responsabili de organizarea crimelor. Dacă am fi introdus în aceasta lista pe un Petre Andrei, pe-un Mihail Ralea, pe Ghelmegeanu sau Tătărăscu, n-ar fi găsit nimic anormal şi nu s-ar fi opus. Scriam în broşura Cazul Iorga-Madgearu:

”Generalul Antonescu a fost surprins de moderaţia cererilor noastre. El ar fi mers la arestări mult mai numeroase. El vroia să implice în proces şi o parte din cadrul politic al dictaturii. Mă refer la atitudinea lui în aceasta chestiune în primele două luni de regim naţional-legionar. Antonescu de atunci era altul decât Antonescu de mai târziu. Era furios până la isterie contra foştilor demnitari carlişti. Antonescu era un om răzbunător. În vara anului 1940 fusese internat la Mânăstirea Bistriţa şi eliberat cu trei zile înainte de izbucnirea revoluţiei legionare. Când a ajuns Conducător al Statului, fierbea de mânie contra tuturor acelora pe care îi considera responsabili de prigonirea lui”.

***

”În aceasta fază deci, noi n-am avut nevoie să-l împingem pe Antonescu la măsuri contra uneltelor regimului carlist. El era mult mai pornit decât noi. Hotărârile lui erau alimentate de propriile lui suferinţe. Fusese el însuşi ofensat, bruscat, lovit de cei ce i-au asasinat pe camarazii noştri. Rolul meu, la început, a fost mai degrabă să-l temperez. Primele liste de deţineri au fost întocmite de General, Mihai Antonescu şi Rioşeanu. Pe ele figurau Tătărăscu, Ghelmegeanu, Radu Lobey, Eduard Mirto, Eugen Titeanu, Generalii Ilcuş şi Ţenescu Florea şi alţi oameni politici care au servit sub dictatură. O parte din aceste liste au fost publicate şi s-a hotărât, ca o primă măsură, să se aplice domiciliul forţat acestor persoane. Cu mare greutate l-am convins pe General să renunţe la cei de mai sus. După ce s-a potolit, m-am îngrijit personal ca să se ridice gărzile de pază de la domiciliul acestora, formate din jandarmi şi legionari”.

Dar cu această delimitare a răspunderilor, operaţia nu era terminată. Ce facem cu agenţii forţei publice, care, ascultând de ordinul Regelui, au participat la execuţii de legionari? Numărul acestora era foarte mare. După un calcul sumar se ridica la aproximativ 500. Ce facem cu ofiţerii de armată, foştii prefecţi de judeţ, ce facem cu ofiţerii din jandarmerie, foşti şefi de legiune de jandarmi, subofiţeri din aceeaşi armă, comisari şi agenţi de politie? Îi introducem pe toţi în lotul celor vinovaţi şi procedăm la arestarea lor? Mi-am dat seama că aceste măsuri, perfect justificate, ar produce mari tulburări între militari. Am aplicat şi în acest caz criteriul restrictiv, pentru a cruţa cât mai multe elemente din cadrul armatei. Armata nu trebuia identificată cu crimele fostului regim.

După aceste trieri, acordul final între mine şi Antonescu, referitor la sancţiuni, a luat următorul aspect:

”Pe cei implicaţi în execuţia legionarilor, i-am împărţit în trei categorii:

– prefecţii militari, generali şi colonei, scoşi complet din cauză. Aceştia vor rămâne în armata şi cariera lor nu va avea nimic de suferit. Singurul lucru ce i l-am cerut Generalului a fost să nu-i întrebuinţeze pe aceştia în posturi de mare răspundere;

– şefii de legiuni de jandarmi, maiori şi colonei, comisarii de politie, jandarmii şi agenţii care au executat ordinele de servilism şi fără a fi pus zel în urmărirea legionarilor, nu vor suferi decât sancţiuni administrative, adică vor fi îndepărtaţi din corpul jandarmeresc sau de poliţie;

– lotul marilor vinovaţi, indiferent din ce sector al Statului proveneau, armată, poliţie, jandarmerie, justiţie civilă sau militară, organizaţii politice etc., vor fi arestaţi şi deferiţi justiţiei”.

”În total numărul celor din ultima categorie se ridica la aproximativ o sută, în timp ce numărul celor care au participat efectiv la execuţii era de cca. 500. Să comparăm acum pierderile suferite de noi cu acest număr. Legionarii asasinaţi în timpul dictaturii carliste se apropie de 300 şi nu legionari luaţi la întâmplare, ci elita unei generaţii. Nici nu ne-am lăsat târâţi de pornirea spre răzbunare şi nici n-am căutat o compensaţie a pierderilor noastre pe baza principiului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

Tot din motivul de a nu tulbura opinia publică, nu i-am inclus în lista arestărilor pe Iorga şi Argetoianu, deşi aparţineau lotului marilor vinovaţi. Sub guvernul Argetoianu, care a urmat după guvernul Argeşeanu, au fost asasinaţi alţi legionari şi anume aceia ce au fost uitaţi sau nu li s-a putut da de urmă în toiul masacrelor precedente. Iorga era vinovat în cel mai înalt grad, pe aceeaşi treaptă cu Elena Lupescu şi Armand Călinescu, făcând parte din cercul celor care au conspirat la suprimarea Căpitanului.

Dar cu Iorga se punea o problema delicata. „Iorga era… Iorga. Arestarea lui Iorga ar fi făcut o mai mare vâlvă în ţară decât a tuturor celorlalţi oameni politici la un loc. Lumea nu cunoştea îndeajuns ce-a făcut Iorga, la ce crime îngrozitoare a fost părtaş. Păstra încă o imagine idilică a profesorului. De la plecarea lui de la putere trecuseră zece ani şi mizerabila lui guvernare începuse să se uite. Înainte de a-l aresta, trebuia organizată contra lui o campanie de presă de câteva luni, pentru a-i dezgropa trecutul politic plin de păcate şi a-i smulge masca onorabilităţii”.

5. Colonelul Zăvoianu la Prefectura de Poliţie

În locul de Prefect al Poliţiei Capitalei, Conducătorul Statului îl numise la început pe Generalul Constantin Dona, o aleasă figură de ofiţer român, stimat în cercurile legionare pentru atitudinea lui dreaptă în marele proces al mişcării din Martie 1934. A făcut parte din faimosul complet de judecată al Consiliului de Război din Bucureşti, care, refuzând să se supună atât injoncţiunilor guvernului cât şi ordinelor Palatului, a pronunţat o sentinţă de achitare a Căpitanului şi a fruntaşilor legionari daţi în judecată împreună cu el.

Generalul Dona era un om bine intenţionat, dar nu corespundea grelei misiuni ce incumba Poliţiei în aceste vremuri de tranziţie de la un regim la altul. Nu avea dispoziţia sufletească să procedeze cu toată energia la arestarea asasinilor din timpul dictaturii carliste. Cum problema sancţiunilor era acută pe atunci şi nu mai suferea nici o întârziere, am cerut Generalului Antonescu să-l înlocuiască pe Generalul Dona cu Colonelul Zăvoianu, care avea o altă structură sufletească, fiind înzestrat cu spirit de decizie şi curaj.

E de semnalat faptul că schimbarea de la Prefectura de Poliţie s-a petrecut la scurta vreme după intrarea în funcţie a Comisiei de Anchetă Criminală. Aceasta Comisie s-a constituit şi a început sa lucreze în 4 Octombrie, iar în 5 Octombrie Colonelul Zăvoianu şi-a luat în primire postul de Prefect al Poliţiei Capitalei. Coincidenţa celor două date se datorează unui brusc reviriment de atitudine al Generalului Antonescu în problema sancţiunilor. Până atunci Generalul n-a apăsat pe acceleratorul puterilor de care dispunea, iar ancheta lâncezea, sub direcţia binevoitoare a lui Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei. Trebuie să recunoaştem că numai datorita intervenţiei Generalului s-a trecut la faza de urmărire penală a celor vinovaţi de asasinarea legionarilor.

Cu numirea Colonelului Zăvoianu s-a făcut un pas uriaş înainte pentru tragerea la răspundere a complicilor Regelui Carol în uciderea Căpitanului şi a sutelor de legionari: Colonelul Zăvoianu a primit de la Generalul Antonescu puteri depline în trei chestiuni esenţiale:

1. A fost autorizat ca să procedeze fără întârziere la arestarea preventivă a principalilor vinovaţi din timpul dictaturii carliste, fără să mai aştepte rezultatele Comisiei de Anchetă şi emiterea mandatelor de arestare. Era de presupus că mulţi din cei vinovaţi vor profita de libertatea lor provizorie pentru a dispărea cum s-a întâmplat în unele cazuri.

2. A obţinut ca atât cei aflaţi cu domiciliul forţat cât şi inculpaţii deţinuţi în celulele Prefecturii de Poliţie sa fie încarceraţi în închisoarea militară Jilava.

3. Ca o măsură suplimentara de siguranţă, însuşi Generalul Antonescu i-a cerut Colonelului ca să dubleze paza militară de la Jilava cu o pază legionară, pentru ca nimeni să nu poată fugi, amăgind vreo santinelă.

Deţinuţii au fost ridicaţi din locurile unde se aflau până atunci şi transportaţi la Jilava, unde au fost închişi în Fortul Nr. 13, acelaşi fort care îi avusese de atâtea ori ca oaspeţi pe legionari, în mult chinuita lor viaţă. Foştii călăi au făcut şi ei cunoştinţă acum cu tristeţea şi umezeala acestei închisori, care a servit ca anticameră a morţii pentru mulţi legionari, în timp ce prigonitorii credeau ca au triumfat pe mormintele lor.

Prefectura de Poliţie organiza garda legionară de pază, care se schimba în fiecare zi, la orele nouă seara. Garda se forma din efective legionare externe, procurate de Corpurile Legionare din Capitala, Răzleţi, Muncitori şi Studenţi. Paza generala a închisorii Jilava a rămas tot pe seama militarilor şi numai Fortul Nr. 13, unde erau închişi în 19 celule cei arestaţi, se afla sub supravegherea gărzii legionare.

Evident, pentru a duce la bun sfârşit acţiunea de arestare a celor vinovaţi, Colonelul Zăvoianu nu se putea baza pe vechile cadre poliţieneşti, fiind ele însele implicate, în mare parte, în crimele carliste, dintre care unii comisari se aflau chiar sub stare de arest în subsolul Prefecturii. Nu e de mirare, deci, că a fost nevoie să muncească la Prefectura un mare număr de legionari. Abia după ce a dispus de noul personal, a putut să facă faţă răspunderilor ce i le încredinţase Generalul Antonescu şi propria lui conştiinţă. La schimbarea vechiului personal, Generalul Antonescu nu numai că n-a ridicat nici o obiecţie, dar chiar l-a încurajat şi a aprobat şi fondurile suplimentare necesare pentru plata noilor funcţionari.

Numirea Colonelului Zăvoianu la Prefectura de Poliţie avea şi o alta semnificaţie. Schimbarea se făcuse tocmai în ajunul marii manifestaţii legionare din 6 Octombrie. Era un gest de prietenie cu care Generalul Antonescu saluta această manifestaţie, pentru ca să nu mai existe nici o umbră de neînţelegere între cele două forţe constitutive ale Statului.

Colonelul Zăvoianu a fost cel mai aprig şi mai lucid „răzbunător” al Căpitanului din perioada guvernării noastre. Trăise mult timp lângă Căpitan, îl cunoştea ca puţini legionari şi avea un cult pentru el. Îl scăpase pe Căpitan de la moarte în 1934, când era căutat de poliţie, cu ordinul de a fi suprimat. L-a ţinut ascuns în casa lui şi când venise ceasul să se predea, l-a însoţit, împreună cu preotul profesor Grigore Cristescu, până la Consiliul de Război. Asasinarea Căpitanului l-a zguduit adânc şi a rămas cu durere în suflet care nu se mai putea alina decât prin pedepsirea călăilor care l-au strangulat în noaptea de 29-30 Noiembrie 1938.

Ajuns în fruntea Prefecturii de Poliţie, a avut o atitudine implacabilă şi şi-a pus toate forţele sufletului său pentru a-i descoperi şi a-i aduce în faţa justiţiei pe cei vinovaţi de înspăimântătoarea crimă. Această îndatorire i s-a părut a fi misiunea principală a vieţii lui şi cu împlinirea acestei misiuni şi-a încheiat şi propria lui viaţă.

6. Două sinucideri

În cursul cercetărilor contra demnitarilor carlişti, s-au petrecut şi două cazuri de sinucidere, care nu au decât o legătură marginală cu ancheta propriu-zisă. Cei ce şi-au pus singuri capăt vieţii au fost Maiorul Teofil Sidorovici şi Profesorul Petre Andrei.

Maiorul Teofil Sidorovici a fost Comandantul organizaţiei oficiale a tineretului român Straja Ţării. Om de încredere al Palatului, misiunea ce i s-a încredinţat a fost să scoată tineretul din şcolile secundare de sub influenta Căpitanului şi să-l atragă sub sceptrul Regelui, care luase titlul pompos de „Marele Străjer”. Deşi activitatea educativă a Maiorului Teofil Sidorovici era îndreptată împotriva Legiunii, nimeni nu s-a gândit să-l tragă la răspundere, deoarece, conform criteriului stabilit, nu aparţinea grupului central de asasini, aceia care au executat ordinele sângeroase ordonate de Palat.

Maiorul Sidorovici căzuse sub cercetările altei Comisii. Generalul Antonescu înfiinţase şi o Comisie de Ancheta a bunurilor foştilor demnitari ai ţării, înalţi funcţionari, fie sub guvernarea partidelor, fie sub aceea a guvernării carliste. Preşedintele acestei Comisii era Consilierul de Curte de Casaţie, Petit, un om extraordinar de corect şi scrupulos. Examinând gestiunea de la Straja Tării, Consilierul Petit a găsit o sumă de şase milioane de lei care nu putea fi justificată pe baza actelor, frauda ce i-a trecut-o în sarcina lui Teofil Sidorovici, pentru nereguli în mânuirea banului public, Consilierul Petit a dat dispoziţii Prefectului de Poliţie să-i aplice fostului Comandant al Străjii Ţării domiciliul forţat până ce va apărea în faţa justiţiei. Aşa se face că, în acel moment, Teofil Sidorovici a fost păzit în propria lui casa de agenţi ai Prefecturii de Poliţie, între care se aflau şi legionari. N-a fost bruscat sau ameninţat, ci tratat cu toată deferenţa, în aşteptarea deciziei ce-o va lua Comisia de Anchetă a Bunurilor.

În aceste împrejurări, când se afla în stare de arest domiciliar, Maiorul Sidorovici s-a sinucis în 23 Noiembrie 1940. Comisia Specială de Ancheta a dat un comunicat în care a explicat cazul. Probabil l-a împins la acest act disperat un ultim sentiment de onoare. Era înjositor pentru el, fostul educator al tineretului român, să apară într-un proces acuzat de a-şi fi însuşit bani publici.

Trecând la al doilea caz de sinucidere, al Profesorului Petre Andrei, din toate cercetările făcute chiar în timpul guvernării noastre, rezultă că se datorează bolii de care suferea. Era neurastenic. Petre Andrei fusese profesor universitar la Iaşi şi unul dintre fruntaşii partidului naţional-ţărănesc. Aparţinea aripii stângi a acestui partid, de orientare socialisto-marxistă. Când Regele Carol a suprimat Constituţia în vigoare şi a trecut sub dictatură, Petre Andrei n-a avut nici un scrupul ca să-şi părăsească convingerile lui democratice şi să se ataşeze Palatului. Odată cu el, toţi liderii naţional-ţărănişti de tendinţă marxistă au făcut acelaşi viraj şi au servit ca miniştri în succesivele guverne carliste. Figurile proeminente ale stângii ţărăniste care l-au abandonat pe Maniu şi s-au pus la dispoziţia camarilei au fost Armand Călinescu, Mihail Ralea, Mihail Ghelmegeanu… şi Petre Andrei.

În guvernul Tătărăscu, din care am făcut parte şi eu câteva zile la sfârşitul lui Iunie 1940, Petre Andrei era Ministrul Educaţiei Naţionale, iar eu eram Subsecretar de Stat la acelaşi Departament. S-a purtat prietenos cu mine şi m-am despărţit de el cu o buna impresie.

Petre Andrei n-a fost inclus în lista celor destinaţi a fi trimişi în faţa Comisiei de Anchetă Criminală, nici Ralea şi nici Ghelmegeanu. Fosta stângă naţional-ţărănistă a fost cruţată, căci, conform criteriului adoptat, nu făcea parte din lotul marilor vinovaţi.

Ce s-a petrecut între timp la Iaşi, tocmai când aceste liste se întocmeau la Bucureşti? Poliţia legionară locală a făcut o descindere la domiciliul Profesorului Petre Andrei. Profesorul era cunoscut în cercurile legionare de la Iaşi ca un duşman implacabil al mişcării încă din perioada luptelor studenţeşti, încât tinerii care i-au călcat casa trăiau încă sub proaspăta amintire a camarazilor ucişi în timpul guvernelor carliste, din care făcuse parte şi Petre Andrei. Ei nu veniseră însă în intenţia să-l aresteze sau să-i facă vreun rău, ci doar vroiau să-i examineze hârtiile cu gândul ca vor descoperi ceva compromiţător în sarcina fostului regim. În timp ce legionarii erau ocupaţi cu percheziţia, Profesorul a trecut în altă cameră şi şi-a pus capăt vieţii.

Ne putem imagina ce s-a petrecut în sufletul lui. Crezând că va fi ridicat de acasă, închis şi anchetat pentru participarea lui în guvernele responsabile de asasinarea Căpitanului şi a celorlalţi legionari, sub povara acestei temeri, şi-a pierdut cumpătul şi a recurs la acest act disperat. Dacă n-ar fi avut sistemul nervos zdruncinat şi şi-ar fi păstrat firea, Petre Andrei ar fi trăit încă mulţi ani, iar sub comunişti, spre care înclina prin formaţia lui doctrinară, şi-ar fi reluat cariera politică, acceptând să servească sub o dictatură nouă, ca şi colegul său Ralea.

Însăşi data timpurie a morţii lui Petre Andrei, 4 Octombrie, indica cu claritate că este vorba de o întâmplare locală, care n-a fost provocată de la Bucureşti. Într-adevăr, abia la 4 Octombrie s-a constituit Comisia de Anchetă Criminală şi au fost întocmite listele cu marii vinovaţi; actul lui Petre Andrei se datora dezechilibrului său nervos, neurastenie în grad înalt, care i-a potenţat complexul de culpabilitate, pana a-l determina să se sinucidă, socotind că nu mai are nici o şansă de salvare. Nici în cazul lui Teofil Sidorovici şi nici în acel al lui Petre Andrei, Legiunea n-a avut nici un amestec. O fatalitate i-a împins pe amândoi să se sinucidă când puteau să trăiască. Generalul Antonescu nici atunci şi nici după expulzarea noastră de la putere, prin lovitura lui de Stat din Ianuarie 1941, n-a încercat să pună în sarcina noastră aceste sinucideri. Faptele erau prea evidente şi prea bine cunoscute ca să le poată capitaliza contra Legiunii.

7. „Nu vreau să vărs sânge”

Era pe la începutul lunii Noiembrie, înainte de marea manifestaţie de la Iaşi, când întrând odată în cabinetul Generalului, din primul moment aduce vorba despre cei închişi la Jilava. Când vorbea, nu mă privea în ochi, aşa cum îi era obiceiul, ci pieziş, ca şi cum ar avea ceva pe conştiinţă.

– Domnule Sima, îi voi pedepsi pe ticăloşii care i-au asasinat pe legionari cu toată străşnicia, dar nu vreau să vărs sânge.

– Ce înţelegeţi prin asta, Domnule General?

– Vor fi condamnaţi la pedepse grele, dar nu la pedeapsa capitală. Îmi repugnă să vărs sânge.

– Nici eu nu spun, Domnule General, că toţi cei arestaţi să fie condamnaţi la moarte; poate printre ei se mai găsesc şi oameni mai puţin vinovaţi, dar nu putem transforma o excepţie într-un principiu de judecată. Nu trebuie să uităm faptele odioase săvârşite de aceşti nemernici: asasinarea lui Corneliu Codreanu şi a sute de elemente de valoare.

Cum îmi părea că nu l-am putut convinge, am adăugat:

– Domnule General, aţi văzut moderaţia de care am dat dovadă în problema sancţiunilor. N-am cerut tragerea la răspundere a tuturor celor culpabili de crime contra legionarilor. Ci numai a principalilor vinovaţi. De la 500 de persoane implicate în aceste crime, au rămas sa fie trimise în judecată aproximativ 60. Nu urmărim o răzbunare în sens revoluţionar, cu acele vărsări de sânge caracteristice altor ţări, când a fost doborât un regim tiranic, ci m-am limitat la minimum de sancţiuni, impuse de adevăr şi dreptate. Ce vor zice masele legionare când vor afla că principalilor vinovaţi li s-a cruţat viaţa? Oare aceştia au cruţat viaţa atâtor tineri care astăzi ar fi de folos patriei? Nu uitaţi că şi D-voastră eraţi pe punctul să cădeţi victimă acestor asasini. Aduceţi-vă aminte de situaţia din vară!

A mârâit ceva, vădit nemulţumit de atitudinea mea, şi a trecut la alt subiect.

Ce se întâmplase? Cum de Generalul Antonescu, furios până la isterie la început contra fostelor cadre carliste şi dispus fără a clipi din ochi să le aplice pedeapsa capitală, acum bătea în retragere, adoptând criteriul de „a nu vărsa sânge”? Din Octombrie până în Noiembrie, se exercitaseră asupra lui puternice influenţe şi presiuni, pentru a-l determina să salveze viaţa celor închişi la Jilava. Cei aflaţi sub anchetă dispuneau de numeroase legaturi în lumea politică a Capitalei şi, prin familiile lor, au întrat în contact cu anturajul lui Antonescu. Nu trebuie uitat apoi că cei arestaţi dispuneau de mari mijloace materiale, rod al favorurilor de care s-au bucurat din partea regelui Carol, ca răsplată pentru crimele săvârşite, şi cu banii ce-i aveau n-au avut nici o greutate ca să corupă persoanele din cercul intim al Generalului, pentru ca aceştia, la rândul lor, să-l determine să se poarte mai indulgent cu cei închişi la Jilava.

A mai intervenit şi o altă cauză: solidaritatea de corp între militari. Mulţi din cei închişi erau ofiţeri superiori, îl cunoşteau pe Antonescu din timpul când au servit în armată împreună, până ce-au ajuns la cele mai înalte grade. Acest trecut ostăşesc comun lăsase urme în sufletul Conducătorului şi acum îi venea greu să verse sângele foştilor colegi de carieră, deşi recunoştea că s-au făcut vinovaţi de cele mai abominabile crime.

8. Cum a lucrat Comisia de Anchetă

În lucrările Comisiei de Anchetă trebuie să distingem două faze. Câtă vreme Conducătorul Statului părea ferm decis să-i pedepsească pe cei vinovaţi, Comisia a arătat aceeaşi energie în cercetările făcute. Au fost şi cazuri când persoane culpabile de crime, neidentificate de legionari, au fost descoperite şi arestate din ordinul Comisiei de Anchetă. Când însă Generalul a dat semne de şovăire, nevrând „să verse sânge”, cum mi-a spus, atunci şi Comisia de Anchetă şi-a schimbat atitudinea. Simţind membrii ei că Generalul vrea să-i ocrotească pe cei acuzaţi, au început şi ei să se poarte circumspect. Tendinţa generală a Comisiei nu mai era din acel moment să facă lumina în chestiunea ce li s-a încredinţat, ci mai degrabă să uşureze soarta celor închişi. În cursul lunii Noiembrie, s-au petrecut o serie de fapte neliniştitoare cu cei închişi la Jilava, care au provocat, revolta legionarilor.

În special doua cazuri scandaloase, când criminalii notorii au fost absolviţi de Comisie de orice acuzaţie, „din lipsă de probe”, au contribuit la tulburarea spiritelor. Sublocotenentul de jandarmi Cinghiţă, care a comandat plutonul de execuţie, de la Vaslui, unde au fost ucişi 31 de legionari, a fost declarat nevinovat de Comisia de Anchetă şi s-a ordonat punerea lui în libertate. Comisarul Davidescu, de la Prefectura de Poliţie, responsabil de numeroase crime săvârşite în beciurile ei, s-a bucurat şi el de un „non lieu”. În ambele cazuri, Colonelul Zăvoianu, Prefectul Politiei Capitalei, a refuzat să dea curs, şi pe bună dreptate, deciziei Comisiei de Anchetă.

Aceste decizii absurde, care ignorau realităţi elementare, au scos în evidenţă viciul de constituire al Comisiei de Anchetă. În completul ei nu figura nici un legionar, deşi a fost creată tocmai pentru a instrui crimele săvârşite contra lor. Era formată din oameni care nu cunoşteau de-aproape întâmplările sângeroase din timpul dictaturii carliste. Ştiau că s-au săvârşit anumite crime, dar atât.

Ţesătura intimă a prigoanei contra legionarilor le era străina. Şi atunci oricâtă bunăvoinţă ar fi avut şi oricât zel ar fi desfăşurat, puteau săvârşi greşeli grave. Legionarii îi cunoşteau pe asasini din propriile lor păţanii. Trăiseră sub teroarea lor, îi văzuseră ucigându-i pe prietenii şi camarazii lor. Unii legionari scăpaseră cu viaţă şi puteau indica cu precizie cine a ucis legionarii de la Vaslui, de la Miercurea Ciuc, de la Râmnicu-Sărat. În mod normal, Comisia de Anchetă ar fi trebuit să colaboreze cu serviciile mişcării la identificarea asasinilor. Nu ştiu dacă aceasta a fost o omisiune voită, sau numai o scăpare din vedere a Generalului. Cert e că dacă Comisia ar fi colaborat strâns cu mişcarea în cursul anchetei, nu ar fi semnat acte de urmărire a unor indivizi prea bine cunoscuţi pentru ferocitatea cu care au executat ordinele camarilei.

Dar amabilităţile Comisiei de Anchetă cu deţinuţii de la Jilava nu se opresc aici. Pe la mijlocul lunii Noiembrie, Prefectura de Poliţie primeşte o adresa din partea Comisiei, prin care se cerea transferarea într-un sanatoriu a Generalilor Bengliu şi Marinescu, pentru motive de boală. Nici acestei dispoziţii nu i s-a dat curs de către Colonelul Zăvoianu. Se urmărea crearea unui sistem fraudulos în relaţiile cu deţinuţii, care să ducă la dezlânarea anchetei şi la subtilizarea progresivă a vinovaţilor.

În acelaşi timp am observat cu îngrijorare o anumita inerţie şi chiar indiferenţă a Conducătorului referitor la proces. Nu se prevăzuse încă nimic, nici ce instanţa ar urma să-i judece pe deţinuţii de la Jilava şi nici data aproximativă a începerii procesului. Tot pe atunci, întrebându-l pe Mihai Antonescu cam cât timp ar mai dura lucrările Comisiei de Anchetă, mi-a răspuns că circa 6-7 luni. El spunea ca trebuie să treacă prin faţa Comisiei toţi foştii prefecţi militari, foştii comandanţi de legiuni de jandarmi şi toţi cei implicaţi într-un mod oarecare în execuţiile legionare. Aceasta însemna convocarea şi audierea a încă câteva sute de persoane. Aşa cum înfăţişa Mihai

Antonescu activitatea Comisiei, părea că depune un zel extraordinar pentru a nu scăpa nici un vinovat nepedepsit. Am fost pur şi simplu speriat.

”L-am avertizat pe Mihai Antonescu că cu aceasta metodă se ajunge la rezultate exact contrarii acelora dorite de noi. Noi urmărim o pacificare grabnică a ţării. Ce vedem însă? Ancheta se prelungeşte, ia proporţii, cuprinde alte şi alte categorii de vinovaţi. Odată cu acţiunea Comisiei de Anchetă, ameninţarea creşte, se generalizează, se extinde asupra tuturor culpabililor, mari şi mici. Noi am convenit ca să nu fie traşi la răspundere decât principalii vinovaţi, dar în afară nu se ştie acest lucru. Cred că a sosit timpul să se specifice intenţiile guvernului: care din acei anchetaţi vor fi chemaţi în fata justiţiei, ce instanţă este prevăzută să-i judece şi cam când ar putea să înceapă procesul. Cu aceste precizări, ar scădea tensiunea brusc în toate sectoarele. Interesul guvernului este de a risipi aceste nedumeriri, de-a face cunoscut cât mai repede până unde se va aplica acţiunea justiţiei, în ce formă şi în ce termen se va aplica. Prelungirea acestei situaţii provoacă nemulţumiri în armată, unde atâţia ofiţeri de carieră, foşti prefecţi sub Carol, se bucură de prietenii şi protecţii puternice” (Tot ce este între semnele citaţiei, este reprodus din cartea Cazul Iorga-Madgearu).

Mihai Antonescu mi-a răspuns că nu poate face nimic până ce Comisia de Anchetă nu-şi încheie lucrările şi îi prezintă dosarul. Mi-a cerut să avem încredere în General.

Argumentul Ministrului de Justiţie nu era valabil. „Existau suficiente dovezi ca să se deschidă acţiune publica contra principalilor vinovaţi, cel mai târziu în Ianuarie. Declaraţiile agenţilor din provincie nu erau esenţiale. Ei nu puteau decât să confirme de 70 de ori că ordinele de execuţie s-au transmis de la Urdăreanu, prin Argeşeanu, Bengliu, Gabriel Marinescu. De altminteri, nimic nu se opunea ca în timp ce s-ar fi desfăşurat procesul principal, Comisia de Anchetă să-şi continue lucrările şi să propună sa fie audiate ca martori persoanele a căror depoziţie putea contribui la lămurirea completului de judecată.

În sfârşit, nu era nici o dificultate ca alţi vinovaţi, descoperiţi ulterior, să fie judecaţi într-un alt lot. Daca ar fi existat bună credinţă din partea lui Antonescu, se putea găsi o „soluţie care să potolească neliniştea din mişcare. Era suficient în acele momente sa se dea un comunicat că procesul va începe în scurt timp.

Antonescienii, prefăcându-se că sunt extrem de interesaţi în descoperirea tuturor vinovaţilor, utilizau tactica temporizării, în speranţa că, prelungindu-se perioada cercetărilor, se va ivi un moment politic favorabil pentru a salva de la moarte chiar şi principalii vinovaţi”.

Aceasta era situaţia în ajunul deshumării Căpitanului. Ancheta se împotmolea în incertitudine şi confuzie, sub presiunea influentelor ce se exercitau asupra Generalului din partea anturajului său. În ţară se crease o tensiune cu dublu efect şi amândouă în dezavantajul nostru: tensiune în armată, în cadrele politice ale fostului regim carlist şi ale partidelor, care nu ştiau până unde se va extinde acţiunea justiţiei şi ce soarta îi aşteaptă şi pe ei, şi nelinişte în rândurile legionarilor, care aveau sentimentul ca sunt frustraţi în aşteptarea lor de a fi traşi la răspundere cei vinovaţi de asasinarea Căpitanului şi a camarazilor lor.

 

 

IV. BĂTĂLIA ECONOMICĂ

 

În chestiunea românizării economiei – punctul de controversă al guvernării legionare – noi n-am făcut altceva decât să executam legile şi dispoziţiile emanate de la Şeful Statului. Toate măsurile luate în acest domeniu aparţin Generalului Antonescu şi s-au realizat sub autoritatea lui directă.

 

1. Refacerea ţării

Mutilarea teritorială a României a avut urmări dezastruoase şi asupra economiei naţionale. Toate ramurile de producţie au fost zdruncinate. Agricultura lâncezea, bugetul Statului se dezechilibrase, iar sutele de mii de refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi Ardealul de Nord apăsau greu în viaţa naţiunii. Comerţul şi industria erau în criză, grav afectate atât de pierderea bogatului hinterland reprezentat de provinciile pierdute, cât şi din cauza neliniştii provocate de schimbarea de regim, a cărui orientare economică nu se cunoştea. Evreii întraseră în panică şi căutau să se desfacă cât mai repede de întreprinderile lor pentru a putea părăsi ţara, în timp ce Germanii, atât cei din Reich cât şi localnicii, vroiau să profite de noua conjunctură politică pentru a acapara cât mai multe bunuri evreieşti.

Dar, deşi titularii departamentelor economice erau străini de mişcare şi, în consecinţă, nu aveam răspunderea directă a acestui sector de guvernare, totuşi Generalul Antonescu, din prima zi a colaborării noastre, a făcut apel la mişcare ca să-l ajutăm în opera de refacere materială a ţării. Nu am fost noi care ne-am îmbulzit să punem mâna pe poziţii economice în domeniul public şi privat, ci Conducătorul Statului ne-a solicitat sprijinul ca să rezolve problemele materiale ale naţiunii. Pentru mişcare ar fi fost mult mai convenabil ca să rămânem un timp oarecare departe de aceste sarcini strivitoare, pentru a-şi putea concentra toate forţele disponibile în politica internă şi externă. Generalul ne-a angajat în economie nu din ataşament pentru idealurile Legiunii, ci pentru că se găsea el însuşi la strâmtoare în acel moment. Un om singur, fără colaboratori loiali, nu putea face faţă enormelor dificultăţi de reorganizare a economiei naţionale. În acea perioadă de tranziţie de la o ţară în ruină la o ţară viabilă nu se cerea numai competenţa specialistului în materie, ci şi spiritul de sacrificiu din partea tuturor cetăţenilor. Exclusiv din dragoste de ţară ne-am angajat alături de General în acţiunea de salvare a patrimoniului fizic al naţiunii.

Apariţia legionarilor în diversele ramuri ale economiei naţionale n-a fost aşadar un privilegiu, o recompensă ce se cuvenea învingătorilor, ci un efort tragic pe care l-am plătit cu împrăştierea forţelor noastre şi apoi cu valul de calomnii ce s-a abătut asupra mişcării după 23 Ianuarie 1941, când am fost trădaţi de Antonescu şi azvârliţi din nou în ilegalitate.

Totuşi s-a îndeplinit şi al doilea miracol, miracolul economic, după cel politic. Graţie energiei legionare, forţele productive ale naţiunii şi-au reluat ritmul creator şi când am fost alungaţi de la putere, am lăsat în urma o ţară prosperă, care a fost apoi în stare să suporte şi lunga campanie din răsărit.

2. Ofensiva agricolă

Problema cea mai gravă ce se punea economiei naţionale în momentul când am păşit pragul guvernării, a fost starea îngrijorătoare din agricultură. Însămânţările erau întârziate şi dacă nu se luau măsuri energice din vreme, ţara era ameninţată de foamete în vara următoare.

Situaţia se prezenta mai tragică în judeţele de câmpie din Muntenia, Oltenia şi Moldova, de-a lungul Prutului, adică tocmai în acele regiuni cunoscute a fi grânarul României. Au fost mai mulţi factori care au contribuit la această părăginire a ogorului românesc:

1. Marile concentrări din anul 1940 au sustras multe braţe de muncă din aria agriculturii.

2. Lipseau nu numai oamenii, ci şi carele, căruţele, caii din cauza rechiziţiilor militare.

3. Vara fusese ploioasă şi câmpul dospea de apa. Ţăranii aşteptau să se usuce pământul ca să poată ieşi cu plugurile. Tot din cauza ploilor, anul 1940 fusese unul din cei mai răi ani agricoli de la război până atunci.

4. Ţărănimea era abătută din cauza pierderilor teritoriale. Nu ştia unde se va opri dezastrul şi dacă potopul duşmanilor nu va cotropi şi restul de ţară. Neştiind ce le va aduce ziua de mâine, sclavie sau bejenie, plugarilor nu le venea să iasă la câmp.

5. Recolta de toamnă ajunsese la mai puţin de jumătate din media normală.

Abia trecuseră câteva zile de la formarea guvernului şi mă cheamă Generalul:

– Domnule Sima, situaţia agricola este rea şi mai ales în judeţele care dau cea mai mare recoltă de cereale. Fireşte că am dat ordin ca autorităţile să supravegheze mersul lucrărilor la câmp, încă înainte de formarea guvernului. Dar nu ajunge. Munca trebuie să se facă repede şi intens, căci altminteri riscăm ca anul viitor sa fie un an de foamete. Trebuie să intervină şi legionarii. Ştiu că aveţi organizaţii la sate. Să dai şi D-ta dispoziţii, prin Secretariatul Mişcării, ca legionarii să-i îndemne pe ţărani să iasă cât mai repede cu plugurile pe ogoare pentru a pregăti însămânţările.

– Domnule General, problema ce mi-aţi semnalat-o ne preocupă şi pe noi, fiind poate singurii care putem interveni, prompt şi eficace, ca întârzierea muncilor agricole să poată fi recuperată. Legionarii îşi vor face datoria. Vă asigur că situaţia precară din agricultură se va normaliza repede.

În câteva zile au pornit ordinele necesare şi şefii de organizaţii, până în cel mai îndepărtat sat, i-au adunat pe ţărani şi i-au îndemnat să iasă la câmp şi să nu lase nici un petec de pământ necultivat. Am dat dispoziţiei primite de la Şeful Statului caracterul unei mari bătălii, destinate să salveze poporul de la o catastrofă alimentară. Ţăranii au înţeles şi au pornit voios la muncă. Nu veneau urgisiţii de jandarmi să-i silească, cu baioneta la spate să iasă la câmp, ci proprii lor fraţi, ţărani ca şi ei, constituiţi în cuiburi, îi sfătuiau să aibă milă de ogor. Legionarii care conduceau această bătălie erau gospodari de frunte în sate dând ei înşişi exemplu celorlalţi cu propria lor hărnicie.

Ne-a favorizat şi vremea. După 6 Septembrie n-a mai plouat. Pământul s-a zvântat, păstrând totuşi suficientă umezeală ca seminţele să poată încolţi. Timpul uscat a ţinut până pe la mijlocul lunii Noiembrie, încât programul însămânţărilor a putut fi executat în întregime.

În Consiliul de Miniştri din 4 Decembrie 1940, Generalul Antonescu a putut anunţa cu satisfacţie, pe baza rapoartelor primite de la Ministerul Agriculturii şi de la prefecţi, că însămânţările au atins şi pe alocuri au depăşit suprafeţele prevăzute în planul agricol, iar în cursul Consiliului de Miniştri din 20 Decembrie, comunicatul constată „că însămânţările s-au încheiat la un total de circa 2.400.000 hectare, depăşind în multe părţi ale ţării prevederile planului agricol”.

Recolta anului următor, 1941, care a coincis cu începutul campaniei din răsărit, a fost excepţional de bună, încât a putut asigura atât hrana populaţiei cât şi aprovizionarea frontului. Dar nicăieri nu s-a menţionat de oficialitate că această recoltă îmbelşugată se datorează efortului făcut de zeci de mii de legionari ţărani de pe întreg cuprinsul ţării. A fost o muncă tăcută, anonimă, nerecunoscută decât de bunul Dumnezeu, care s-a revărsat ca o binecuvântare asupra poporului nostru, tocmai în anul încleştării cu fiara bolşevică.

3. Evreimea în panică. Ordin de la Sinagogă

Alungarea Regelui Carol de pe tron şi mai ales faptul care a urmat, proclamarea Statului Naţional-Legionar, au azvârlit evreimea în panică. Evenimentele s-au desfăşurat cu atâta repeziciune, încât evreii s-au trezit, aşa-zicând peste noapte, cu o situaţie fundamental diferită de cea precedentă, când ţineau sub control politica României.

Până la 6 Septembrie 1940, evreii fuseseră stăpânii ţarii, cu toate că Regele Carol, silit de împrejurări, a introdus elemente naţionaliste în guvern şi chiar luase anumite măsuri contra lor. „Antisemitismul” Regelui nu-i neliniştea, ştiind că are un caracter tactic şi tranzitoriu. De îndată ce Regele va scăpa de strânsoarea conjuncturii externe, dominată de puterile Axei, le va revoca. După 6 Septembrie, evreii rămăseseră în aer. Elena Lupescu nu mai dirija politica ţării din alcovul ei. Fugise peste hotare, împreună cu Regele urgisit de toata naţia. Nici partidele nu-i puteau ajuta în acel moment, deoarece nu erau la putere. De alta parte, situaţia politică internă evolua spre o colaborare a Generalului Antonescu cu Legiunea, având nevoie de sprijinul mişcării pentru consolidarea poziţiei lui în Stat. Alt motiv de nelinişte pentru evrei. Care va fi soarta lor cu legionarii în guvern? Cine îi va ocroti? Legăturile lor cu Palatul şi cu Preşedinţia erau întrerupte. Fără îndoială în jurul Generalului Antonescu se găseau destule persoane cu influenţă, dispuse să între în solda lor, dar operaţia cerea timp şi pericolul era iminent. În 11 Septembrie 1940, ziarele anunţau că mulţi evrei, din cei bogaţi, din cei ce aveau mari interese în industrie şi comerţ, au părăsit ţara stabilindu-se provizoriu la Atena. Hotelurile sunt pline de cetăţeni români de religie mozaică, în aşteptarea vizei pentru America.

În faţa acestei ameninţări, mai marii sinagogii s-au adunat pentru a elabora o noua strategie de apărare a intereselor lor, adaptată condiţiilor dificile în care se găseau în acel moment. Şi erau convinşi pe vremea aceea că schimbarea din România se petrecuse cu ajutorul lui Hitler (o eroare), ceea ce le mărea groaza, crezând că în spatele legionarilor stă umbra ameninţătoare a Führerului.

Situaţia comunităţii evreieşti din România părea fruntaşilor Sinagogii mai mult decât gravă, disperată, din cauza complicităţii lor la actele de guvernare din timpul dictaturii carliste. Pe conştiinţa lor apăsau asasinarea lui Corneliu Codreanu şi apoi masacrele din 21 Septembrie 1939. Deşi evreii nu au participat direct la aceste execuţii, servindu-se de unelte recrutate dintre români, totuşi ţara întreagă ştia cine a stat în spatele lor, cine a instigat la omorul Căpitanului şi al cadrelor legionare: guvernul ocult al evreilor din România, dând curs unor ordine primite de peste hotare, de la centrala iudeo-bolşevică de la Moscova.

Pentru a lămuri termenul întrebuinţat mai sus, pentru evrei asasinarea lui Corneliu Codreanu nu era o problema de conştiinţă, în sens etic. Dimpotrivă, intriga ce le-a reuşit şi care a dus la dispariţia Căpitanului era considerată în forul lor interior un succes al politicii lor milenare. Ceea ce îi apăsa, erau răspunderile legate de această crima. Cum participarea lor nu putea fi negată, le era teamă de consecinţe, de răzbunarea legionarilor, pe care o prevedeau groaznică. Dacă în acele zile de răsturnări revoluţionare, legionarii, excitaţi de amintirea sângelui vărsat contra camarazilor lor, se năpustesc asupra lor, ce se va întâmpla cu ei? Evreii contau pe o reacţie imediata şi fără mila contra lor, din primele zile ale victoriei legionare.

Pogromurile imaginate de evrei nu s-au întâmplat. Au rămas în imaginaţia lor, nu pentru ca n-ar fi fost vinovaţi de crimele săvârşite sub Regele Carol, ci pentru că noi nu gândeam după mentalitatea lor: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Noi eram creştini. Evreii n-au avut nimic de suferit fizic în timpul guvernării legionare. Fireşte, aveam intenţia ca, mai târziu, să propunem Generalule Antonescu o serie de măsuri destinate să slăbească presiunea lor asupra românilor în domeniul economic, unde ei deţineau peste 70 la sută din bogăţiile ţării.

M-am referit la complicitatea lor cu regimul carlist, nu pentru a relua vechile acuzaţii contra evreilor, ci pentru a explica starea lor de spirit după instaurarea Statului Naţional-Legionar. Marii lor şefi şi-au făcut socoteala că, în condiţiile politice create după 6 Septembrie, nu mai este loc pentru ei în România şi cea mai bună soluţie ar fi sa părăsească ţara. Mulţi evrei, de orientare comunistă, mai ales din Moldova, n-au mai aşteptat acest îndemn, ci din primele zile au trecut Prutul, îngroşând rândul acelor conaţionali ai lor care operau din cadrul NKVD contra populaţiei româneşti a Basarabiei.

Mai marii sinagogii le-au mai dat o poruncă: să nu vândă întreprinderile la români, ci să caute cumpărători germani, de preferinţă din Reich. Tranzacţiile să se facă discret, pentru ca atunci când se va auzi în cercurile româneşti că cutare sau cutare întreprindere a trecut în proprietatea germană, actele să fie deja încheiate.

1. Cointeresându-i pe Germani la acapararea proprietăţilor lor, aceştia se vor comporta mai tolerant cu evreii şi vor amâna aplicarea legilor lor rasiale în România.

2. Dat fiind enormul profit ce-l vor realiza Germanii din aceste tranzacţii, la rândul lor, vor face presiuni asupra legionarilor ca să-şi modereze atitudinea faţă de evrei, pentru a nu le tulbura afacerile.

3. Sinagoga vedea şi mai departe lucrurile. În cazul unei victorii aliate, de care ei nu se îndoiau, bunurile vândute nemţilor vor fi mai uşor recuperate, fie ca pradă de război, fie cu alte titluri (despăgubiri, constrângeri etc.), decât dacă ar fi vândute românilor.

4. Mai sperau apoi ca din concurenţa dintre nemţi şi legionari pentru acapararea întreprinderilor şi prăvăliilor evreieşti, să se nască tensiuni între cele două grupe, de care vor profita şi ei într-o formă oarecare.

Conform ordinului primit de la Sinagogă, Evreii, şi în special bogătaşii lor, au început cu febrilitate să se desfacă de bunuri, căutând aproape exclusiv cumpărători germani.

În perspectiva noastră de atunci, nu întra deloc ideea să ne angajăm într-un proces de recuperare a unei părţi din bogăţia acumulată de evrei. Aveam lucruri mult mai importante şi mai urgente de făcut: reorganizarea mişcării şi buna administraţie a ministerelor ce ni s-au încredinţat. Nici nu dispuneam de cadre suficiente pentru a ne substitui evreilor. Problema putea fi amânată. Nici guvernul nu avea această preocupare. În primele mele conversaţii economice cu Antonescu, n-am abordat această chestiune. Pentru simplul motiv ca nu exista. Cine a provocat guvernul să se ocupe de bunurile evreieşti au fost evreii înşişi, care, prin precipitarea lor de a-şi lichida capitalurile ce le deţineau, pentru a emigra, şi exclusiv în profitul Nemţilor, au târât guvernul într-o acţiune neprevăzută în agenda guvernării şi nedorită de noi. Si atunci s-a angajat o cursă între evrei, care căutau cumpărători germani pentru proprietăţile lor, şi guvern, care căuta să frâneze această tendinţă dăunătoare economiei naţionale, pentru a reţine cât mai multe bunuri evreieşti în patrimoniul naţional.

Panica în care au întrat evreii după 6 Septembrie, unită cu directiva primită de la conducerea lor de a-i prefera pe germani la lichidarea avuţiilor lor, au determinat guvernul să ia o serie de măsuri destinate să împiedice o nouă înstrăinare masivă a bunurilor tarii.

4. Cazul Galeries LaFayette

Cine n-a cunoscut marele magazin universal „Galeries LaFayette” de pe Calea Victoriei din Bucureşti’? Magazinul a rămas cu acelaşi nume şi sub comunişti, fiind transformat într-o întreprindere a Statului: în 1979 a ars şi în incendiul de acolo au murit sute de oameni. Ei bine, acest magazin merită sa fie menţionat în această lucrare, deoarece tensiunea provocată de tentativa evreilor de a-l vinde nemţilor a jucat un rol important în orientarea politicii economice a Statului Naţional-Legionar. A fost ca o piatră, care, prin greutatea ei, a pus în mişcare măsurile luate de guvern contra „înstrăinării” bunurilor evreieşti.

Proprietarul Galeriilor era un evreu sau un consorţiu evreiesc. La schimbarea regimului, proprietarii, temându-se sa nu piardă averea, s-au decis să se desfacă cât mai repede de întreprindere şi, conform ordinului primit de la Sinagogă, au intrat în tratative cu cumpărătorii germani. Tranzacţia s-a încheiat repede, deoarece evreii erau grăbiţi să pună mâna pe bani şi să părăsească ţara. Semnarea contractului era iminentă. La începutul lui Octombrie, vine la mine Pavel Suru, proprietarul librăriei cu acelaşi nume de pe Calea Victoriei, şi mă informează ca Galeriile sunt pe punctul de a fi vândute unor oameni de afaceri germani. Cum Pavel Suru îi cunoştea pe germanii care voiau sa achiziţioneze magazinul, l-am rugat să-i aducă la Preşedinţie. Stând cu ei de vorba, le-am spus ca n-am nimic împotrivă să intre în posesia întreprinderii, dar i-am sfătuit să-şi caute şi un asociat român, să fie şi capitalul românesc reprezentat într-o proporţie oarecare, pentru ca lumea să nu spună ca sub regim naţionalist noi patronăm trecerea bunurilor evreieşti în mâini străine. Nu mă gândeam la legionari, care nu aveau bani, ci la orice alt român, indiferent de culoarea lui politică, dispus sa investească în această afacere. Am fost surprins de refuzul german. Mi-au comunicat că ei au mandat de la firma lor să cumpere întreprinderea în totalitatea ei.

În acelaşi timp, au sosit la Preşedinţie, alte ştiri alarmante. În afară de Galeries LaFayette, alte întreprinderi evreieşti au intrat în discuţii cu oameni de afaceri germani, pentru a le vinde acestora. Nu ne aflam în faţa unui caz izolat, ci a unui sistem, care, profitând de panica evreilor şi de starea de tranziţie în care se găsea Statul român de la un regim la altul, vroia să transforme economia românească într-o anexă a economiei germane. Trebuie să precizez că invazia de cumpărători germani de la începutul guvernării noastre nu avea nimic de-a face cu vechile acorduri economice încheiate sub Regele Carol. Era un fenomen cu totul nou, care se datora exclusiv schimbării de regim din România.

Eram contrariat nu numai de faptul că abia instalaţi la putere şi cu atâtea probleme pe cap, după ce cu sângele nostru deschisesem drumul Puterilor Axei în sud-estul european, Germanii din Reich nu se gândeau decât la acapararea bunurilor evreieşti, ci şi de refuzul lor de a accepta colaborarea românilor. Vroiau să fie singuri stăpâni pe toate bunurile achiziţionate de la evrei.

”Galeries LaFayette” a fost semnalul ofensivei economice germane, realizată cu scopul să se substituie în România locurilor părăsite în comerţ şi industrie de evrei. Dar şi guvernul s-a sesizat de intenţiile germane şi a reacţionat cu „legea comisarilor de românizare”.

 

5. Legea comisarilor de românizare

Un Consiliu de Miniştri, convocat la începutul lunii Octombrie, s-a ocupat în mod special cu problema bunurilor evreieşti. Tema în discuţie a fost ce măsuri trebuiesc luate pentru ca marile întreprinderi comerciale şi industriale evreieşti să nu sufere o nouă înstrăinare, iar poporul român să piardă şi acest unic prilej pentru a se emancipa economiceşte.

În acest consiliu s-au înfruntat doua teze:

– eu am propus, susţinut de toţi miniştri legionari, ca să se înfiinţeze în cadrul Ministerului Economiei Naţionale, o Comisie de Control a bunurilor evreieşti, destinată să-şi dea avizul în fiecare caz de transfer de proprietate. Nu se va putea încheia nici un act de vânzare fără aprobarea acestei comisii. Comisia va avea minimum trei persoane şi va fi constituită nu numai din specialişti în materie, dar şi din persoane care să reprezinte în acelaşi timp şi o garanţie de onestitate şi corectitudine;

– a doua teză, prezentata de G. Leon, Ministrul Economiei Naţionale, cerea să se creeze instituţia „Comisarii de românizare”, care să fie numiţi la toate întreprinderile evreieşti mari şi mijlocii. Rolul lor ar fi să vegheze atât asupra componentei personalului angajat, pentru a promova elementul etnic românesc, cat şi asupra titlurilor lor de proprietate, pentru a împiedica lezarea intereselor naţionale.

Eu susţineam că infinit mai uşor poate să se exercite controlul asupra întreprinderilor evreieşti printr-un organ central, decât sa se împrăştie acest control pe toată suprafaţa ţării. Si, apoi, e infinit mai uşor să găseşti 3-5 oameni competenţi şi de caracter decât sute de buni administratori, necesari pentru a ocupa locurile comisarilor de românizare. În fiecare caz în parte, în fiecare întreprindere, trebuie sa contăm pe deficienţele umane ale comisarilor, care ar putea anula însăşi intenţia legislatorului.

Mă gândeam în sinea mea şi la faptul ca principalii noştri oponenţi acum, în procesul de românizare al economiei, erau germanii. În alţi termeni şi cu altă autoritate ar trata cu ei aceasta comisie de înalt nivel, ţinând seama şi de interesele lor, decât dacă se vor hârjoni comisarii de românizare cu ei, pentru fiecare afacere în parte.

Dezbaterile au durat mai bine de o oră şi jumătate. Generalul nu se pronunţase încă. Stătea la îndoială să adopte un punct de vedere sau celălalt. Atunci a intervenit Leon cu un argument care l-a determinat pe General să treacă de partea acestuia. În Ardealul de Nord, spunea Leon, guvernul maghiar a numit comisari la toate întreprinderile româneşti, cu scopul evident al lichidării lor. Trebuie să răspundem provocării maghiare, adoptând aceeaşi măsură. Cum în Ardealul liber sunt multe întreprinderi cu capital budapestan, trebuie să procedam la fel, aducându-le sub controlul Statului şi cea mai eficace măsura este tot formula comisarilor de românizare.

Intervenţia lui Leon a fost decisiva. Generalul Antonescu s-a alăturat opiniei lui şi i-a dat dispoziţii ca să întocmească de urgenţă textul legii, pentru a-l semna cat mai repede.

Legea comisarilor de românizare a apărut în Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940 şi a avut următorul conţinut:

Art. 1. „Ministerul Economiei Naţionale poate numi, oricând va socoti necesar, fără motivare, comisari de românizare pe lângă orice întreprindere”.

Art. 2. „Toate actele de gestiune vor fi supuse aprobării prealabile şi nemotivate a comisarului, care supraveghează şi actele de administraţie”.

Art. 3. „Acţiunile la purtător se nominalizează şi se ştampilează în termen de 30 de zile. Înscrierea titlurilor în registrele de acţionari se va face numai cu aprobarea comisarului, pe baza de acte de proprietate cu dată certă, anterioară datei de 9 August 1940”.

Art.4. „Acţiunile la purtător se blochează pe data numirii Comisarului, până la nominalizare”.

Din textul legii se vede clar că nu avea în vedere numai întreprinderile evreieşti, ci orice fel de întreprindere, pe lângă care Ministerul Economiei Naţionale „va socoti necesar” să numească comisari de românizare. Deşi originea acestei legi trebuie căutată în tendinţa comunităţii evreieşti de a se desface de bunurile ei în profitul germanilor, din cauza măsurilor luate de guvernul maghiar în teritoriul ocupat, s-a extins aplicarea ei, înglobând orice fel de întreprindere.

Ce s-a obţinut momentan cu această lege a fost blocarea acaparării bunurilor evreieşti de către germani. Dar, cum vom vedea în capitolul următor, legea era defectuos întocmită, încât, până la urma, şi partea ei bună şi pozitivă n-a dat roadele aşteptate.

 

6. Cum s-a aplicat legea

Prin legea comisarilor de românizare s-a pus o frâna acaparării întreprinderilor evreieşti de către germani sau alţi străini de peste hotare, dar mai departe nu s-a prevăzut nimic. Ce urmează după aceea? Procesul economic nu poate fi blocat. S-a pus o stavilă concurenţei germane, dar cum ajung românii în posesia întreprinderilor evreieşti, guvernate de acum înainte de comisarii de românizare? Prin ce mecanism financiar se asigură primatul elementului românesc în economie? Dacă un evreu vrea să-şi vândă întreprinderea sau partea lui sau acţiunile lui, de unde ia românul banii ca să-l poată plăti pe evreu?

Legea nu prevedea nimic şi nici nu a fost completată mai târziu cu vreun instrument de credit, destinat să înlesnească elementului românesc cumpărarea bunurilor evreieşti. Concurenţa germana avea la dispoziţie atât capitaluri lichide cât şi credite din abundenţă. În ţară, numai marile bănci liberale puteau contribui la dezlegarea problemei. Dar, liberalii, deşi au fost stăruitor invitaţi de mine, prin Creţianu, Ministrul Finanţelor, să participe la cumpărarea de întreprinderi evreieşti, au refuzat. Legea comisarilor de românizare a rămas suspendată în aer, ca o clădire începută, dar neterminată.

S-a procedat tot atât de greşit şi în ceea ce priveşte alegerea personalului destinat să devină comisari de românizare. Ceea ce prevăzusem când am cerut un control central, se întâmplase întocmai. S-au numit comisari de românizare fără sa se fi stabilit în prealabil criteriile după care trebuia să se facă aceste numiri. A fi cineva avocat, profesor, medic, funcţionar superior, nu era o indicaţie suficientă că va fi şi un bun administrator al unei întreprinderi. Trebuia şi o oarecare rutină în materie economică, dublată de o corectitudine ireproşabilă, căci nu vor lipsi tentativele de corupţie din partea evreilor.

Trebuie să precizez că numirea comisarilor de românizare era de resortul exclusiv al Ministerului Economiei Naţionale. Toate numirile au fost făcute de Leon şi de urmaşul acestuia, Cancicov. Fapt ce se poate verifica din Monitorul Oficial şi din gazetele timpului. Mişcarea legionară nici prin mine şi nici prin Secretariat nu a avut o răspundere directa. N-am făcut decât o singură intervenţie la Ministerul Economiei Naţionale pentru a fi numit comisar de românizare profesorul Ion Vinţan, la întreprinderea „Petroşani” de pe Valea Jiului, unde s-a descoperit că majoritatea capitalului era budapestan. Pentru acţionarii de la Budapesta au fost ucişi în 1929 muncitorii români!

Cum făcea numirile Ministrul Leon? După influenţele ce se exercitau asupra lui, fără a cunoaşte precis nici identitatea petiţionarului şi nici competenţa persoanelor numite. Au fost şi legionari printre comisarii de românizare, dar au fost mai mulţi dintre acei care au fost simpli simpatizanţi sau prieteni, după cum au fost numiţi şi mulţi care nu aveau nici o legătură cu mişcarea, prin jocul influentelor şi intereselor. Legionarii, în orice caz, au constituit o minoritate.

Şi atunci s-a creat o situaţie paradoxală. O lege care, după aparenţe, în judecata publicului, ar fi fost impusă de mişcare, când în realitate nu ne aparţinea, era aplicata de persoane străine de mişcare, de un ministru liberal, care nu făcea altceva decât să se supună influenţelor ce se exercitau asupra lui, la ministerul său, de diverse grupe, între care nu lipseau nici legionarii.

Mai e o chestiune care trebuie lămurită şi care, mai târziu, a devenit un cap de acuzare contra guvernării noastre. Comisarii de românizare erau plătiţi de întreprinderile respective cu 50.000 lei lunar. Suma era mare dacă o comparai cu lefurile celor mai înalţi funcţionari. Un ministru pe vremea aceea nu avea mai mult decât 35.000 de lei. Dar 50.000 nu era exagerat, ţinând seama de faptul că comisarii de românizare, deşi numiţi de Stat, erau funcţionari particulari, aparţineau înaltului personal al întreprinderilor, iar marile întreprinderi ale ţării, evreieşti în special, plăteau directorilor şi membrilor din consiliul de administraţie sume fabuloase. Totuşi, pentru a nu crea situaţii privilegiate în mişcare, am dat o circulară prin care stabileam că toţi funcţionarii publici sau privaţi, care îşi datorează situaţia noului regim, nu pot beneficia din salariul lor de o suma mai mare de 20.000 de lei. Restul trebuiau să-l verse în casieria mişcării.

Mişcarea legionară n-a avut nici un amestec în fixarea retribuţiei comisarilor de românizare. Tot Ministrul Leon este acela care a stabilit acest plafon. Probabil gândindu-se la ceea ce am spus mai înainte, că funcţionarii întreprinderilor private beneficiază de alte norme de salarizare.

 

7. Exorbitante pretenţii germane

Tot în această perioadă, prima jumătate a lunii Octombrie, s-au perindat în audienţă pe la mine o mulţime de oameni de afaceri germani şi emisari la diverse întreprinderi din Reich, care voiau să obţină concesiuni economice în România. Fireşte ca i-am primit cu toată bunăvoinţa, considerându-i şi pe ei un fel de camarazi de ideologie. Dar când i-am ascultat şi am auzit cu ce mandat vin, am rămas înmărmurit de enormitatea pretenţiilor lor. Ei nu vroiau să colaboreze cu românii la refacerea economiei naţionale, ci pur şi simplu, profitând de noua conjunctură, să acapareze principalele izvoare de bogăţie ale ţării.

Ca să înţelegem cum de şi-au îngăduit sa vina la mine cu astfel de propuneri, trebuie să cunoaştem mentalitatea de atunci a oamenilor de afaceri germani. Economia Reichului era stânjenită în acel moment de o serie de restricţii impuse de necesităţile războiului. Nu putea nici exporta din cauza blocusului şi nici nu găseau spaţiu suficient de dezvoltare în Europa aflată sub dominaţia lor. Când România a trecut, după 6 Septembrie, de partea Puterilor Axei, întreprinderile particulare din Reich şi-au îndreptat atenţia spre ţara noastră, considerând ca aici li se deschid debuşeuri promiţătoare. Nu era un teritoriu ocupat de Reich, cu economia devastată şi aservit legilor războiului, ci o ţară de economie liberă, unde puteau face investiţii. România mai avea şi avantajul că deţinătorii de până atunci ai puterii economice, evreii, se pregăteau să abandoneze poziţiile lor din cauza regimului legionar. Acest fapt ar fi creat un gol economic în ţara noastră, în care ar fi putut pătrunde germanii cu uşurinţă, înarmaţi cu experienţa lor industriala şi cu capitalurile lor.

De altă parte, în toamna anului 1940, Reichul se afla în culmea puterii lui militare şi febra victoriilor îi cuprinse şi pe oamenii de afaceri germani. Cine li s-ar fi putut împotrivi? Cu atât mai puţin mişcarea legionară, pe care o considerau un fel de anexă a naţional-socialismului. România li se deschidea ca o arie potenţială de exploatare în Europa, unde întreprinderea privată putea să-şi găsească compensaţii pentru pierderile suferite în alte părţi.

În cursul conversaţiilor avute cu aceşti reprezentanţi ai diferitelor firme germane, am avut prilejul să ascult cele mai stranii şi cele mai absurde proiecte de investiţii germane în economia româneasca, care aveau şi dezavantajul că nu se puteau realiza decât cu aprobarea şi sprijinul Statului. Statul român, în concepţia lor, trebuia să servească drept instrument de execuţie al planurilor lor de acaparare a principalelor ramuri ale economiei naţionale. Să înşir câteva din propunerile ce ni s-au făcut în aceste zile, de care îmi aduc aminte perfect de bine şi pe care le expun fără cea mai mică exagerare:

– unii preopinenţi mi-au cerut – de obicei veneau doi, trei – să se înfiinţeze un monopol al grânelor, instituţie singură îndreptăţită să le cumpere de la producător şi apoi să le comercializeze. Acest monopol să fie încredinţat unui grup financiar german;

– alţii mi-au propus să se acorde firmei ce-o reprezentau monopolul pescăriilor din Dunăre şi Marea Neagră. Direcţia Generală a Pescăriilor Statului trebuia să treacă atribuţiile ei noii societăţi germane ce se va crea;

– o mare librărie de pe Calea Victoriei era râvnită de o firmă de aceeaşi specialitate ca să treacă în proprietatea ei:

– C.A.M. (Casa Autonomă a Monopolurilor) a trezit interesul unui grup care avea fabrici de ţigări în Germania;

– o bătălie grea s-a dat în jurul petrolului, unde germanii nu se mulţumeau cu aprovizionările curente, ci vroiau să ajungă şi în stăpânirea societăţilor petrolifere.

În privinţa monopolurilor pretinse de ei, le-am dat răspunsuri categorice: tot ce aparţine patrimoniului naţional general, cum ar fi grâul, nu poate fi concesionat unor străini. Referitor la întreprinderile particulare ce-i interesau, am repetat declaraţia făcută în cazul Galeries LaFayette: să-şi caute parteneri români cu care să intre în tovărăşie şi vor avea toate înlesnirile.

Trebuie să adaug că oamenii de afaceri germani care au invadat în această epoca România nu erau trimişi direcţi ai guvernului de la Berlin. N-au apărut niciodată însoţiţi de Neubacher sau cu vreo recomandare din partea acestuia. Erau reprezentanţi la diverse întreprinderi particulare, care, din proprie iniţiativă, îşi căutau norocul în România, unde li se deschisese pe neaşteptate un câmp promiţător de investiţie. Ca urmare a acestei situaţii penibile, s-a cerut pe cale oficiala, chiar în timpul guvernării noastre, guvernului german, ca acesta să potolească excesele de zel ale negustorilor din Reich, ceea ce a avut un anumit efect.

Cum aproape toţi emisarii care au luat contact cu mine s-au întors cu mâinile goale din România, s-au plâns cercurilor oficiale de la Berlin de „şovinismul” mişcării legionare, care se opune colaborării cu germanii, absurdelor lor pretenţii, care, dacă ar fi acceptate, elementul românesc ar fi fost exclus în proporţie de 100% din tranzacţiile cu evreii şi sectoarele cele mai importante de producţie ar fi trecut sub controlul german.

8. Magazinele evreilor

În timp ce achiziţionarea marilor întreprinderi evreieşti de către germani părea blocată prin legea comisarilor de românizare, cu toate defectele ei, s-a ivit o nouă problema în războiul economic triangular, care privea sutele de magazine aflate în posesia evreilor.

Urmând şi la acest sector sfatul dat de Sinagogă, evreii i-au evitat pe români şi au preferat să vândă germanilor prăvăliile lor. De astă dată erau mai puţin interesaţi germanii din Reich să cumpere micile întreprinderi comerciale ale evreilor, cât mai ales compatrioţii noştri saşi şi şvabi. Minoritatea germană a intrat şi ea în febra achiziţiilor pentru a-şi mări reţeaua comercială de care dispunea.

Veştile ce le primeam din Ardeal şi Banat erau neliniştitoare. La Braşov, la Sibiu, la Timişoara, membri ai grupului etnic german acaparaseră sau erau pe punctul să intre în stăpânirea a numeroase bunuri evreieşti, iar românii rămâneau eternii păcăliţi ai tuturor schimbărilor politice. Prefecţii din aceste regiuni au raportat ce se întâmplă în judeţele lor şi chestiunea a ajuns să se discute în Consiliul de Miniştri, dar fără ca guvernul să ia vreo măsură. Situaţia a rămas în suspensie, până când într-o zi am fost chemat de Generalul Antonescu. Cu o faţă posomorâtă mi-a spus cât este de îngrijorat de acţiunea minorităţii germane. Domnule Sima, după rapoartele prefecţilor, saşii şi şvabii cumpără pe capete case de comerţ evreieşti. Fenomenul a luat proporţii îngrijorătoare. Ar trebui sa intervii D-ta, cu legionarii D-tale.

– Domnule General, mişcarea nu are fonduri decât acelea care se adună din cotizaţii şi care sunt strict necesare pentru administraţia ei. Legionari particulari, deţinători de capitaluri, nu cunosc. Am avut până în primăvară anului 1938 un comerţ înfloritor, pe care ni l-a suprimat Regele Carol, la instigaţia evreilor. Mai avem ceva sume strânse la „Ajutorul Legionar”, dar acestea nu pot fi utilizate decât pentru scopurile pentru care au fost adunate şi anume pentru ajutorarea populaţiei. Aici este nevoie de o acţiune de Stat. Vă rog să dispuneţi să se deschidă credite românilor care vor să cumpere prăvălii evreieşti, indiferent că sunt sau nu legionari.

– Domnule Sima, în acest moment nu pot să blochez sume mari de bani, pentru a crea acest fond. O voi face mai târziu. Până atunci ca o măsură provizorie, întreprindeţi D-voastră ceva, cu mijloacele ce le aveţi.

– Domnule General, singurii bani de care dispunem sunt cei daţi de D-voastră mişcării de la Straja Tării, vreo 60-70 de milioane. Dar aceşti bani sunt destinaţi educaţiei tineretului. Ar fi o deturnare de fonduri. Dar dacă D-voastră ne daţi dezlegare, am putea face ceva cu ei, că o măsura provizorie.

– Bine, Domnule Sima, foloseşte acest fond până ce Statul va interveni cu mijloacele lui…

Aşa s-a făcut că, în urma acestei convorbiri cu Şeful Statului şi bazându-mă pe cuvântul lui, am utilizat fondul rămas de la Straja Ţării, pentru a-i ajuta pe românii dornici să se angajeze în comerţ, luând locul evreilor în magazinele pe care aceştia le ofereau spre vânzare.

Fondul Straja Ţării era administrat de „Patrimoniul Legionar”, instituţie nou creată, sub conducerea inginerului Nicolae Horodniceanu. Şef al investiţiilor acestui fond şi ajutor al lui Horodniceanu a fost inginerul Duiliu Sfinţescu, un element priceput în materie, care a realizat o serie de operaţii bancare şi comerciale excelente, în perfectă ordine şi fără a fi bruscaţi posesorii evrei.

Cum procedam? Pe baza cererilor primite de la organizaţiile noastre din provincie, dădeam dispoziţii lui Horodniceanu să deblocheze cutare sau cutare sumă în beneficiul acestor organizaţii. Se transferau sumele în mod global, în cutare sau cutare punct al ţării, 5, 10, 15 sau chiar 20 de milioane de lei, iar repartiţia fondului – diverşilor aspiranţi la prăvăliile evreieşti se făcea sub supravegherea şefilor locali. Bineînţeles că existau români mai înstăriţi şi nu aveau nevoie decât de un împrumut suplimentar. Aşa se explică faptul că s-a putut face faţă nevoilor imediate cu atât de puţini bani. Existau şi resurse locale, iar fondul de la Centru servea ca un fel de credit bancar. Cea mai mare parte a fondului a mers în Ardeal şi Banat, pentru că acolo se dădea bătălia cu concurenţa germană. Inginerul Sfinţescu nu se ocupa de micul comerţ, ci numai de acele transferuri de proprietate care reprezentau un oarecare volum.

Fireşte că ar fi fost mai potrivit să se centralizeze operaţiile la Bucureşti, unde să se examineze fiecare caz în parte, dar timpul nu permitea crearea unei filiere de control a investiţiilor şi rentabilităţii lor.

Mai trebuie observat că nu mişcarea era cea care achiziţiona aceste magazine, pe numele ei, ci persoane particulare, cu ajutor bănesc de la mişcare. Aceşti particulari puteau fi legionari, dar tot aşa de bine putea fi orice român apt pentru comerţ şi cunoscut de organizaţie ca om corect. Desfacerea de prăvălii evreieşti era foarte mare în acea vreme, în luna Octombrie, şi românii căutau şi ei să pună mâna pe ceva, în cadrul modestelor lor posibilităţi.

De îndată ce prăvăliile achiziţionate de la evrei ar fi întrat sub conducerea românească, proprietarii lor români trebuiau să restituie progresiv sumele împrumutate, pentru a fi recuperate de Patrimoniul Legionar. Mai târziu am dat o circulară prin care stabileam că 40 la sută din câştigul magazinelor cumpărate cu ajutorul financiar al mişcării trebuia vărsat în casa mişcării.

Cum era de prevăzut, fondul rămas de la Straja Ţării s-a epuizat repede. Cererile de capitaluri erau tot mai mari. I-am comunicat Generalului situaţia. Atunci Colonelul Dragomir, Ministrul Coordonării Economice, a venit cu ideea ca pentru alimentarea fondului destinat cumpărării de prăvălii evreieşti, să se treacă în patrimoniul mişcării toate sumele provenite din diferenţa de preţ a grâului. Tocmai în acel timp se ridicase preţul vagonului de grâu de la 70.000 la 85.000 lei. Toţi angrosiştii de grâu trebuiau sa plătească Statului diferenţa de preţ a cantităţilor avute în depozit. Generalul a aprobat proiectul şi imediat s-a întocmit şi semnat un Jurnal al Consiliului de Miniştri prin care se autoriza transferarea acestei sume în patrimoniului mişcării.

Jurnalul Consiliului de Miniştri a apărut în Monitorul Oficial din 22 Noiembrie 1940:

”Printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri, întocmit de Dl. Ministru Nicolae Dragomir, s-a decis ca fondurile rezultate din diferenţele de preţ prevăzute de articole 8 şi 9 din decretul-lege Nr. 2393 din 1940 vor fi puse la dispoziţia administraţiei Patrimoniului Mişcării Legionare, pe măsura încasărilor efectuate, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din sus-numitul decret-lege, urmând a fi utilizate pentru lucrări de utilitate socială”.

Expunerea de motive

”D.N. Dragomir, ministrul coordonării, a prezentat Consiliului de Miniştri acest jurnal, cu următoarea expunere de motive:

Mişcarea legionară a luat iniţiativa unor importante lucrări de utilitate socială. În împrejurările de azi, aceasta binevenită iniţiativă caută să fie sprijinită pe toate căile.

Mijloacele obţinute prin contribuţie publică fiind în mod evident insuficiente, ar fi nimerit ca Statul să intervină în sprijinul acestei acţiuni.

În acest scop s-ar putea destina fondul rezultat din diferenţele de preţ stabilite prin decretul-lege Nr. 2393 din 1940, a cărei destinaţie urmează a fi dată de guvern”.

Din motive lesne de înţeles, Jurnalul nu pomeneşte de folosirea acestor sume pentru achiziţii de bunuri evreieşti, dar destinaţia acestor bani a fost cea stabilita în Consiliul de Miniştri, când s-a semnat acest Jurnal.

Sumele obţinute din diferenţa de preţ a grâului au făcut în total alte 70 de milioane de lei şi au fost repartizate organizaţiilor provinciale, precumpănitor în Ardeal şi Banat.

Abia târziu de tot, în luna Decembrie, Banca Naţionala a deschis un credit de 300 de milioane de lei, pentru ajutorarea negustorilor români. Acest credit a fost utilizat în primul rând la întărirea comerţului românesc din Capitală, care se găsea în stare falimentară la venirea noastră şi nu mai putea face faţă concurenţei evreieşti.

În aceste condiţii minore am dat bătălia comerţului românesc sub regimul naţional-legionar. Generalul Antonescu ne-a trimis să luptăm pe frontul economic fără arme şi fără muniţie suficientă, ca soldaţii români în primul război mondial.

Repet că mişcarea legionara nu avea nici un interes în acel moment să-şi angajeze forţele în sectorul economic. La momentul oportun, am fi reluat bătălia comerţului legionar după principiile fixate de Căpitan şi cu experienţa achiziţionată atunci. Succesul întreprinderilor ce le-am creat, de orice natura ar fi fost ele, era asigurat de la început prin enorma masă a cumpărătorilor de care dispuneam. Cu o jumătate de milion de legionari şi cu milioane de simpatizanţi, nimeni n-ar fi putut rezista concurenţei legionare.

Pentru a preîntâmpina abuzuri, ca persoane care au achiziţionat bunuri evreieşti cu titlul particular sa le numească „legionare”, în 16 Noiembrie am dat o circulară prin care interziceam utilizarea numelui Legiunii fără de aprobarea mea directă:

„Nu se poate utiliza numele Mişcării Legionare în comerţ sau industrie fără de aprobare prealabilă.

Nimeni nu are dreptul să utilizeze numele Mişcării Legionare în întreprinderi de comerţ sau industrie, fără aprobarea mea directă.

Calitatea de legionar nu-i acordă dreptul nimănui să-şi intituleze întreprinderea care-i aparţine cu titlul particular drept legionară.

Nici o organizaţie din Capitală sau provincie nu are dreptul să înceapă vreo acţiune în comerţ sau industrie, fără aprobarea mea prealabilă.

Organizaţiile care au început până acum asemenea întreprinderi vor raporta imediat situaţia exactă şi vor cere aprobarea”.

Bucureşti, 16 Noiembrie 1940

HORIA SIMA

Mai târziu, chiar Conducătorul Statului, din această luptă dezinteresată, care s-a dat sub patronajul său, ne-a făcut un cap de acuzaţie, susţinând că ne-am fi repezit la prăvăliile jidoveşti, ca o bandă de tâlhari, luându-le sub ameninţare, pe preţuri mult inferioare valorii lor. Cartea Pe Marginea Prăpastiei sau alte cărţi care s-au inspirat din ea, sunt pline de defăimări şi neadevăruri. Autorii acestor cărţi uită sau nu vor să ia act de un lucru: evreii erau în panică în timpul guvernării noastre şi, sub imperiul panicii, căutau să vândă cat mai repede bunurile ce le aveau. Nu puteau tine la preţ. Era logic ca întreprinderile lor să se vândă sub preţul lor real. Efectul psihologic – e un fenomen cunoscut de când lumea – influenţează asupra preţului. Aceasta acuzaţie cade de la sine.

Marea majoritate a întreprinderilor şi magazinelor evreieşti achiziţionate în timpul guvernării noastre au fost cumpărate în condiţii corecte, prin bună învoire şi prin încheiere de acte. Abia din a doua jumătate a lunii Decembrie s-au produs incidente regretabile. Au fost cazuri de prăvălii luate sub presiune de câtre elemente iresponsabile. Aceasta se datorează stării de nervozitate generală care domnea pe atunci în ţară. Se multiplicau semnele ca Antonescu pregăteşte ceva contra Legiunii. Trebuie apoi avut în vedere că aceste fenomene de dezordine şi anarhie sunt caracteristice oricărei revoluţii şi trebuie să treacă oarecare timp până ce valurile ei se integrează în Stat.

După 23 Ianuarie 1941, evreii au declarat în bloc că toate prăvăliile vândute de ei au fost luate de legionari sub ameninţare. Era suficientă o declaraţie în acest sens ca să li se restituie bunurile. În modul acesta, lotul majoritar al întreprinderilor evreieşti, achiziţionate în condiţii legale, a fost trecut în lotul minoritar, al magazinelor obţinute în anumite localităţi prin presiuni. Generalul Antonescu, deşi cunoştea realitatea, deşi ştia că bătălia economică pentru românizarea bunurilor evreieşti s-a dat sub conducerea lui, a preferat să tacă şi chiar să-şi însuşească aceasta acuzaţie, pentru a se elibera nu numai de orice răspundere, dar şi pentru a face atât pe placul evreilor cât şi al germanilor.

9. Un schimb de scrisori cu Generalul

Ştirile care veneau din sectorul economic erau din ce în ce mai rele. Începeau să lipsească de pe piaţă articole de prima necesitate. Recolta fusese slabă şi se luaseră măsuri pentru limitarea consumului de pâine. Preţurile urcau îngrijorător din cauza speculanţilor care îşi făceau apariţia în astfel de momente.

Mai erau alte simptome, tot atât de neliniştitoare. Atât evreii cât şi oamenii de afaceri ai vechilor partide sabotau refacerea ţării, pentru a pune regimul în dificultate. De altă parte, măsurile luate de General şi de Leon pentru a împiedica o noua înstrăinare a bunurilor ţării erau insuficiente. Începuse numirea comisarilor de. românizare, dar ce urma după aceea? Nimeni nu ştia. Comisarii de românizare trebuiau înzestraţi cu mijloacele necesare ca să-şi poată îndeplini mandatul. Ei reprezentau o funcţie provizorie, care nu se putea eterniza. Chestiunea evreiască trebuia tratată nu cu mijloacele primitive ale comisarilor de românizare, ci în cadrul unui plan care să fixeze etapele şi limitele rezolvării ei. Guvernul nu-si fixase poziţia nici faţă de asaltul întreprinzătorilor germani de a acapara cât mai multe bunuri evreieşti, profitând de conjunctura creată de răsturnarea regimului carlist.

În alţi termeni, lipsea o politică economică. Nu ştiam unde mergem. Nu se definise nimic precis în orientarea economică a ţării. Problemele se rezolvau de la caz la caz, dar fără să existe o îndrumare generala. Deşi mişcarea nu avea conducerea directă a economiei naţionale, totuşi fiind co-răspunzătoare la guvernare, am crezut de datoria mea să atrag atenţia Generalului asupra lipsei de coerenţă şi unitate în acest sector. Plecăm de la ideea că Statul trebuie să intervină într-o formă globală în economie, armonizând toate forţele productive. Aveam nevoie de un plan economic, aşa cum se procedase în Italia şi Germania, cu rezultate spectaculare. Aveam nevoie de un plan economic, care să îmbrăţişeze în egală măsură atât industria cât şi agricultura, atât comerţul cât şi schimburile cu străinătatea.

Mă gândeam şi la eventualitatea că România ar putea participa la război. Cu atât mai mult trebuia să ne organizăm resursele economice, pentru a nu suferi lipsuri în interior şi pentru ca armata de pe front să fie hrănită şi echipată. Discuţii parţiale pe această temă am avut cu Generalul, dar fără rezultat. Anomalia în care naviga Statul Naţional-Legionar era următoarea: continuam să ne orientăm după vechiul şablon liberal incompatibil cu vremurile pe care le trăiam atât pe plan european cât şi pe plan intern. Pentru a nu mai exista nici un dubiu asupra concepţiei legionare în materie economică, i-am trimis Generalului o scurtă scrisoare, în care îi expuneam punctul nostru de vedere în organizarea economică a ţării:

Domnule General,

„Ştirile care îmi parvin din domeniul economic sunt tot mai alarmante. Lipsă de coeziune şi unitate.

Până când nu va exista un comandament unic în domeniul economic, până atunci lucrurile se vor înrăutăţi până la faliment. E o criza care se apropie zi de zi.

Explicaţia: un regim legionar nu poate să dăinuiască cu o structură economică liberală. Aici e dificultatea: două concepţii, două lumi care se lovesc.

Accentul trebuie să cada pe elementul politic şi în economie, aşa cum a fost şi în Italia şi în Germania.

Trebuie oameni de suflet, dublaţi de tehnicieni. Tehnicianul singur şi cu judecata economica a veacului trecut ne duce la râpă.

Adaptarea la noua structura a Statului trebuie să se facă repede şi energic. Orice zi de întârziere este fatală. E trist că orice vă semnalez în acest domeniu, priviţi cu oarecare neîncredere. Cei din lumea veche chiar dacă sunt sinceri nu pot să facă binele, pentru că nu ştiu să gândească în spiritul economiei dirijate de Stat.

Aici e centrul nevralgic al problemei şi nicăieri în altă parte.

Cu aceleaşi sentimente de devotament, 16 Octombrie 1940”.

HORIA SIMA

Cititorul poate să-şi dea seama că eu puneam în aceasta scrisoare o problemă generală, care privea structura economică a Noii Românii. Care e politica Statului Naţional-Legionar în economie, cum proiectam să se desfăşoare ansamblul producţiei naţionale? Nu se poate guverna pe două linii: în politică să proclamăm Statul Naţional-Legionar, iar în economie să cârpim „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”, după nemuritoarea formulă a lui Caragiale, vechea economie.

Am vorbit în această scrisoare de „economia dirijată”, pentru că aceasta era expresia la modă pe atunci, împrumutată din limbajul Statelor revoluţiilor naţionale, economie aplicată cu succes atât în Germania cât şi în Italia, economie bazată în primul rând pe capacitatea de muncă şi creaţie a întregului popor. Economie dirijată presupune însă că factorul politic al Statului dirijează procesul, chiar dacă oamenii de specialitate, străini de mişcare, aplică în concret normele economice fixate de guvern. Esenţial era, deci, să se schimbe concepţia economică, să se treacă de la liberalism, incapabil să organizeze forţele productive ale ţării după dezastrul suferit, la un program coerent şi unitar, De altminteri, însuşi Generalul, chiar înainte de formarea guvernului cu legionarii, dăduse directive ministerului Economiei Naţionale să se introducă raţionalizarea riguroasă a consumului de pâine, de carne, a uleiului şi a săpunurilor, iar paralel să se fixeze preturi mici şi durabile la mărfurile de tip popular, pentru a menţine puterea de cumpărare a claselor de jos. Era un început de gândire dirijată în economie, ceea ce m-a încurajat să-i pun problema într-o formă plenară.

Fireşte, am exagerat în scrisoare vorbind de un faliment apropiat dacă nu se iau măsurile preconizate de mine, dacă nu se întocmeşte un plan şi nu se aplică principiile economiei dirijate. Târâş-grăpiş, economia putea să meargă înainte şi după vechiul calapod, dar în detrimentul maselor populare, cu preţul jecmănirii micilor slujbaşi, a ţăranilor şi muncitorilor. Economia a mers în acest stil şi după îndepărtarea noastră de la putere. Intrând România în război, piaţa n-a suferit, dar nu în urma unor măsuri înţelepte de guvernare, ci pentru că recolta anului 1941 a fost excelentă, graţie efortului legionar, şi pentru că lipsurile ce s-au ivit au putut fi compensate cu producţia din Basarabia şi Transnistria. La Bucureşti şi în marile oraşe se observa chiar un oarecare belşug. Trăiau bine cei ce aveau câştiguri mai bune, dar acest tablou confortabil era plătit cu sărăcia cronică a milioane de suflete, care, în afară de tributul de sânge de pe front, trebuiau să sufere şi vexaţiunile continue ale unui aparat de Stat corupt până în măduva oaselor. De la mare la mic, de la ministru la ultimul jandarm, toţi îşi creau situaţii din exploatarea mizeriei unui întreg popor.

La această scrisoare, în care eu atacam o problema de principiu, Generalul Antonescu mi-a răspuns într-o forma neaşteptat de dură şi fără nici o legătură cu tema tratată de mine. Citind răspunsul Generalului, oricine îşi poate da seama de diferenţa de ton, concepţie şi intenţii.

Domnule Sima,

„Am primit scrisoarea D-voastră prin care mă avertizaţi că vom merge la „faliment”, deoarece am pus la conducerea economică persoane care reprezintă corupţia liberală, atrăgându-mi atenţia că „criza se apropie din zi în zi”, fiindcă nu am pus „accentul pe elementul politic”, cum s-a făcut în Italia şi Germania.

Spre uimirea şi mâhnirea mea, D-voastră îmi spuneţi, cu o brutalitate pe care, dacă o merit în formă şi fond, o las să o judece şi alţii ca „este trist că orice îmi semnalaţi în acest domeniu, privesc cu o oarecare neîncredere”.

Personal însă nu cred că în acest gingaş capitol şi vast domeniu, al economiei, trebuie să primim elemente care nu au fost verificate.

D-voastră aţi vrut să mi-l impuneţi, printre alţii, pe Dl. Manoilescu. V-am spus şi nu mai revin, de ce, cu regret, nu am putut da curs acestei dorinţe.

Mă supun şi în aceasta privinţă la judecata tuturor.

Fiindcă, fără să vă daţi osteneala să vă sprijiniţi pe fapte concrete, după cum ar fi corect, îmi aruncaţi, cu atâta severitate şi uşurinţă, în faţă, răspunderea politică a „falimentului economic”, pe care afirmaţi că-l provoc, sunt dator, nu să mă apăr şi să pun lucrurile la locul lor.

Nu ştiu dacă în Italia şi Germania s-a făcut astfel. Informaţiile mele sunt cu totul altele. Atât revoluţia fascistă, cât şi cea naţional-socialistă, nu numai că nu au dărâmat, ci s-au sprijinit pe economia burgheza. Eu nu pot dărâma şi economia evreiască şi pe cea liberală în acelaşi timp, fiindcă această economie este a burgheziei româneşti .

”Falimentul”, Domnule Sima va veni, dar nu din cauza nepriceperii sau relei credinţe a Generalului Antonescu, ci din cauza faptului că şi în administraţie şi în economie am introdus, la cererea d-tale, elemente care fac ceea ce zilnic semnalează şi Siguranţa şi strigatele de alarma care ne vin din toate părţile.

Doriţi dovezi? Le aveţi în rapoartele serviciilor de informare ale Statului care zilnic semnalează ceea ce se petrece în ţară din cauza nemulţumirilor din ce în ce mai crescânde, provocate nu de greşelile Generalului Antonescu, nici de reaua lui credinţă fată de idealurile legionare, nici de elementele pe care le-a introdus în guvernul său, ca elemente cu experienţă şi ponderatoare.

Când ajungeţi la astfel de acuzaţii grave, este necesar să aprofundaţi mai bine lucrurile.

Sunt patruzeci de ani, Domnule Sima, de când – întemeiat pe cariera mea militară – mi-am dat seama că rostul unui adevărat român este nu de a-şi crea o situaţie personală, ci de a lupta, pentru ca întreaga naţiune să nu se rezeme decât pe caractere, pe competenţă şi pe valori de muncă, iar Statul să nu fie condus decât cu autoritate şi prestigiu.

După o trudă plina de jertfe şi chiar de umilinţe pentru îndeplinirea acestui ţel, am izbutit sa creez în jurul neamului meu o atmosferă de încredere.

N-o spun cu un titlu de închipuire, ci pentru că eu însumi consider această favoare drept o grea servitute a vieţii.

Când la începutul lunii Septembrie am luat, tot prin luptă, răspunderea unei lovituri de Stat, a unei Domnii şi a creării unui nou regim, opinia publică sănătoasa şi masele legionare m-au întovărăşit, cu încrederea lor, sprijinindu-se, pe acest trecut.

De atunci, zilele şi nopţile mele le-am închinat strădaniei de a salva Statul.

Din primul ceas, am solidarizat la aceasta acţiune cu tineretul legionar, socotind că România Mare trebuie zidită în primul rând pe aportul curat şi dinamic al Mişcării Legionare.

De aceea am declarat Statul Naţional-Legionar.

Şi cu toate că aveam în acel moment la dispoziţia mea alte personalităţi şi forţe politice, am preferat să pornesc la drum cu Legionarii şi câţiva specialişti aleşi în afară de orice contingenţă politică, pentru că vroiam să-mi asigur o echipă de guvernare omogenă şi unitară, ca să pot salva Statul.

Am întins, astfel, încrederea de care mă bucuram personal, asupra întregii echipe de guvernare.

Ţara ne-a dat sprijinul şi încrederea, lăsându-ne să lucrăm.

V-am sprijinit pătrunderea elementelor legionare în toate posturile administrative şi am lăsat Mişcării Legionare toată libertatea de acţiune, în convingerea că, purtată de entuziasm, dar şi de sentimentul răspunderii şi al ordinii, mă va ajuta la construcţia Statului.

Drept orice, D-voastră găsiţi că trebuie să-mi faceţi lecţii de conducere şi organizare şi mă faceţi răspunzător de ce se va întâmpla în ordinea economică, deşi aţi fost în fiecare zi alături de mine şi aţi văzut toate măsurile ce le-am luat şi zbuciumul ce-l pun ca totul să fie executat.

Ordinea economica este frământată, Domnule Sima, pentru alte motive.

Statul este dezmembrat şi secătuit. Neajunsurile evacuării nepregătite şi dezastruoase, a unei treimi din teritoriu, reducerea încasărilor, povara refugiaţilor evacuaţi, dezordinea provocată de predecesori, încurcăturile care decurg din concesiile nechibzuite şi dureroase, care apasă economicul, pe care le-au făcut alţii etc., toate acestea reunite într-un an economic slab, ar fi constituit în împrejurări normale, cauzele unei grave crize. Azi când aceste împrejurări s-au îmbinat cu o schimbare radicală a regimului politic şi reformele severe pentru însănătoşirea vieţii publice, criza economică a căpătat un cuprins mai grav.

Eforturile ce se fac pentru îndreptare sunt lovite şi de sabotajul unora şi de inerţia şi nepriceperea altora, dar şi de atitudinea unora din elementele introduse de guvernarea noastră, la recomandarea D-tale, în economia naţională.

Vreţi, Domnule Sima, cazuri concrete? Vi le voi da!

Ele sunt numeroase. Multe mi-au fost semnalate chiar de unele elemente serioase ale D-tale, care sunt foarte alarmate de ceea se întâmplă şi ce ne aşteaptă dacă continuăm sistemul.

Nu dărâmând, nu lovind în fiecare zi, nu blocând prin măsuri uşuratice activitatea economica a întreprinderilor dărâmate, nu aşa se reface ordinea economica. Cu atât mai mult cu cât această ordine este legată pe planul internaţional de alte elemente, pe care eu trebuie să le ţin în seama şi să le organizez colaborarea cu noi, pentru ca să măresc interesul lor politic pentru Ţara noastră, şi deci să asigur şi sprijinul lor.

Astfel fiind şi judecând cu calm, cred că în altă parte trebuiesc văzute cauzele şi mijloacele.

Rezistenţa unora, neîncrederea multora şi insuficienţa elementelor recomandate de D-ta.

Rezistenţa, nedreaptă şi nepatriotică a unora, o putem combate prin pedepsirea sabotajului. Şi ştiţi măsurile ce le-am luat în aceasta privinţă.

Dar neîncrederea multora nu poate fi combătuta numai prin represiune.

V-am atras atenţia că în Ţară cresc nemulţumirile în privinţa regimului. Că în fiecare zi, de la poliţia numită chiar de D-voastră, primesc informaţii de starea de nemulţumire provocată în Ţară de prea desele incidente.

Până şi în armată, care mi-a dat toată încrederea ei – care mi-e scumpă – şi pentru care am făcut şi fac zilnic eforturi de îndreptare şi de ridicare, până şi aici se prinde neîncrederea şi cresc nemulţumirile pentru că legionarii cred că pot aresta şi maltrata ofiţerii.

Este ultima cauză care agravează criza şi îi pregăteşte „falimentul”.

Percheziţii nedrepte, arestări insultătoare în contra ofiţerilor, străini de orice acţiune politica, confiscări de bunuri sau îndemnuri la dezordine, ca acel al Bunei Vestiri, iată ce măreşte neîncrederea.

Izgonirea brutală din unele servicii şi întreprinderi a unora, fiindcă nu au fost legionari, şi imposibilitatea în care sunt puse elemente curate şi întregi, de a ne ajuta, iată ce se adaugă la aceasta neîncredere.

O seamă de experienţe uşuratice, de măsuri de blocare luate de comisari ai D-voastră la întreprinderi; imprudente gesturi, greşeli ale D-lui Ministru de Externe, care, împreună cu actul neuman de brutalitate şi nelegal comis în contra unor supuşi străini la Ploieşti, au creat conflicte internaţionale, care pot expune Ţara chiar la un conflict armat.

Zilnic îmi pierd câteva ceasuri, din timpul meu, atât de scurt pentru o muncă creatoare, cu aplanarea incidentelor şi pe plan intern şi pe plan extern.

În fiecare zi aflu de un nou incident, descopăr un nou act de provocare, o nouă dezordine.

Dacă continuăm aşa, Domnule Sima, nu numai ordinea economică, dar tot Regimul Legionar şi Guvernul şi Ţara se vor prăbuşi.

În loc de a sprijini efortul pe care îl fac, îmi trimiteţi scrisori prin care îmi aruncaţi – sunt mâhnit să vă repet – răspunderi pe care, cred, nu le am.

Domnule Sima, pentru ultima oară vă spun, de astă dată în scris, fiindcă m-aţi provocat.

În primul rând să ieşim din vag.

Citaţi-mi cazuri şi greşeli concrete ale miniştrilor economiei şi vă voi răspunde. Eu sunt gata să vă dau toate problemele pentru care Generalul Antonescu devine impopular şi regimul economic se agravează. La ele adaug informaţiile Serviciului Secret, care arată că criza şi neîncrederea vin de la forţele unor legionari nepregătiţi şi, mai ales dezorientaţi.

Astfel nu mai merge.

Având răspunderea totală, în fata Ţării, a conştiinţei mele, şi a Istoriei, eu trebuie să am întreaga libertate de conducere. Numai astfel, pot da regimului Naţional-Legionar toată forţa întregii Naţiuni, toată încrederea tuturor valorilor Neamului.

Plângeri zilnice din ţara, datorită unor acte de dezordine, frământări secrete de grup şi chestiuni personale, intrigi nepotrivite şi diversiuni de scrisori, fără dovezi, atunci când v-am dat fapte – numai fapte precise – acestea nu mai pot continua.

Eu nu vreau să repet păcatul şi nepriceperea celor ce m-au precedat.

Am făcut Actul de la 6 Septembrie ca să salvez Statul de la prăbuşire, ca să-l scap de anarhie sau de ocupaţie străină. Am făcut aceasta ca o concluzie a trecutului meu de ostaş şi de român. Am făcut-o ca să apăr Ţara, nu să o prăbuşesc.

Eu nu pot să-mi leg numele pe care l-am întemeiat, în patruzeci de ani de muncă, pe ordine de răspundere, de o prăbuşire provocată chiar şi dintr-un sincer entuziasm.

Aşadar, vă rog să alegeţi:

Sau vă luaţi singur răspunderea în fata Ţării şi a Istoriei, şi conduceţi Ţara după conştiinţa şi priceperea D-voastră;

Sau îmi daţi toată libertatea şi toata autoritatea în conducerea Ţării, alegerea oamenilor şi perimarea tuturor greşelilor şi tuturor dezordinilor.

Eu îmi iau răspunderea să ridic un regim dacă sunt ascultat; nu pot însă consimţi să fiu prizonierul lui şi să mă prăbuşesc cu el, dacă nu mă urmează.

Ştiţi că nu am oameni de căpătuit. Accept orice sugestii de persoane. Trebuie să am libertatea, fără a fi mereu suspectat în a le numi şi înlocui când se vor dovedi a nu fi la înălţime, cu pricepere şi ordine.

La fel am cerut şi pentru conducerea Armatei în 1934 şi în 1938. Nu am fost ascultat şi rezultatul se simte.

Convocaţi-vă prietenii şi hotărâţi! Cu două capete nu se poate duce un corp decât la dezastru.

Aştept răspunsul D-voastră şi vă rog să nu întârzie, fiindcă nu pot paraliza conducerea Statului de aceste neînţelegeri şi a-l expune la ocupare străină, în caz când ele se vor agrava.

Fiţi sigur însă că Generalul Antonescu nu are nevoie de depline puteri şi de deplină libertate în conducere şi acţiune pentru a favoriza elemente plutocratice şi a sugruma Mişcarea Legionară, ci, din, contră, pentru a folosi şi a o ridica pe culmile pe care doreşte sincer să o vadă urcând.

Pentru aceasta am nevoie de autoritate.

Imixtiunea tuturor în numiri şi conducere nu poate duce decât la dezastru.

21 Oct. 1940.

General Ion ANTONESCU

P.S. Vă restitui scrisoarea şi vă rog să vă judecaţi singur, legionăreşte, şi să apreciaţi dacă Generalul Antonescu, după ce a făcut pentru Ţară şi pentru noi, merită să fie astfel maltratat”.

Răspunsul Generalului, în afară de faptul că nu examina problema pusă de mine, este un monument de ipocrizie şi cinism. În loc de a răspunde întrebărilor mele, deviază de la subiect, utilizează un sofism bine cunoscut şi în final face responsabila mişcarea de criza economică. Merită să-i acordam un spaţiu mai larg:

1. Generalul se considera bruscat, maltratat, ofensat. Nici prin gând nu mi-a trecut să-i fac vreun reproş Generalului. Am semnalat o stare de fapt şi m-am referit la o chestiune de principiu, un fel de a concepe economia ţării, care privea Statul şi guvernarea noastră comună şi nicidecum persoana Generalului. Conducătorul Statului interpreta intervenţia mea ca o acuzaţie personală, ca o încercare de a-l face răspunzător de criza economică, o necuviinţă „de a-i da lecţii de conducere şi organizare”. Cu aceasta mentalitate atotştiutoare, cu această distanţă olimpică de toţi colaboratorii lui, nu se putea discuta nimic cu el, nu se mai putea trata nici o problemă. Punctul de vedere al mişcării nu putea coincide întotdeauna cu al lui şi era normal să avem poziţii diferite. Atunci, ori de câte ori se ivea o divergenţă de opinii, însemna că-i aducem o ofensă personală? Se pot ivi discuţii contradictorii, şi la urmă, ca rezultat al lor, să se ajungă la o concluzie comună.

2. Generalul făcea o regretabilă sau voită confuzie între economia „liberală” din România, adică acea parte a economiei româneşti care se afla în mâinile burgheziei partidului liberal (circa 30 la sută, căci restul era stăpânit de evrei) şi economia liberală ca sistem, ca principiu, economia de tip capitalist, aşa cum s-a dezvoltat ea în Occident şi o găsim descrisă în orice tratat de economie. Eu mă refeream la concepţia economică, bazata pe liberalismul clasic, şi nu la posesiile partidului liberal. Niciodată nu m-am gândit să-i deposedez pe liberali de avuţiile lor. Dimpotrivă, îi consideram aliaţi împotriva evreilor.

3. Nu m-am referit în scrisoarea mea la titularul Departamentului Economiei Naţionale, Profesorul Leon, şi nicăieri nu se găseşte în scrisoarea mea expresia „corupţia liberala”. Este o pură invenţie a Generalului. Nu era vorba nici de persoane şi nici de liberali, ca deţinători ai capitalului românesc, ci ceream un anumit patronaj al Statului, chemat să dirijeze activitatea economică a ţării în împrejurările grele pe care le trăiam. Dar a dirija, nu înseamnă a se substitui legitimilor proprietari ai mijloacelor de producţie. Nu propuneam schimbarea stăpânilor, ci un sistem eficace de coordonare a întregii vieţi economice a naţiunii. Capitalul şi întreprinderile continuau să rămână în mâna particularilor şi se schimba numai perspectiva sau contextul în care ele lucrau. Într-o economie dirijată primează binele comun şi nu interesul devorant al fiecăruia. Plan, organizare, integrarea tuturor activităţilor economice într-un angrenaj general, care să garanteze maximum de bunăstare întregului popor.

4. Îl propusesem pe Profesorul Mihail Manoilescu la conducerea Economiei Naţionale, înainte de a fi numit Leon, pentru că era cel mai mare economist al ţării, cu un renume bine stabilit peste hotare, cu lucrări care până astăzi sunt citate ca texte clasice ale gândirii economice contemporane. Manoilescu nu era agreat de cercurile liberale şi aşa se explică şi aversiunea lui Antonescu, deoarece se ciocnise cu liberalii în doua rânduri, în cursul carierei lui politice: în 1926, în timpul guvernării Generalului Averescu, şi în 1931-1932, în timpul guvernării Iorga-Argetoianu.

5. Nici în Italia şi nici în Germania nu se desfiinţase economia privată. Capitalurile au rămas în mâna marii burghezii, dar s-a realizat altceva: o subordonare a intereselor particulare intereselor supreme ale Statului. Toate întreprinderile lucrau în ritmul şi cu restricţiile impuse de Stat, pentru a face faţă boicotului extern cât şi necesităţilor războiului. Eu mă refeream la această convergenţă a tuturor eforturilor unei naţiuni, de la întreprinzător la muncitor, pentru a asigura o economie viabilă. Răspunsul Generalului, în toată scrisoarea lui, cădea în afara problemei. În vremuri de criză, ca acelea pe care le trăiam atunci, Statul nu putea lua o postură neutrală.

6. Pentru a se apăra de „gravele acuzaţii”, pe care eu niciodată nu i le-am adus, Generalul face o incursiune în trecutul său, arătând ce-a făcut el pentru ţară şi ce răspunderi uriaşe apasă pe umerii lui. Toată aceasta peroraţie nu-şi avea locul, era în afară de subiect, pentru că eu niciodată nu i-am contestat meritele lui pentru patrie.

7. „El ne-a adus la putere”. Şi noi cât de ingrat ne purtăm cu el! Reaua credinţă este evidentă. Generalul îşi aroga toate meritele acţiunii de la 6 Septembrie şi ignora aportul de sacrificii al mişcării, fără de care n-ar fi existat nici 6 Septembrie şi nici el Conducător al Statului. Mai afirmă că avea la dispoziţie şi alte forţe politice cu care să formeze guvernul, ceea ce este totalmente fals. Nici la 6 Septembrie, nici la 14 Septembrie şi nici în momentul în care scria această scrisoare nu existau în ţară alte forţe politice capabile să-şi asume răspunderea situaţiei. Vechile partide erau mult mai slabe decât mişcarea şi inoportune pentru a întra în guvern în acel moment de politică externa, când ne orientam spre Axă.

8. Răspunderea crizei o azvârle asupra mişcării. Deşi în scrisoarea mea nu se găsea nici o intenţie de a-l învinui pe General de criză, el se apără de această ofensă inexistentă, atacându-ne.

Generalul enumeră o serie de cauze obiective şi reale pentru explicarea crizei: pierderea unei treimi din teritoriul ţării, reducerea încasărilor, povara refugiaţilor etc. Dar adaugă şi un alt factor al crizei, care i se părea cel mai important, dezordinea provocată în economie de legionari:

”Falimentul va veni… din cauza faptului că şi în administraţie şi în economie am introdus, la cererea D-tale, elemente care fac ceea ce zilnic semnalează şi Siguranţa şi strigătele de alarmă care ne vin din toate părţile.

Izgonirea brutală din unele servicii şi întreprinderi a unora, fiindcă nu au fost legionari, şi imposibilitatea în care sunt puse elemente curate şi întregi de a ne ajuta, iată ce se adaugă la această neîncredere.

O seamă de experienţe uşuratice, de măsuri de blocare luate de comisari ai D-voastră la întreprinderi „.

Acuzaţiile Generalului erau nedrepte până la absurd, din următoarele motive:

– mai întâi, în economia naţională, noi nu deţineam decât un loc foarte mic. Toţi miniştrii au fost recrutaţi din afara Legiunii, iar marea majoritate a funcţionarilor superiori care conduceau ministerele economice aparţineau tot cadrelor vechi;

– cât priveşte comisarii de românizare, la care se referă Generalul, că ar fi principalii provocatori ai crizei, nu ne aparţin. Nici legea şi nici numirile ce s-au făcut în virtutea ei;

– în sfârşit, era prea devreme ca să se constate dacă „elementele legionare” care au întrat în economie erau pregătite sau nu. Scrisoarea Generalului poartă data de 21 Octombrie. Numirile erau în curs. Oricine se poate convinge citind presa timpului. În 25 Octombrie, ziarul Buna Vestire „publică o listă numeroasa” de comisari de românizare numiţi de Ministrul Leon, nume ce-mi sunt în marea majoritate, complet necunoscute. Puţini comisari de românizare ajunseseră până atunci să-şi ia posturile în primire. Se poate vedea din presa timpului, câte numiri s-au făcut după aceea. Deci era prematur să se judece activitatea lor. Legea era în faza de aplicare. Trebuia să treacă doua-trei luni pentru a se constata „insuficienta de pregătire” a unor anumite elemente. Generalul se referea la o răspundere pe care noi nu o aveam în acel moment. Nici n-am dorit legea comisarilor şi nici n-am colaborat la aplicarea ei.

9. Incidente de alta natură. Părându-i-se că „dezordinile” economice sunt insuficiente pentru a acuza mişcarea, adaugă incidente de alta natură care, iarăşi, nu au nimic de-a face cu problema ridicată de mine. Eu ceream o reglementare globală a economiei naţionale, iar Generalul răspunde la abuzurile săvârşite de legionari în administraţie şi poliţie.

Între aceste incidente, pomeneşte şi de nişte ofiţeri care ar fi fost arestaţi şi maltrataţi. Nu cunosc nici un caz. Probabil Generalul se referea la o serie de ofiţeri arestaţi pentru crimele săvârşite sub regimul carlist, operaţie care era în curs pe vremea aceea. Legionarii, respectuoşi faţă de armată, nu puteau săvârşi astfel de acte.

10. Între autorii acestor incidente îl amesteca şi pe Mihail Sturdza, Ministrul de Externe, care ar fi patronat maltratarea unor supuşi englezi pe Valea Prahovei. Este vorba de un grup de agenţi englezi, descoperiţi la Ploieşti de poliţia legionară, după schimbarea regimului. Aceştia au fost trimişi în România ca să prepare azvârlirea în aer a sondelor şi incendierea rafinăriilor de petrol – operaţie pe care ei o pregăteau cu consimţământul Regelui Carol. Toleraţi de organele fostului regim, au fost prinşi cu tot stocul de aparate şi explozive, destinat să scoată din circulaţie pentru multa vreme producţia noastră petrolifera.

11. Ce concluzii trage Generalul din acest rechizitoriu împotriva mişcării? Nu se poate guverna un corp cu doua capete!

”Sau vă luaţi singur răspunderea în fata Ţării şi a Istoriei şi conduceţi ţara după conştiinţa şi priceperea D-voastră.

Sau îmi daţi toată libertatea şi toată autoritatea în conducerea Ţării, alegerea oamenilor şi reprimarea tuturor greşelilor şi tuturor dezordinilor”.

Era absurdă constatarea Generalului. Nu existau doua comenzi în Stat. Generalul conducea singur Statul. El dispunea de puterea legislativă şi tot el făcea orice numire. Eu nu aveam nici o putere în Stat.

Deci, Generalul ţintea la ceva mai mult şi acesta este tot rostul răspunsului său, complet în afară de problema ridicată de mine: Să fie proclamat şi şeful Legiunii. Îl stânjenea faptul că mişcarea avea o altă conducere, consemnata şi în noul Act Constituţional. Ori la aceasta nu puteam consimţi. Nu din ambiţie, ci pentru că Generalul nu avea nici o afinitate spirituală cu mişcarea şi ar fi ruinat acest organism renăscut după nenumărate sacrificii, reducându-l la un instrument al puterii lui. Dacă Generalul Antonescu ar fi avut sufletul Generalului Cantacuzino, care se identificase total cu idealurile Legiunii, se putea face aceasta unificare.

10. Al doilea schimb de scrisori

Răspunsul Generalului m-a surprins atât prin violenţa limbajului cât şi prin acuzaţiile adânc nedrepte ce le azvârlea asupra mişcării. Mai avusesem până atunci nepotriviri de vederi cu Generalul, dar întotdeauna se rezolvau pe cale amicală, fără nici o urmă de supărare. Simţeam din răspunsul lui de acum că fusesem prelucrat de cercuri ostile nouă, care începuseră să se grupeze în jurul persoanei lui.

A continua pe acelaşi ton, arătându-i că e nedrept, că acuzaţiile lui, luate bob cu bob, sunt neîntemeiate, ar fi însemnat să măresc tensiunea la maximum. Cum tot rechizitoriul lui contra Legiunii culmina în cererea lui de a fi proclamat şi şeful mişcării, am evitat această chestiune, ca şi cum n-aş fi înţeles despre ce este vorba. Unitatea de comandă în Stat nu era de fapt primejduită, deoarece Generalul deţinea toate pârghiile lui de comandă. Nici o numire şi nici o lege nu se puteau face fără semnătura Conducătorului. Mişcarea era altceva. Ea avea spiritul şi structura ei, pe care Generalul nu le asimilase. El avea o mentalitate cazonă. În mişcare nu e destul sa dai ordine, ca în armată, ci trebuie să te bucuri în prealabil de dragostea legionarilor, singura virtute care garantează executarea lor.

A doua scrisoare a mea, la o săptămână după răspunsul Generalului, avea o semnificaţie mai largă extinzându-se asupra politicii globale a regimului. Am reluat chestiunea economică, dar nu ca subiect principal de discuţie, ci ca una din problemele tratate în ansamblul situaţiei generale.

Ce constatăm în decursul scurtei noastre guvernări, când abia trecuse o lună de zile de la intrarea noastră în ministere? Înainte de formarea guvernului, i-am oferit Generalului, cum am scris în prima parte a lucrării, alternativa să facem alegeri libere, cu participarea tuturor partidelor, propunere pe care i-am repetat-o mai târziu şi care a fost motivul principal al convocării marii manifestaţii legionare de la 6 Octombrie, al cărei obiectiv era tocmai să demonstreze popularitatea mişcării. Generalul a preferat să rămână în cadrul deplinelor puteri primite la 6 Septembrie 1940, de la Regele Mihai, şi a refuzat soluţia alegerilor. Abia după ce Generalul s-a decis să păstreze deplinelor puteri, fără consultarea poporului, am cerut, pentru realizarea colaborării noastre, ca mişcarea să fie proclamată organ unic de guvernare, ceea ce s-a şi înfăptuit prin Actul Constituţional de la 14 Septembrie 1940.

Ei bine, între timp ce am constatat? Chiar Generalul nu respecta clauzele Decretului-Lege din 14 Septembrie şi, pe sub mână, încuraja celelalte formaţiuni politice să ţină întruniri şi să se organizeze! Acest procedeu neloial contravenea Actului Constituţional, pe care Generalul îl semnase. Nimic nu-l silise la aceasta soluţie. Mişcării nu-i era teamă de celelalte partide şi bucuros s-ar fi înfruntat cu ele într-o competiţie electorală, dar de vreme ce însuşi Generalul a optat pentru regimul autoritar, trebuia să se ţină de el, trebuia să fie consecvent cu propria lui iscălitură.

A doua scrisoare a mea a fost determinată de informaţiile ce le primisem din diferite puncte ale ţării că partidele începuseră să se mişte, încurajate chiar din cabinetul Generalului şi cu aprobarea lui tacită. Pentru a lămuri această stranie situaţie a politicii regimului, i-am trimis Generalului a doua scrisoare, care avea următorul conţinut:

Domnule General,

„Vă mărturisesc că intenţia mea este ca astăzi să lichidăm definitiv orice urmă de neînţelegere şi să păţim pe un drum limpede şi istoric.

Toata neînţelegerea, Domnule General, provine de la spirit, de la o concepţie, de la o atmosferă sufletească şi nu de la oameni. Regimul legionar cere guvernare în spirit legionar, guvernare totalitară. Guvernare totalitară înseamnă monopolul politic al unei mişcări, aceea care a biruit, exclusivitate daca vreţi: aşa e în Italia, aşa e în Germania. Cine îndrăzneşte, trebuie să fie sancţionat. Pentru că acest lucru este un atribuit fundamental al Statelor totalitare.

La noi se constată exact contrariul. Nu numai că vechile partide asasine ale tineretului, odioase în faţa opiniei publice şi răspunzătoare de dezastrul actual al ţării, nu sunt puse la index, dar sunt încurajate şi, în taină, îndemnate să se reorganizeze.

Cui foloseşte? Căci Generalul Antonescu nu poate să-i folosească să se organizeze nemernicia societăţii omeneşti, care a complotat permanent contra vieţii lui! În al doilea rând, e o violentă încălcare a decretului-lege, prin care s-a instaurat regimul legionar. În al treilea rând, orice încurajare a lor înseamnă pierderea încrederii în Axă, care se sprijină aici în România, exclusiv pe cuvântul de ostaş al Generalului Antonescu şi pe mişcarea legionară.

Tot regimul legionar presupune presa dirijată. Presa dirijată înseamnă că nimic nu poate să apară, ceea ce ar veni în contradicţie cu regimul instaurat şi suprimarea a tot ce a fost excrescenţă şi ticăloşie a vechiului regim. Ce se constată? Ziarele de şantaj ca Porunca Vremii continuă să apară. Ziare comunizante ca Timpul etc. Ceea ce este mai grav, este că li se permite să scrie despre întrunirea diferitelor grupări, cum sunt cuziştii, care să afirme „expectativa lor binevoitoare”. Acestea sunt semne de slăbiciune intolerabile. Oamenii complet descalificaţi azi au devenit insolenţi şi atacă regimul în văzul tuturor.

În al patrulea rând, regim legionar înseamnă economie dirijată, total opusă economiei vechi liberale. Cine să realizeze aceasta? Oamenii vechilor partide? Specialiştii care trăiesc în contact permanent cu bancherii şi vechii oameni politici şi care primesc ordine de la aceste oficine? Toate ordinele şi dispoziţiile D-voastră rămân neîndeplinite, Domnule General, în acest domeniu.

Aici situaţia este aşa de alarmantă, că dacă nu se intervine în câteva săptămâni, prăbuşirea este inevitabilă. Lumea veche opune rezistenţă formidabilă, lumea nouă ar vrea să lucreze, să stabilească o noua ordine, dar este oprită.

Cui aparţine răspunderea? D-voastră în toate ocaziile, o aruncaţi pe legionari. Ca şi cum cele câteva ilegalităţi ar fi decisive şi aceste făcute, în cele mai multe cazuri, de perfectă buna credinţă.

Răspunderea aparţine:

1. Guvernului;

2 D-voastră;

3. Mişcării Legionare.

Alături de D-voastră se consumă în această guvernare o mişcare cu un trecut glorios, cum puţine ţări au avut.

Să presupunem că vin reclamaţii contra legionarilor. Cazurile, evident, trebuiesc cercetate. Dar D-voastră sunteţi în fruntea Statului legionar ca să-i apăraţi în primul rând pe legionari, pentru că ei susţin osatura noului Stat.

În loc de aceasta, alarmă nejustificată şi toate reclamaţiile luate în considerare. Constat că toţi oamenii aceştia din lumea veche găsesc o largă înţelegere în sufletul D-voastră, pe care îl speculează aceşti nemernici în detrimentul regimului.

Domnule General,

Să nu uitaţi că este regim legionar, că legionarii au întâietate, că ei trebuie ascultaţi mai întâi şi asupra lor să se îndrepte grija D-voastră părintească. Aceştia au fost loviţi de 2 ani şi iarăşi ei să sufere? Constatările mele finale sunt următoarele:

l. Un mare asalt al lumii vechi, al plutocraţiei şi iudeo-masoneriei, ca să vă infiltreze idei şi oameni străini de spiritul legionar.

2. Oamenii aceştia speculează bunătatea şi spiritul de dreptate al D-voastră.

3. D-voastră sunteţi însufleţit de cele mai bune intenţii care sunt contracarate de influenţe nefaste.

4. Mulţi dintre aşa zişii prieteni ai D-voastră vă fac cel mai cumplit rău, săpând treptat şi metodic raporturile de încredere cu mişcarea legionară.

5. Singurii sprijinitori leali şi sinceri ai Generalului Antonescu sunt legionarii.

6. Numai cu legionarii, Generalul Antonescu poate să ducă Ţara spre un destin mare.

7. Generalul Antonescu are în faţă cel mai mare moment din viaţa vreunui om de Stat.

8. Generalul Antonescu, dacă vrea să meargă la biruinţă, trebuie să conducă ţara în spirit legionar şi cu legionari.

9. Mişcarea Legionară nu se poate retrage de la cârma Ţării, pentru că ea a venit cu D-voastră, biruind o lume veche. Duhul ei ne depăşeşte pe toţi. El trebuie sa se împlinească.

10. Orice împiedecare a revoluţiei legionare este fatala ţării.

11. De aceea vă implorăm să mergem înainte pe drumul Căpitanului, să ne daţi libertatea să ne realizam programul legionar, care încă nu a început, pentru că noi până acum am fost prizonieri ai propriului nostru Guvern, situaţie pe care am suportat-o numai din dragoste şi respect faţă de D-voastră.

Vreau lucrul acesta, pentru că răspunderea cade nu numai asupra D-voastră şi a mea, ci asupra întregii mişcări legionare, cu toţi martirii ei şi cu toţi anii de suferinţe.

Cu aceleaşi sentimente de devotament,

(Horia Sima)

Bucureşti 28 Octombrie 1940”

Textul scrisorii mele are nevoie de câteva explicaţii. De astă dată mă ridicam peste chestiunea economică şi puneam o problemă de ordin general: al spiritului în care trebuie să funcţioneze regimul legionar. Dacă mişcarea a fost proclamată organ politic al Statului, atunci alături de ea nu se mai pot manifesta alte formaţiuni. Generalul însuşi optase pentru aceasta formulă.

În cursul scrisorii mele, am folosit de câteva ori termenul „totalitar”. Trebuie lămurit ce înţelegeam eu la vremea aceea prin această vocabulă. Termenul era la modă pe atunci, ca şi „economia dirijată”, şi întrase în limbajul tuturor mişcărilor naţionaliste din Europa. Dar există diverse specii de totalitarism. Totalitarism, în sensul pur al cuvântului, dus până la ultimele consecinţe, până la anihilarea persoanei umane, nu există decât în Rusia bolşevică, unde sistemul marxist invadează şi sfera vieţii individuale. În Germania naţional-socialistă, totalitarismul a acaparat Statul, dar nu a violentat sfera familiei şi a individului. În Italia, nici cel puţin Statul nu a ajuns la gradul de perfecţiune totalitar din Germania. Mussolini a fost mai degrabă şeful unui regim paternalist, asemănător cu dictatura benevolă a lui Franco. Eu mă refeream la exclusivitatea mişcării de a se afirma în Stat şi nimic mai mult, fără a ne atinge de viaţa particulară a oamenilor, de proprietatea privată şi de activitatea culturală a naţiunii. De fapt, regimul legionar nu s-a impus cu forţa naţiunii, ci a fost săltat la putere de naţiune printr-o adeziune quasi-unanimă. Daca s-ar fi făcut alegeri, aşa cum am propus eu, ieşeam din ele cu majorităţi zdrobitoare, aproape de unanimitate. Se produsese un fenomen de ecumenicitate naţională, cum spune Căpitanul.

Îi atrăgeam atenţia Generalului că reorganizarea partidelor este o „violentă încălcare a decretului-lege, prin care s-a instaurat Statul naţional-legionar”. Mai târziu, Generalul Antonescu şi-a însuşit punctul meu de vedere şi în 13 Noiembrie 1940 a semnat un decret de reprimare a întrunirilor şi manifestaţiilor cu caracter politic potrivnice prevederilor decretului-lege Nr. 3151 din 14 Septembrie 1940. Eu nu-i cerusem să meargă atât de departe, ci doar să nu încurajeze de la Preşedinţie, direct sau indirect reluarea activităţii politice a partidelor.

Mă refeream apoi la presa care funcţiona sub cenzură. Aceeaşi inconsecvenţă. Aceleaşi fenomene. Dacă e cenzură şi asta nu am vrut-o noi, ci Generalul, atunci nu se pot tolera manifestaţii care contravin ordinii existente.

Reluând apoi tema economiei dirijate, arătam că oamenii vechiului regim nu pot organiza economia naţională în stilul cerut de noile împrejurări.

În concluzie, în politică, în presă, în economie, se creaseră situaţii contradictorii, care ameninţau stabilitatea regimului.

Trecând la chestiunea „dezordinilor” provocate de legionari, am arătat că originea crizei nu trebuie căutată în ele, ci în contradicţiile interne ale regimului, care se manifestau pe toate planurile. I-am adus aminte Generalului de uşurinţa cu care el ia în considerare toate reclamaţiile ce ajung la el, fără să dea suficientă atenţie izvorului de unde vin şi intenţiilor cu care este bombardat zi de zi cu aceste reclamaţii.

”Constat că toţi oamenii aceştia din lumea veche găsesc o largă înţelegere în sufletul D-voastră, pe care îl speculează aceşti nemernici în detrimentul regimului”.

În partea a doua a scrisorii făceam un patetic apel la înţelegerea sufleteasca a Generalului, de ostaş şi patriot, că să-şi îndrepte grija părintească în primul rând către legionari, care au suferit o crâncenă prigoană timp de doi ani.

Nu întârzie nici răspunsul Generalului, care, trebuie recunoscut, este ceva mai ponderat decât în prima scrisoare:

Domnule Sima,

Nu este timp de polemică între D-ta şi mine. Dacă continuăm, raporturile dintre noi, dintre mine şi Mişcare, se vor înrăutăţi.

De această situaţie vor profita duşmanii şi vor pierde Ţara, Legiunea şi noi doi.

Conştient de această perspectivă, nu voi aluneca, în ceea ce mă priveşte, pe această pantă.

Incontestabil că s-au făcut şi se fac greşeli.

Sunt inerente moştenirii ce am primit, schimbărilor radicale ce au survenit, într-un ritm ameţitor, imposibilităţi în care ne-am găsit şi eu şi D-voastră, în a ne căuta şi pregăti cadrele, în a înfăptui colaborarea şi programul şi în a realiza sudura, atât de indispensabilă unei bune conduceri între D-voastră şi mine.

Întrebarea ceasului de faţă nu este cine sunt vinovaţii, ci ce facem?

Continuăm cu metodele de până acum, ori ne oprim?

Dacă continuăm, dezastrul este inevitabil. Nu se poate ca un corp să meargă cu două capete.

Un organism politic, social şi economic trebuie să asculte de o singură conducere.

Aveţi teama, o simt, că Generalul Antonescu vrea să salveze vechile concepţii, încearcă să-i acopere pe marii vinovaţi.

Profundă eroare şi nemeritată ofensă.

Generalul Antonescu vrea ceea ce vreţi şi D-voastră. Însă cu altă metodă şi în ritmul pe care-l reclamă înţelepciunea.

Nu se poate dărâma totul într-o zi.

Trebuie sistem, trebuie succesiune în eforturi.

Trebuie dărâmat şi reclădit pe compartimente.

Trebuie armonie în gesturi. Cum totul se înlănţuieşte într-un organism viu, trebuie aprofundată orice problemă, înainte de a se trece la acţiune.

Altfel, toată clădirea se dărâma peste noi.

Generalul Antonescu este legat pe viaţă şi pe moarte cu D-voastră.

Generalul Antonescu va realiza tot ce inima D-voastră tânără doreşte, ceea ce sufletul D-voastră de buni şi mari români visează. Inima lui bate la unison cu a D-voastră, sufletul lui simte şi doreşte la fel cu al D-voastră.

Mintea şi energia lui sunt total puse în serviciul ţării, deci şi al D-voastră.

Dar, Generalul Antonescu vrea să dărâme şi să reclădească cu experienţa omului matur, care cunoaşte, a trăit şi a meditat catastrofe sociale, militare şi politice şi la noi şi la alţii şi astăzi şi în toate timpurile.

Daca sunt: două politici în Stat; doua justiţii; două concepţii şi două conduceri politice şi economice; dacă toţi se amestecă, dacă toţi ordonă şi intervin – când vor şi cum vor -, prăbuşirea, în circumstanţe interne şi externe în care se găseşte Ţara, va veni vertiginos.

Trebuie unitate în conducere.

Nu se poate doi şefi de orchestră să conducă în acelaşi timp aceeaşi orchestră. În primul rând, trebuie separată guvernarea de partid.

Trebuie ca atât guvernul, cât şi partidul sa aibă încredere totală şi să asculte în toate de acelaşi om. Astăzi una hotărăsc şi alta se încearcă, de elemente fără răspundere, să se impună, de multe ori cu brutalitate, şefilor de autorităţi responsabili faţă de mine şi faţă de lege.

Am acceptat tot ce mi-aţi cerut la guvernare.

Am primit pe cine aţi vrut.

Trebuie să se ştie că toţi cei numiţi au datoria să se încadreze într-o singură lege, ca disciplină şi ca norme: aceea a Statului.

Ei trebuie să asculte şi să execute.

Ei nu pot impune şefilor lor metode şi atitudini. Pot însă sugera, ca orice subaltern, orice idee bună.

Cu sistemul care tinde să se generalizeze, anarhizăm aparatul de Stat.

Nu întru în precizii. Nu este timp. Cunoaşteţi însă destule cazuri. Cunosc şi eu foarte multe.

Nu uitaţi că s-au strecurat intenţionat în regim şi aparatul economic elemente vârâte ca să ne încurce. Până la purificarea Legiunii, ele pot face ravagii mari.

Generalul Antonescu nu poate lăsa să-i cadă victima lor şi el, şi Legiunea şi Ţara.

În consecinţă, ce vă cere Generalul Antonescu în interesul Ţării şi în interesul D-voastră?

El vă cere să declaraţi:

a) Că, conform I.D. Nr… care este actul unic şi de bază al constituirii politice a Statului Român, Generalul Antonescu este Şeful Regimului Legionar şi Şeful Guvernului.

Având această dublă calitate, se înţelege de la sine că şi Guvernul şi Regimul ascultă de Generalul Antonescu.

b) Că este separaţie şi nu imixtiune între partid şi guvern;

c) Că liniile principale de guvernare se hotărăsc în forurile politice conducătoare ale Regimului Antonescu, care hotărăşte în ultimă instanţă în privinţa dezideratelor, succesiunii şi ritmul aplicării lor;

d) Că, plecând de la liniile mari directoare stabilite cum am arătat mai sus, guvernul având răspunderea totală, trebuie să aibă şi libertatea totală de guvernare;

e) Persoanele de toate categoriile, din Legiune, care sunt indicate, prin pricepere, puterea lor de muncă şi trecutul lor onest şi curat, să ocupe locuri în administraţiile publice de orice categorie, să fie desemnate numai de forul de conducere politică al Regimului Legionar, şi să-mi fie prezentate în scris mie, pentru răspunderi, numai prin Dl. Horia Sima, care este şi rămâne, sub Direcţia supremă a Generalului Antonescu, Comandantul Mişcării Legionare.

În consecinţă, este singurul în drept să prezinte Generalului Antonescu şi deziderate politice şi economice şi recomandări de persoane pentru completarea şi purificarea Aparatului de Stat, de sus şi până jos.

f) Că odată pe săptămână sau de două ori pe lună, Generalul Antonescu va prezida Forul de Conducere Politică al Regimului.

Cu aceasta ocazie, se vor discuta toate problemele care privesc şi acţiunea Regimului şi aceea a Guvernului, pentru a face şi acordul perfect şi sudură totală între Guvern şi Regim, între Generalul Antonescu şi D-voastră”.

Analizând a doua scrisoare a Generalului, constatăm un amestec de idei rezonabile şi de atacuri tot atât de nedrepte contra Legiunii. Dar tema centrală rămâne aceeaşi: vrea să smulgă şi şefia Legiunii, într-o formă mai voalată, mai puţin directă.

I. Generatul recunoaşte că greşelile sunt inerente grelei moşteniri ce-am primit-o. Că n-am avut timpul necesar ca să se pregătească programul, cadrele şi colaborarea. În sfârşit, un adevăr. Ceea ce i-am spus de atâtea ori. O revoluţie biruitoare, mai ales după teribilele pierderi suferite, nu poate „stante pede” să se încadreze „fără murmur şi şovăire” în ordinea de Stat.

II. Introducerea pare mai degrabă o „captotio benevolentiae”, căci revine la atac pe chestiunea conducerii. „Nu se poate ca un corp să meargă cu două capete”. Trebuie să se ajungă la o unitate de comandă.

III. Ca să nu mai opunem rezistenţă la cererea lui, afirmă că „el vrea ceea ce vrea Legiunea”.

”Este o profundă eroare şi nemeritată ofensă că Generalul Antonescu vrea să salveze vechile concepţii, încearcă să-i acopere pe marii vinovaţi”.

IV. Ceea ce îl deosebeşte de mişcare este numai ritmul de lucru. El are un sistem, el reclama o succesiune de forturi. „Nu se poate dărâma totul într-o zi”.

Generalul Antonescu vrea să reclădească „cu experienţa omului matur, care cunoaşte, a trăit şi a meditat profund şi îndelungat asupra cauzelor care au provocat marile catastrofe sociale, politice şi militare”.

Generalul nu spunea nimic nou. Acesta era şi modul nostru de a gândi. Şi noi vroiam acelaşi lucru: să ieşim din improvizaţie, să începem să elaboram un plan de guvernare, care să fixeze poziţia regimului în toate compartimentele. Rolul primei mele scrisori tocmai acesta era: în economie să trasam liniile mari ale desfăşurării ei.

V. Reia vechile acuzaţii:

– că ar exista doua poliţii (uitase că poliţia legionară fusese cerută chiar de el la începutul guvernării noastre);

– ca ar exista două justiţii. Nu ştiu de unde a scos această enormitate. Exista o singura justiţie, sub conducerea lui Mihai Antonescu, unde noi nu aveam nici un acces;

– două conduceri politice. Alta absurditate, căci Generalul deţinea toate pârghiile Statului şi noi nu ne puteam plânge că suntem prizonierii lui. Eu nu aveam nici o putere, nici să numesc pe cineva şi nici să întocmesc o lege;

– două conduceri economice. Tot atât de greşit. Şeful economiei era omul pus de Antonescu, Profesorul Leon. Legea comisarilor de românizare nu ne aparţinea. A fost întocmită împotriva opoziţiei miniştrilor legionari. Noi ne puteam plânge că lucrurile nu merg bine în economie, lipsind o idee directoare, un plan.

VI. Strecoară şi perfida insinuaţie că sunt infiltraţii în Stat, „elemente vârâte ca să ne încurce. Până la purificarea Legiunii ele pot face ravagii mari”. O acuzaţie tot atât de neîntemeiată. Nici timpul material nu permitea să se producă astfel de infiltraţii. Era aceasta insinuaţie o pregătire a ceea ce avea de gând să facă Generalul mai târziu? După îndepărtarea noastră de la putere, Generalul a utilizat pe scara largă aceste argumente, afirmând că în mişcare s-ar fi produs puternice infiltraţii comuniste.

VII. Mereu revine la realitatea ce-l doare: ca guvernul şi partidul să asculte de acelaşi om.

VIII. Într-o formă camuflată cere din nou Şefia Legiunii. El cere o declaraţie prin care să se spună, că, în conformitate cu decretul de constituire a Statului Naţional-Legionar, Generalul Antonescu este şi şeful regimului şi şeful guvernului. Situaţie pe care nu i-o contesta nimeni. Dar merge mai departe, susţinând că ambele entităţi, guvern şi regim, ascultă de el. Nici asta nu i-o contesta nimeni. Până când spune că Dl. Horia. Sima rămâne sub conducerea supremă a Generalului Antonescu, Comandantul Mişcării Legionare. Deci el vroia să se ridice peste mine, ca un fel de supercomandant.

Şi de astă dată, am ignorat această cerere şi am reţinut din tabloul dorinţelor o idee pozitivă: ca odată pe săptămână sau de două ori pe lună Generalul să prezideze şedinţele Forului Legionar, „în care să se trateze toate problemele care privesc acţiunea regimului şi aceea a guvernului, pentru a se face acordul perfect şi sudura totală între Guvern şi Regim”.

Această sugestie am pus-o imediat în aplicare. Generalul, din acest moment, a fost invitat să prezideze şedinţele Forului Legionar, ceea ce s-a realizat fără întrerupere până în ajunul loviturii lui de Stat contra noastră.

Şi ca încheiere, o observaţie care caracterizează mentalitatea lipsită de orice omenie a scribilor care au redactat faimosul Pe Marginea Prapastiei. Schimbul meu de scrisori cu Generalul Antonescu este intitulat în această carte „Horia Sima în fruntea fărădelegilor! „.

11. Cum rezolva Antonescu problemele economice

Nu sunt cel mai chemat să apreciez competenţa cuiva în materie economică, dar Generalul, care nu ieşise toată viaţa lui din mediul militar, avea pretenţia că e infailibil şi în acest domeniu. Nu rareori am fost martor la măsurile ce le-a luat cu greutatea omului atotştiutor, dar care, în fond, nu se potriveau cu realităţile şi provocau ilaritate între colaboratori. El îşi imagina că şi economia se supune ordinelor, cum ai comanda o trupă la cazarmă. Nu era nevoie să fii doctor în economie ca să-ţi dai seama dacă o dispoziţie este aplicabilă sau nu, iar dacă nu cunoşti suficient problema, te adresezi oamenilor de specialitate ca să te lămurească. Să dam câteva cazuri ca să ne convingem de uşurinţa cu care se pronunţa în acest domeniu gingaş şi contradicţiile la care ajungea.

Portocalele. În cadrul masurilor luate pentru echilibrarea balanţei de plăţi cu străinătatea, s-a discutat într-un Consiliu de Miniştri ce anume articole din comerţul nostru cu Italia ar putea fi suprimate, în vederea economiilor. Între altele, Generalul a cerut să renunţăm la portocale, a căror valoare figura cu vreo 5 milioane de lei.

– Domnule General, i-am spus, să lăsam portocalele.

– Dar, de ce? Îţi plac aşa de mult?

– Nu pentru asta. Îmi plac, ce e drept, şi mie, dar mă gândesc la oamenii bolnavi, la spitale, la cei bătrâni, la copii. Pentru cinci milioane de lei, omorâm atâtea bucurii. Să facem economii în altă parte.

– Bine, daca spui D-ta, să rămână. Generalul s-a înduioşat şi a lăsat liberă la import partida de portocale.

Specula. Chiar de la începutul guvernării, se ocupă, într-un Consiliu de Miniştri, de problema speculei. Constată că traiul se scumpeşte şi specula trebuie energic combătută. Dar Generalul nu vedea decât defectele, şi nu cauzele scumpirii traiului. Toata răspunderea o aruncă asupra negustorilor.

”Tot negustorii scumpesc aceste mărfuri. Cum procedează? Mie mi-a spus nevasta. Când trece controlorul, preţurile afişate de negustor sunt cele fixate de autorităţi, 15 lei, 17 lei, 20 de lei, la fiecare fel de marfa. După ce trece controlorul, negustorul schimbă imediat preţurile şi pune 20 lei, 25 lei, 30 de lei, în locul celorlalte. Celor care protestează, li se pune întrebarea daca le place sau nu”.

Nu odată Generalul aducea în discuţia Consiliului chestiuni ce le auzea de la soţia lui sau de la anturajul său feminin, nelipsit din casa lui. În realitate, viaţa se scumpea pentru că se împuţinase marfa şi atunci era normal să crească preţurile şi, alături de ele, să înflorească şi specula.

Generalul ordona măsuri urgente pentru reprimarea speculei. Între altele, cere o întărire a controlului mergând până a admite o propunere a lui Leon ca să se închidă prăvăliile negustorilor vinovaţi. Dar cu astfel de masuri, Generalul aluneca, fără să-şi dea seama, în sistemul economiei dirijate, cu deosebirea că nu-l aplica decât incoerent şi insuficient, pe ici, pe colea, după cum se iveau cazurile, şi nu avea în vedere ansamblul economiei naţionale.

Aprovizionarea. Aprovizionarea populaţiei cu articole de primă necesitate mergea atât de greu, atât din cauza pierderilor teritoriale suferite cât şi pentru boicotul adversarilor, după propriile declaraţii ale Generalului, din 14 Octombrie 1940:

„Vă atrag atenţia în general asupra aprovizionărilor, căci suntem boicotaţi. Este în aceasta privinţă o mentalitate de ordin general: măsurile noastre sunt boicotate atât de evrei, contra cărora am luat cascada de măsuri ce le-am luat, cât şi de anumite cercuri ale regimurilor care au murit, şi D-voastră trebuie să combateţi această mentalitate printr-o activitate şi printr-o supraveghere foarte intensă. Ochii şi urechile D-voastră trebuie să simtă totul. Nu trebuie să lăsaţi ca această subminare să facă progrese, şi aceasta nu se poate combate decât prin activitate, prin înţelepciune şi energia D-voastră”.

Ca urmare a acestor declaraţii, în şedinţa din 24 Octombrie, revine asupra problemei şi propune ca samsarii sa fie izgoniţi şi mişcarea să-şi asume răspunderea aprovizionării în fiecare judeţ.

”Domnule Sima, ia dispoziţii ca în toate judeţele, în locul samsarilor, să fie numit un, legionar”.

Ca urmare a deciziei luate de conducătorul Statului, am acceptat ca să fie numit un şef al aprovizionării în fiecare judeţ.

Şi această măsură, cum poate observa oricine, face parte mai mult din sistemul economiei dirijate decât acel al economiei libere. Generalul se contrazicea. În cazuri concrete, specula, aprovizionare, cerea intervenţia Statului, dar refuza să aplice acest criteriu întregii economii Naţionale.

Soluţia Generalului, cu şefii de aprovizionare, a dat rezultate mediocre. Aceştia nu aveau alt rol decât să descopere stocurile ascunse de cereale şi alimente, pentru a le restitui pieţei. S-au petrecut şi intervenţii greşite, exces de zel, care au avut ca urmare plângeri la Preşedinţie… N-aveam nici noi de unde să scoatem personal specializat pentru atâtea funcţii economice ce le crea peste noapte Generalul.

Ridicarea salariilor. În şedinţa din 11 Octombrie 1940, Generalul se ocupă de problema muncitorilor.

”Minimul de salariu pe care-l prevăd eu, nu este acela care asigură existenţa muncitorului, ci acela care dă posibilitatea să aibă un standard de viaţă mai ridicat, pentru că, prin ridicarea standardului de viaţă al lucrătorilor de la sate şi oraşe, ei să poată avea posibilitatea să cumpere produse fabricate; ca să poată fi o circulaţie vie şi activă, cum spuneţi D-voastră în economia politică”.

Pe drept cuvânt, Leon îi răspunde:

”Când posibilităţile de aprovizionare cu materii prime nu sunt normale şi când nu sunt normale şi o întreagă serie de condiţii care determină producţia, eu mă întreb dacă nu cumva o ridicare a salariilor aduce şi ridicarea de preţuri, pe care noi vrem să le comprimăm?

La care îi răspunde Conducătorul Statului:

”Acest lucru nu-l voi lăsa să se producă. Aici este rolul de dirijare al Statului; aici intervenim noi. Eu ridic salariul lucrătorului de jos, dar pe fabricant nu-l las sa mărească plafonul preţurilor”.

De astă dată, Generalul folosea direct cuvântul „dirijare” şi vorbea tot atât de clar de „intervenţia Statului”. Când i-am cerut eu cu o săptămână mai târziu acelaşi lucru, în scrisoarea ce i-am trimis-o, a avut o reacţie furioasă. Generalul era în fond partizan al economiei dirijate dar nu înţelegea exact ce înseamnă. „Dirija” economia haotic, dezordonat, după lipsurile şi nevoile ce se iveau, în loc să ceara specialiştilor elaborarea unui plan economic.

Fireşte că se putea ajunge la un echilibru între salarii şi preturi, cum cerea Generalul, dar nu prin măsurile lui sacadate, ci printr-o reorganizare generală a economiei.

12. O întâlnire cu Clodius

Relaţiile mişcării cu Dr. Hermann Neubacher; ministru însărcinat cu chestiunile, economice pentru România (Sonderbeauftrager für Wirtschfatsfragen), erau cordiale. Cum am scris în volumul Sfârşitul unei domnii sângeroase, l-am cunoscut în vara anului 1940 şi am avut cu el dese întâlniri în casa lui Greceanu. Neubacher a susţinut întotdeauna cauza mişcării atât pe lângă Fabricius cât şi la Wilhelmstrasse.

Simpatia lui pentru mişcare n-a scăzut nici după incidentele avute cu oamenii de afaceri germani sau cu membrii minorităţii germane. Bineînţeles, nu-i convenea nici lui să audă mereu plângeri din partea conaţionalilor săi că legionarii sunt „şovinişti” şi că împiedică sistematic penetraţia economică a Reichului în România. Dar, cu spiritul său larg şi generos, înţelegea convulsiile unei revoluţii ajunse la putere şi necesitatea ca să se lase timp mişcării până ce se va integra în structura Statului.

Dar şi răbdarea lui avea o limita. Ca orice înalt funcţionar, Neubacher trebuia să anunţe şi el „succese” la Berlin, Ce-a obţinut din colaborarea cu regimul legionar? Ce beneficii materiale pentru Reich? Ce întreprinderi au întrat sub controlul german? Toate vârfurile hitleriste se întreceau în a obţine avantaje pentru Reich din postul ce-l ocupau, căci cu, ele îşi justificau situaţia. Fără succese în carieră, riscau sa fie înlocuiţi.

De altă parte, cultivând relaţiile cu noi, Neabacher se expunea criticilor lui Fabricius. Ministrul Reichului la Bucureşti acceptase victoria legionară pentru că nu avea încotro, depăşit de şuvoiul evenimentelor, dar în sinea sa niciodată nu pe împăcase cu ea, deoarece îi răsturnase toate tezele şi prevederile ce le susţinuse ani de zile la Berlin. După constituirea noului guvern, s-a legat trup şi suflet de Antonescu, văzând în el nu numai un protector, dar şi un aliat posibil, cu care ar putea să-şi ia revanşa contra noastră. Pe Neubacher îl tachina mereu pentru prietenia arătată mişcării. „Ei, să vedem ce-o să obţii de la legionari”. Şi râdea de el cu răutate când i se, aducea la cunoştinţă vreo nouă „ispravă” a comisarilor de românizare.

Dar nici contactele cu Neubacher nu mergeau cum trebuia. De câte ori ne întâlneam, venea cu chestiuni minore. Pleda cazul întreprinderilor evreieşti, unde erau interese germane în joc. Ceea ce aşteptam de la el, era ceea ce-i propusesem şi lui Antonescu, ca ei să ne ajute cu experienţa lor ca să ne întocmim şi noi propriul nostru plan economic, întrând şi noi în era economiei dirijate, graţie căreia Germania poartă cu succes greutatea războiului. Niciodată n-a deschis acest subiect în discuţiile noastre. Şi atunci am tras concluzia că nici Germanii nu erau interesaţi în refacerea economiei româneşti pe baze planificate, ci doar să meargă bine livrările de petrol şi cereale şi să acapareze cât mai multe întreprinderi din mâna evreilor. Mă gândeam că un plan elaborat de acord cu ei, eo ipso fixa şi limitele lor de penetraţie. Ştiam atunci de ce să ne ţinem, ce sectoare îi interesează şi cum se poate ajunge la o armonizare a intereselor comune. Atât Nemţilor cât şi lui Antonescu nu le convenea o economie ordonată, planificată, impusă de necesităţile războiului, ci o economie deschisă, de stil vechi, unde îşi puteau continua afacerile lor nestingheriţi evreii şi liberalii, iar, paralel, să acapareze şi oamenii de afaceri germani cât mai multe bunuri din România.

Este adevărat că la începutul lui Decembrie s-a semnat la Berlin un acord de colaborare economică româno-germană pentru zece ani, dar acest acord nu privea organizarea economiei româneşti, în sensul preconizat de noi, ci se referea mai mult la ajutorul ce-l da Germania României, pentru întărirea ei economică, oferind un împrumut şi consilieri. Acord, de altfel, care nu s-a aplicat niciodată, căzând repede în desuetudine. Un plan economic presupunea un stat major de specialişti, care, după luni de zile de studiu, să prezinte guvernului concluziile lor.

În faţa lui Neubacher şi a întregului personal diplomatic german, eram pus în stare de inferioritate şi prin faptul că nu puteam dezvălui „secrete de Stat”. Nu-i puteam informa că Leon şi Generatul erau autorii legii comisarilor de românizare, că Antonescu ne-a cerut să oprim avalanşa de cumpărători germani a bunurilor evreieşti, că incidentele, unde şi când se întâmplau, stau sub patronajul Conducătorului, ca noi nu suntem decât executanţii unor ordine. Nu puteam să-l pârăsc „sublimei porţi” pe Şeful Statului. Niciodată şi în nici o conversaţie cu reprezentaţi ai Reichului n-am azvârlit răspunderea unei acţiuni asupra Generalului. Era mult mai profitabil din punct de vedere politic pentru noi, dar nu era nici loial şi nici demn de un român.

Vai, din nefericire, Generalul nu avea aceeaşi concepţie a onoarei româneşti. Nu avea scrupule de conştiinţă ca să ne înnegrească, ori de câte ori reprezentanţii Reichului protestau pentru atitudinea „intransigentă” a legionarilor. Nu se solidariza cu noi, zicând „sunt executanţii politicii mele”. Nu se va găsi în nici un document german vreun cuvânt de critică la adresa Generalului, rostit de mine sau de colaboratorii mei cei mai apropiaţi.

Era în a doua jumătate a lunii Octombrie, nu mai reţin exact ziua când am fost avizat de Greceanu că Clodius vrea să mă cunoască şi pentru a înlesni această întâlnire, a aranjat o cină la el acasă, la care va participa şi Neubacher.

Ambasadorul Clodius era superiorul lui Neubacher, înalt funcţionar la Ministerul de Externe (Stellvertreterleiter der Wirtschaftpolitischen Abteilung). Evident, m-a interesat mult să cunosc acest important personaj din anturajul lui Ribbentrop, care deţinea o poziţie-cheie în relaţiile economice ale Germaniei cu ţările europene. Speram ca, în cursul acestei întâlniri, să am cu el o conversaţie lămuritoare de înalt nivel. Îmi dădeam seama că fusese şi el copios informat despre „experimentele economice legionare” din România şi aşteptam să deschidă discuţia asupra acestei chestiuni pentru a pune lucrurile la punct şi pentru a-i sonda opinia asupra ideii mele de a organiza economia ţării noastre după principiile economiei dirijate. Eu urmăream să se ajungă la o colaborare de fond cu ei, în care fiecare partener să-şi cunoască exact limitele şi obligaţiile luate. De la economia convulsivă, bazată pe acaparare şi jaf, să se ajungă la o economie ordonată.

Greceanu şi soţia lui, care era de origine germană, erau nişte amfitrioni admirabili. Ştiau să creeze în casa lor o atmosferă caldă şi prietenească, în care fiecare se simţea bine. În cursul mesei, n-au avut loc decât conversaţii banale, obişnuite la mesele diplomaţilor, dar nu s-a abordat nici o problemă serioasă. Mă aşteptam ca după masă, după ce ne-am retras într-un salonaş la cafea, ca discuţia sa fie deschisă de Clodius. Dar nici atunci, nici Clodius şi nici Neubacher, nu au ridicat vreo problemă legată de misiunea lor în România. Văzând rezerva lor, am crezut inoportun să-i provoc eu la discuţie.

N-am înţeles prea bine pentru ce s-a organizat aceasta întâlnire. Probabil Clodius vroia să mă cunoască, pentru a raporta la Berlin impresiile lui. În orice caz, s-a pierdut prilejul poate unic, să ne lămurim reciproc poziţiile.

13. Două legi contra evreilor

În vreme ce înfiinţarea comisarilor de românizare şi toate celelalte acţiuni întreprinse pentru stăvilirea acaparării comerţului evreiesc de către germani nu ne aparţineau direct, ci am fost târâţi în ele prin forţa împrejurărilor, în urma unui proces economic ce-şi are originea în Sinagogă şi în care am întrat prin dispoziţiile date de Conducătorul Statului, cu obiectivul de a salva patrimoniul naţional, cele două legi din timpul guvernării noastre, de expropriere a bunurilor rurale evreieşti, sunt de inspiraţie legionară.

Ideea care m-a călăuzit, după consultări cu figuri proeminente ale mişcării, a fost să separăm masa ţărăneasca de influenţa nefastă a evreimii, care, prin corupţia ce-o împrăştie, prin uzură şi alcoolism, distruge rezervorul de vitalitate al neamului. Situaţia oraşelor era lamentabilă din cauza marelui număr de evrei ce s-au aciuit în ele şi au acaparat cea mai mare parte a comerţului, dar penetraţia lor la ţară era infinit mai dăunătoare. Graţie complicităţii cu politicienii, plătiţi de evrei pentru a le face toate hatârurile, bogaţii codri ai României piereau de pe urma exploatării lor sălbatice. Evreii, proprietari de păduri sau arendaşi, nu se îngrijeau să reîmpădurească locurile tăiate şi lăsau munţii golaşi, trecând la exploatarea altor perimetre. Apoi, muncitorii români, angajaţi de ei la întreprinderile forestiere, erau plătiţi cu salarii de mizerie, trăgând toată vlaga din ei. Deţinând apoi cea mai mare parte a fabricilor de spirt de la sate şi oraşe, evreii alcoolizau populaţia, amestecând adeseori spirtul curat cu cel metilic. În ziarele epocii dintre cele doua războaie adeseori se citeau cazuri de moarte sau de orbire de ţărani şi muncitori din cauza „spirtului negru”, vândut de cârciumarii evrei.

Evreii pătrunseseră adânc în viata satelor noastre, au acaparat comerţul de cereale, au pus mâna pe morile principale şi alte industrii textile şi alimentare, strâns legate de trebuinţele populaţiei rurale. Ţărănimea era redusă la cultura pământului, iar pentru valorificarea produselor agricole era avizată aproape exclusiv la reţeaua speculanţilor evrei. În sfârşit, n-a scăpat de rapacitatea lor nici mica proprietate ţărănească, pe care au început să o achiziţioneze fie direct, fie prin intermediari. Mii de hectare din vatra ţărănească au trecut în posesia lor.

Oprirea acestui proces de degradare şi de deposedare al ţărănimii era o datorie primordială a regimului legionar. Problema a fost semnalată încă din secolul trecut de cele mai mari somităţi intelectuale ale neamului nostru, oameni politici, scriitori, ziarişti şi filozofi. Au dat alarma asupra pericolului evreiesc şi au cerut măsuri pentru stăvilirea lui. Dar până la regimul legionar nu s-a întreprins nimic pentru apărarea ţărănimii. Corupţia clasei conducătoare era prea mare pentru a da ascultare strigatului de jale care se ridica de pe ogoarele româneşti.

Cel dintâi decret de expropriere rurală a bunurilor evreieşti a apărut în Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940 şi se referea precumpănitor la terenurile agricole. Extragem din acest decret dispoziţiile lui principale:

„Evreii de orice categorie nu mai pot stăpâni, dobândi sau deţine, sub nici un titlu şi nici o calitate: proprietari, uzufructari, asociaţi sau administratori, proprietăţi rurale, adică terenuri arabile, fâneţe, islazuri, terenuri neproductive, bălţi, iazuri, vii, conacuri, parcuri, livezi cu pomi fructiferi, pepiniere, crescătorii de animale şi păsări, stupării, grădini de flori, indiferent dacă acestea sunt situate în perimetrul municipiilor, comunelor urbane, suburbane sau rurale.

Toate acestea trec în patrimoniul Statului, împreună cu întregul inventar viu sau mort, stocurile de cereale şi nutreţuri, aflate pe aceste proprietăţi sau oriunde, dacă sunt destinate exploatării acestora. Se declară nule de plin drept toate contractele de arendare, asociaţie şi administrare între un proprietar neevreu şi un arendaş, asociat sau administrator evreu”.

Articolele decretului se refereau în continuare la modalităţile lui de aplicare şi de despăgubire a evreilor expropriaţi.

Articolul ultim din decret era deosebit de important, căci elimina din circuitul rural plaga arendaşului evreu. În Moldova, mai ales, mulţi proprietari de moşii nu-şi cultivau singuri pământul, ci preferau să trăiască la oraş cu banii luaţi de la arendaşii evrei, iar aceştia, la rândul lor, exploatau până la sânge ţăranii care lucrau pe moşiile arendate.

Al doilea decret poartă data de 17 Noiembrie 1940 şi îl completează pe cel dintâi, dispunând exproprierea pădurilor, a industriilor forestiere, a fabricilor de spirt, a morilor, plus alte întreprinderi mai mici:

”Se expropriază de la evrei – persoane fizice sau societăţi.

Pădurile împreună cu toate construcţiile, uneltele, liniile ferate etc.

Morile de orice fel, situate chiar în oraşe.

Pivele şi teascurile ţărăneşti în ulei.

Pivele ţărăneşti de postav, în comunele rurale şi suburbane, împreună cu terenul, inventarul viu şi mort şi toate stocurile de produse şi materii prime.

Industriile forestiere, cu toate construcţiile, teren, instalaţii etc.”

Restul articolelor se referă la aplicarea şi interpretarea diferitelor dispoziţii.

Cu aceste două decrete, evreii au pierdut posesiile lor din mediul rural şi un vechi deziderat al celor mai mari gânditori ai neamului nostru a fost îndeplinit. Ţărănimea a fost eliberată de vâscul care îi înăbuşea puterile ei vitale. Nu ştiu în ce măsură s-au menţinut în vigoare aceste decrete sub regimul militar a lui Antonescu sau au fost anulate prin diverse subterfugii administrative, înlesnite de corupţia cadrelor conducătoare.

La întocmirea celor două decrete, n-am întâmpinat nici cea mai uşoară greutate din partea Conducătorului Statului. Între putinele lucruri în care ne-am înţeles perfect. Mihai Antonescu a fost foarte prompt şi conştiincios. El s-a însărcinat cu redactarea decretelor şi toate specificările referitor la proprietăţile evreieşti care cădeau sub expropriere, au fost opera lui. Eu nu cunoşteam suficient de bine gradul penetraţiei evreieşti în mediul rural.

Evreii, în publicaţiile lor postbelice, spun că „am fost jefuiţi de legionari” şi bunurile pe care le aveau în aria rurală şi dau fel de fel de cifre, asimilându-le pierderilor ce le-au avut în oraş. Interpretarea acestor autori era eronată şi răuvoitoare. Aceste terenuri, păduri, fabrici, etc., au întrat în patrimoniul Statului şi nu al particularilor. Exproprierea lor s-a realizat pe baza unei legi. A fost o expropriere legală. Statul are dreptul să-i exproprieze pe particulari când interesele colective o cer. După primul război mondial, marii moşieri ai României au fost expropriaţi în beneficiul ţărănimii, lăsându-li-se numai o mică parte din ce aveau înainte. Acţiunea din 1940 nu diferea de cea de atunci şi privea tot bunăstarea ţărănimii. Plugarii erau pe punctul să cadă victima rapacităţii evreieşti, care se năpusteau asupra lor ca o armată, în ordine de bătaie şi înzestraţi cu enorme mijloace materiale.

14. Consiliul de administraţie legionar la Malaxa

Ani scris în volumul precedent de întâlnirea mea cu industriaşul Malaxa, la vila lui de la şosea. După formarea guvernului, l-am vizitat la biroul lui de la fabrica ce-o avea la marginea Bucureştilor, cu scopul de a trata cu el anumite cereri ale muncitorilor de la întreprinderea lui.

La uzinele Malaxa se formase încă din timpul Căpitanului un puternic grup legionar, constituit din ingineri, subingineri, maiştri şi muncitori. Malaxa îi privea cu ochi binevoitori, pe legionarii angajaţi la el, nu numai pentru că îl ocrotea de activităţi subversive, dar şi pentru prietenia ce-l lega de anumite persoane ataşate mişcării, cum erau profesorul Nae Ionescu şi inginerul Virgil Ionescu.

Venisem la el însoţit de o delegaţie legionara, reprezentându-i pe toţi muncitorii şi angajaţii de la această întreprindere. Ne-a primit cu oarecare teamă şi a aprobat fără nici o obiecţie atât îmbunătăţirile de salarii cat şi alte revendicări de ordin social, prezentate de delegaţie într-un program de zece puncte.

Era cea dintâi victorie ce-o obţinea muncitorimea româna de la un patron, fără greve şi fără tulburări. După o scurtă reuniune, cam de o jumătate de oră, am vizitat, însoţit de director, uzina. Pe unde treceam, eram primit cu aclamaţii de muncitori, care, între timp, aflaseră de noua scară de salarizare.

Peste câteva zile de la aceasta vizită, citesc în ziare că s-a constituit un Consiliu de Administraţie cu majoritatea legionară la întreprinderile Malaxa. În Consiliu figurau, între alţii, Titi Cristescu din Obor, inginerul Nicolae Horodniceanu şi Fănică Anastasescu. Am fost şi surprins şi supărat, căci noul Consiliu luase fiinţă fără cunoştinţa mea. Nu ştiam cine a tratat cu Malaxa această chestiune şi dacă a fost o iniţiativă legionară. Dar m-am liniştit când am aflat că Malaxa însuşi propusese aceasta schimbare în Consiliul de Administraţie.

Care era calculul industriaşului? Câta vreme trăia Regele Carol, se afla sub înalta protecţie a acestuia, făcând parte dintre intimii lui, nu cei mai influenţi. Cheltuia sume enorme ca să-şi menţină favorurile camarilei, în şperţuri şi joc de cărţi. Malaxa lupta cu armele ce i le oferea mediul politic corupt în care trăia, pentru a supravieţui. Plecarea Regelui Carol l-a lăsat descoperit la vârf. Toată industria lui era ameninţată. Odată cu luarea conducerii lui Antonescu, puterea economică a Statului revenise în mâinile liberalilor, care dominau la Banca Naţională şi la ministerele economice. De la liberali Malaxa nu se putea aştepta la nimic bun, deoarece aceştia îl detestau pentru trecerea ce-o avusese pe timpul lui Carol. În aceasta situaţie, singura salvare i se părea a fi mişcarea, atât prin întrarea ei în guvern cât şi prin faptul că avusese prilejul să mă cunoască personal înainte de răsturnarea de la 6 Septembrie. Cu o grabă înfrigurată şi fără a mă informa cel puţin, a recurs la soluţia unui Consiliu de Administraţie legionar, socotind că s-a pus la adăpost de intrigile liberalilor şi treaba o sa meargă ca înainte.

Generalul Antonescu nu mi-a făcut nici o observaţie când a aflat de episodul de la Malaxa, doar azvârlea uneori câte o aluzie răutăcioasă la adresa fostului membru al camarilei „care-şi găsise ocrotire la noi”. Până într-o zi când, din cauza acestui Consiliu, am fost pus într-o situaţie penibila fata de Conducătorul Statului. Cam la o lună de la intrarea în funcţie a acestui Consiliu, se prezintă la mine mai mulşi membri ai lui, rugându-mă ca să intervin pentru obţinerea de fonduri de la Banca Naţională. Abia atunci am aflat pe ce baze funcţiona sistemul financiar al fabricilor Malaxa şi de ce s-a grăbit să improvizeze un Consiliu de Administraţie legionar. Malaxa nu lucra cu banii proprii, ci cu banii Statului. Ori de câte ori lua comenzi de la Stat pentru fabricarea de locomotive, vagoane, automotoare, tuburi destinate industriei, primea nu credite, căci nu plătea dobânzi pentru ele, ci avansuri. Aşa lucra Malaxa de când a luat fiinţă întreprinderea lui. Era un abuz perpetuu, pe care trebuia să-l onoreze cu marile sume de bani pe care le împărţea generos la toţi potentaţii regimului, în frunte cu Regele Carol. O însemnată parte din beneficiile lui se duceau pe aceste cadouri.

Abia instalat Consiliul de Administraţie legionar, şi se iveşte acest moment fatidic, când casa lui Malaxa era goală. Banca Naţională nu mai era dispusă să-i procure fondurile necesare, conform tradiţiei stabilite până atunci sub Regele Carol. Generalul, la presiunea liberalilor, ordonase Băncii Naţionale să nu-i mai anticipeze nici un ban. Situaţia era gravă, căci întreprinderea se sufoca. În acest moment critic, vin la mine consilierii legionari ca să mă roage sa intervin pe lângă General ea să dispună deblocarea sumelor necesare pentru continuarea lucrului.

M-am dus la General cu sentimentul că chestiunea se va rezolva uşor. Dar n-a fost aşa. Abia am deschis gura şi Generalul, mânios, a izbucnit într-o tiradă contra lui Malaxa. Nici nu vroia să audă de el. I-am explicat cum am putut că nu putem rezolva abuzurile financiare ale lui Malaxa de azi pe mâine, cp ele datează de ani de zile şi sunt o moştenire a vechiului regim. Dacă îi luăm acum oxigenul financiar, e silit să închidă fabrica, ceea ce ar fi o pierdere mare pentru industria naţionala, pentru Stat şi pentru miile de muncitori, care ar rămâne fără lucru. A fost o discuţie destul de tare, căci aveam şi eu argumente puternice. În sfârşit Generalul a cedat şi a dat dispoziţii Băncii Naţionale să-i anticipeze milioanele de care avea nevoie în contul comenzilor contractate de Stat.

Am descoperit cu acest prilej că pe General şi mai ales pe Mihai Antonescu nu-i supărau atât de mult incorectitudinea lui Malaxa în relaţiile cu Statul, cât mai ales faptul că alesese un Consiliu de Administraţie de majoritate legionară. Malaxa poseda un mini-imperiu industrial. Controla şi „Reşiţa” şi alte fabrici importante din ţară. Pătrunderea legionarilor la Malaxa trezea gelozii în cercurile liberale şi germane, căci mişcarea ar fi câştigat o anumită greutate în economia ţării. Evident, nici eu nici camarazii de acolo nu se gândeau la o preponderenţă economică, ci doar să-i ajute pe muncitori şi să servească ţării din posturile ce le ocupau.

15. Imprimeria din Sărindar

Gazetele Dimineaţa, Adevărul, controlate de evrei, câtă vreme au apărut, căci fuseseră suprimate de guvernul Goga în Ianuarie 1938, ieşeau din teascurile propriei tipografii, din Strada Sărindar. De aici şi expresia de dispreţ folosită de grupările naţionaliste când se refereau la aceste ziare contaminate de iudaism: „presa din Sărindar”.

Într-o zi vine la locuinţa mea Malaxa cu un pachet de acţiuni şi mi le predă, zicându-mi:

– Domnule Sima, pachetul acesta de acţiuni aparţine societăţii anonime Dimineaţa şi Adevărul. Le-am cumpărat de la proprietarii lor evrei şi vi le ofer D-voastră pentru a ajuta acţiunea de presă şi de propagandă a mişcării. Din acest moment imprimeriile din Strada Sărindar vă aparţin. Vă fac acest dar în amintirea neuitatului meu prieten Nae Ionescu şi vă rog să nu daţi altă interpretare gestului meu.

– Domnule inginer, cu acest titlu, evocând duioasa prietenie ce v-a legat de Profesorul Nae Ionescu, dascălul generaţiei noastre, nu pot decât să primesc acest pachet de acţiuni şi vă mulţumesc pentru sacrificiul făcut. Fără îndoială, posesia atelierelor grafice din Sărindar ne va ajuta mult la difuzarea ideilor noastre în popor.

Imediat am procedat la îndeplinirea formalităţilor pentru transferul de proprietate al întreprinderii. Am întocmit actele pe numele meu, nu ca proprietate particulară, ci în calitate de şef al mişcării legionare.

Malaxa cumpărase pachetul de acţiuni cu suma de trei milioane lei. Suma părea mică în raport cu valoarea întreprinderii, dar societatea era grevată la Banca Naţionala cu o datorie de 40 de milioane de lei! Împrumut pe care ne-am obligat să-l restituim noi.

Tipografia din Strada Sărindar s-a numit de acum înainte „Imprimeriile Cuvântul”, căci aici s-a instalat ziarul Cuvântul. Tot din zaţurile ei au ieşit cea mai mare parte a cărţilor legionare ce le-am reeditat în decursul guvernării noastre.

16. Cancicov, Ministrul Economiei. Petra, Subsecretar de Stat.

În 10 Noiembrie 1940, Gheorghe Leon, Ministrul Economiei Naţionale, este înlocuit cu Mircea Canciov. Schimbarea nu avea nici o semnificaţie politică, nici internă şi nici externă. Şi unul şi altul erau liberali; şi unul şi altul serviseră şi în cabinetele Regelui Carol II; şi unul şi altul erau buni economişti, judecaţi prin prisma sistemului liberal; şi unul şi altul erau acceptaţi de Berlin; şi unul şi altul, în cursul gestiunii lor, s-au arătat binevoitori faţă de mişcare.

Plecarea lui Leon a fost determinată de influenţe… feminine. Soţia lui Canciov, Georgeta, care era şi un fel de scriitoare, plăcută şi inteligentă, pătrunsese în anturajul feminin al lui Antonescu. Doamna Antonescu, doamnele Veturia Goga, Veturia Manuilă, au adoptat-o în cenaclul lor. De atunci, Doamna Canciov era nelipsită din casa lui Antonescu, mai ales de la vila lui de la Predeal, unde-şi petrecea Conducătorul sfârşitul de săptămână. În discuţiile dintre aceste doamne s-a urzit planul de a-l înlocui pe Leon cu Canciov. O intrigă de Palat şi nimic mai mult.

Numirea lui Canciov a afectat şi poziţia noastră în guvern. Sa nu uităm că acest episod s-a petrecut în începutul lunii Noiembrie, când relaţiile noastre cu Generalul erau încă bune. Fără să fi cerut eu ceva, a venit Generalul cu propunerea ca, profitând de schimbarea titularului de la Economie, să numească şi un Subsecretar de Stat legionar la acelaşi Minister. Îmi cerea să dau numele persoanei alese cât mai în grabă. Daca se poate în 24 se ore. Aşa lucra Generalul. Nu-ti dădea timp nici să respiri.

Omul cel mai potrivit pentru această funcţie ar fi fost Gheorghe Ciorogaru, Doctor în Economie de la Heidelberg, ar fi fost un partener cu autoritate al lui Canciov. Din nefericire, aflasem despre el în ultimul timp lucruri neliniştitoare. După cum am scris într-un articol anterior, după întoarcerea lui Ciorogaru de la Berlin, îl rugasem să creeze o secţie de studii şi cercetări economice în cadrul mişcării, de care aveam atâta nevoie. A primit şi s-a pus pe treabă cu un grup de colaboratori, instalându-şi biroul în Strada Romei. A lucrat cât a lucrat, dar văzând că timpul trece, fără să i se dea atenţia cuvenită, şi-a pierdut răbdarea, a abandonat studiul şi a început să-l frecventeze pe Profesorul Codreanu. Împreună cu Preotul Borşa, îi propuneau Profesorul tot felul de planuri pentru răsturnarea mea, care s-au descărcat apoi în lovitura de la sediu. Regretând că trebuia să mă lipsesc de serviciul acestui specialist în economie, tocmai când era mai mare nevoie de el, evident numirea lui nu mai putea fi luată în considerare.

M-am interesat atunci dacă printre funcţionarii superiori ai Ministerului Economiei nu ar fi un camarad apt să ocupe acest post. Mi s-au dat câteva nume, dar Canciov mi-a atras atenţia ca uzanţele nu permit sa fie numit ministru o persoana care până atunci figurase ca funcţionar al aceluiaşi Minister.

În această situaţie, vine la mine Petraşcu, cu probleme de-ale Secretariatului. Îi spun ce mă frământă.

– Am eu pe cineva la Sibiu, îmi spune Petraşcu.

– Pe cine?

– Pe Nicolae Petra.

– Cine e acest Petra? N-am auzit de el.

– Un legionar de nădejde. Necazul este că e cumnat al lui Bidianu şi nu ştiu daca vă convine.

– Îmi convine dacă e un om priceput pentru acest minister.

– E director de bancă.

– A fi director de bancă în provincie, nu înseamnă a fi un bun ministru.

– E un om pregătit. De vederi largi, ponderat şi modest. N-a fost de acord cu atitudinea lui Bidianu din vară.

– Bine, chemă-l la Bucureşti să stau de vorbă cu el.

L-am văzut pe Petra. I l-am prezentat lui Canciov. A făcut impresie buna. Şi aşa a devenit Petra ministru, pe atunci un personaj necunoscut în politica ţării cât şi în mişcare.

În timpul cât a fost Petra Subsecretar de Stat la Economie, s-a ocupat şi de chestiunea comisarilor de românizare. Nu-i plăceau cum merg treburile în acest sector. Constatase anumite abuzuri. Mie-mi convine să se readucă în dezbatere această chestiune, căci se dovedea fragilitatea legii şi de aceea l-am încurajat sa continue ancheta. După ce a studiat dosarul comisarilor de românizare, chestiunea s-a tratat în reuniunea Consiliului de Miniştri din 13 Decembrie 1940. Conducătorul Statului fusese informat şi a cerut explicaţii lui Canciov. Acesta i-a răspuns:

”Am auzit că s-au făcut abuzuri, însă nu mi s-au adus nume. Când m-am întors de la Berlin, colaboratorul meu, Dl. Petra, mi-a făcut un rezumat al problemei. I-am cerut să mi-l facă în scris. Apoi mi-a spus : „Ne curăţăm dacă mergem înainte cu comisarii. S-au făcut o mulţime de hoţii şi pătăm regimul.

Trebuie să reglementăm aceasta chestiune. L-am rugat pe Dl. Petra s-o pună în studiu şi i-am cerut opinia lui. Nume, cazuri concrete nu mi-a adus. Mi-a arătat numai ca sunt unii care fac şantaj, alţii care s-au dat cu patronii în defavoarea Statului. Am cerut D-lui Petra ca împreună cu Dl. Crişan sa facă un control discret şi sa meargă cât mai adânc.

Această chestiune trebuie adusă la o soluţie. Să se găsească o procedură mai bună, dar fără să deservească ideea controlului şi a românizării întreprinderilor”.

La explicaţiile lui Canciov, răspunde Generalul, dând următoarele instrucţiuni.

”Sunt şi eu informat că serviciul acesta, a cărui idee a fost minunată, ca execuţie poate să ducă la catastrofă. Şi atunci nu putem să continuăm pe calea aceasta, din cauza persoanelor.

Prin urmare, chestiunea comisarilor trebuie privită sub trei laturi.

Mai întâi trebuie să facem ceea ce n-a făcut Leon: instrucţii, în raport cu categoriile de afaceri şi de acţiuni, care cad în atribuţiile lor.

În al doilea rând, trebuie să ne asigurăm ca instrucţiunile acestea, care trebuie făcute cât mai repede, nu rămân literă moartă. Trebuie ca Ministrul Economiei Naţionale să organizeze un sistem de controlori pe regiuni sau pe categorii de industrie, cărora comisarii de românizare şi patronii sa fie obligaţi sa le dea toate relaţiile de care au nevoie.

A treia latură a problemei este schimbarea tuturor acelora care nu sunt de acord cu noi. Nu ne uităm la persoane şi la cine le-a recomandat. Am convenit cu Dl. Horia Sima ca tot ce este rău plasat în administraţia Statului şi în industrie sa fie înlocuit. Nu este o piedică în această privinţă. Şi e mai bine că s-a sesizat Dl. Petra de chestiunea comisarilor, ca să facem purificare acolo printr-un om de-a lor.

Chestiunea aceasta trebuie tratată cu energie şi cu repeziciune, pentru că se petrec lucruri neplăcute: unii comisari, în loc sa-i ţină în loc pe jidani, s-au pus de acord cu ei”.

Dezbaterile acestui Consiliu de Miniştri confirmă cu cea mai mare evidenţă prevederile mele.

1. Generalul Antonescu recunoaşte că paternitatea legii comisarilor de românizare îi aparţine, când spune „Sunt şi eu informat că serviciul acesta, a cărui idee a fost minunată, ca execuţie poate să ducă la catastrofă”.

2. Recunoaşte că legea a fost defectuos întocmită. Îi lipsea complementul necesar ca să fie o bună lege. Partea ei de aplicare fusese lăsată în aer. Ce trebuie să facă comisarii de românizare? Cum să dirijeze procesul de românizare al întreprinderilor? Ce scopuri se urmăresc şi ce rechizite legale şi mijloace materiale li se pun la dispoziţie ca să-şi îndeplinească misiunea lor? Aveau puteri discreţionare în guvernarea întreprinderilor, dar nu li se indica cum să se folosească de ele.

Ceea ce recunoaşte Generalul:

”Mai întâi trebuie să facem ceea ce n-a făcut D-l Leon: instrucţiuni în raport cu categoriile de afaceri şi de acţiuni care cad în atribuţiile lor”.

3. Recunoaşte necesitatea unui control central, ceea ce eu propusesem de la început, pentru a nu lăsa soarta întreprinderilor la discreţia fiecărui comisar de românizare. El însuşi propune instituirea unui fel de supra-control:

”Trebuie ca Ministerul Economiei Naţionale să organizeze un sistem de control pe regiuni sau pe categorii de industrie, cărora comisarii de românizare şi patronii să fie obligaţi să le dea toate relaţiile de care au nevoie”.

4. Generalul nu vedea sau nu vroia să vadă că toate abuzurile semnalate provin dintr-o concepţie greşită a legii. Este imposibil să găseşti câteva sute de persoane competente şi corecte. Propunerea mea, cu crearea unei comisii centrale la Bucureşti, care să cerceteze fiecare caz de transfer de proprietate evreiască, ar fi dat rezultate mult mai bune.

După această dezbatere, s-au făcut câteva schimbări de personal şi s-au dat anumite instrucţiuni, dar viciul organic al legii n-a putut fi remediat.

17. Chestiunea petrolului

În chestiunea petrolului trebuie să avem în vedere două aspecte ale ei:

– livrările de petrol ale României spre Germania.

– proprietatea societăţilor petrolifere care exploatau subsolul românesc.

Cu izbucnirea războiului, Germania era avizata într-o măsură crescândă la importul de petrol românesc. În iarna anului 1939- 1940, Regele Carol sperând încă într-o victorie aliata pe frontul de vest, ca în primul război mondial, a sabotat exportul de petrol spre Germania, încât livrările au rămas mult în urma dorinţelor germane. Ca să remedieze aceasta situaţie, în Ianuarie 1940 a fost numit primarul de până atunci al Vienei, Dr. Neubacher Hermann, „ministrul însărcinat special cu chestiunile economice pe lângă Legaţia Germană la Bucureşti”. Nici Neubacher n-a avut mai mult succes în primele luni ale anului 1940, din cauza atitudinii de expectativă a Regelui Carol, care aştepta să se repete „minunea de pe Marna”.

După victoria Germaniei contra Franţei, livrările de petrol spre Reich n-au mai fost expuse nici unei piedici. În ziua când Regele Carol s-a decis să schimbe politica externă a României, orientându-se spre Axă, s-a semnalat la Bucureşti şi un pact al petrolului, în care cotele de export au fost stabilite la un nivel satisfăcător pentru nevoile Germaniei.

După biruinţa legionară de la 6 Septembrie, exportul de petrol spre Germania n-a mai constituit o problemă, deoarece la Bucureşti venise la putere un guvern prieten al Puterilor Axei. Totul depindea acum numai de mijloacele de transport, destul de precare până atunci, pentru ca petrolul românesc să ajungă din abundenţă în Germania.

Mai dificilă era chestiunea a doua, a apartenenţei întreprinderilor petrolifere. După primul război mondial, capitalul german a fost expulzat din industria petrolului românesc şi posesiile germane au fost împărţite între francezi, englezi şi belgieni. Ca urmare, principalele societăţi de petrol din România se aflau în mâna grupurilor de interese occidentale: Americani, Englezi, Olandezi, Francezi, Belgieni. Germanii au încercat în perioada 1938-1940 să reocupe poziţii în petrolul românesc, dar fără rezultate apreciabile. Câteva întreprinderi neînsemnate au trecut sub controlul lor.

Abia după instaurarea regimului legionar, Germanii au reluat ofensiva de pătrundere a lor în industria petroliferă a ţării. Ei sperau ca tocmai prin legionari interesele lor în acest domeniu să fie favorizate.

Dar în acest moment, care li se părea lor extrem de prielnic pentru expansiunea lor în petrol, s-au izbit de legea comisarilor de românizare, a lui Leon şi Antonescu. Pe baza acestei legi, Leon a numit comisari de românizare la toate societăţile petrolifere. Cei numiţi nu erau legionari, ci tineri ingineri care lucrau în petrol şi făceau parte chiar din cadrul de conducere al acestor întreprinderi. Cunoscând bine problema, fiind martori ai sălbaticei exploatări a acestei bogăţii româneşti în profitul capitalului străin, din care poporului român nu-i rămâneau decât firimituri, aceşti tineri ingineri, însufleţiţi de elan patriotic, la această mare cotitură a istoriei, socoteau sosit momentul ca, cu puterile cele aveau să readucă în patrimoniul naţional, cel puţin parţial, societăţile înstrăinate.

Abia şi-au luat în primire funcţiile, au şi fost asaltaţi de emisari germani, care le cereau să le deschidă porţile întreprinderilor pe care le aveau în supraveghere. Capitalul german se organizase, după îndrumările guvernului Reichului, în vederea unor achiziţii masive de acţiuni ale vechilor societăţi. Comisarii de românizare s-au opus pretenţiilor germane, creând de aici o noua sursă de conflict cu reprezentanţii Reichului în România. Ei stăruiau ca să apere această bogăţie româneasca pentru a nu cădea în mâna altor străini.

Grupul comisarilor de românizare din ramura petrolului au venit de câteva ori pe la mine, pentru a-mi expune neliniştea lor şi pentru a-mi cere sfatul. Eu le-am spus că nu ne putem opune frontal penetraţiei capitalului german în petrol, dar să ceara reprezentanţilor Reichului o colaborare cu capitalul românesc. Nimic mai natural. Nu putem admite ca societăţile engleze, franceze, belgiene etc., presupunând ca ar fi schimbate de stăpân, să fie acaparate de alţi străini. Trebuie luate în considerare în bloc toate interesele: ale vechilor acţionari, cele germane, dar şi cele româneşti.

În aceasta privinţă, un motiv de conflict cu Neubacher s-a ivit când ministrul a pretins ca societatea Astra Română, care aparţinea grupului olandez „Shell”, să treacă sub control german. Pe ce îşi baza această cerere? Trupele germane, când au ocupat Olanda, au capturat acţiunile societăţii Astra Română din România, de la sediul societăţii „ShelI”. Considerând aceste acţiuni o pradă de război, pe baza posesiei lor, pretindea cedarea imediată a Astrei în mâna unui om de încredere al lor. Consultându-l pe inginerul Caleia, unul dintre aceşti comisari, acesta mi-a explicat că germanii nu poseda acţiunile propriu-zise, ci numai cotoarele lor, care nu sunt echivalentele titlurilor de proprietate. Acţiunile au fost transportate peste Ocean odată cu mutarea sediului lui „Shell”.

În timpul guvernării noastre, germanii n-au putut pătrunde în industria petroliferă, izbindu-se de vigilenţa comisarilor de românizare, care, conform legii, dispuneau de puteri discreţionare.

Neînţelegere cu Neubacher am mai avut şi pe chestiunea Ministrului Dimitriuc, care fusese numit „Subsecretar de Stat pentru problemele petrolului”. Fiind o creatură a regimului carlist, am încercat să-l dislocăm, pentru că ocupa o poziţie-cheie în economia naţională. Antonescu era dispus să-l concedieze, dar ne-am izbit de opoziţia înverşunată a lui Neubacher. Acesta a venit atât la Conducător cât şi la mine, cerându-ne cu cea mai mare energie să-l păstrăm pe Dimitriuc, deoarece colaborarea cu el merge excelent.

Dimitriuc a rămas mai departe la Economia Naţională, unde exercita un fel de paşalâc, neascultându-i decât pe Nemţi, ştiindu-se protejat de ei. A jucat un rol important în tratativele economice cu Germania, în care subiectul principal de discuţie în schimburile comerciale era petrolul.

18. Cursul mărcii germane

Dr. Neubacher, Ministrul Reichului pentru afacerile economice la Bucureşti, s-a prezentat Ministrul de Finanţe, George Creţianu şi după aceea Subsecretarului de Stat la acelaşi Departament, Constantin Papanace, cam pe la începutul lunii Noiembrie, pentru a le cere să consimtă la fixarea unui nou curs al mărcii, ridicându-l de la 50 lei, cat era pe atunci, la 60 de lei. Papanace a căutat să-l convingă pe Neubacher că nu e momentul cel mai potrivit ca să pretindă această devalorizare a leului în raport cu marca, deoarece economia românească a suferit mult de pe urma pierderilor teritoriale şi încă nu s-a întremat. Dimpotrivă, ar trebui ca Marele Reich să ţină seama de această situaţie precară şi să ajute României să-şi însănătoşească baza materiala de existenţă, fapt care va avea repercusiuni favorabile şi în schimburile cu Germania.

Chestiunea a fost tratată şi în următorul Consiliu de Miniştri. Creţianu şi Papanace au expus teza lui Neubacher şi răspunsul lor. Ei au explicat împuternicitului Reichului pentru chestiunile economice că stabilirea unui nou curs al mărcii, superior celui vechi, ar însemna o grea lovitură pentru economia naţională. Generalul Antonescu a aprobat atitudinea lor şi li s-a cerut să nu cedeze.

Mare mi-a fost mirarea că după acest Consiliu, în care Generalul susţinuse ferm şi categoric punctul de vedere al Ministerului Finanţelor, în cursul vizitei lui la Berlin, 22- 24 Noiembrie 1940, şi-a schimbat opinia şi, în conversaţiile economice avute cu acest prilej, a acceptat cererea lui Neubacher, adică urcarea mărcii de la 50 la 60 de lei. La prima discuţie avută cu Generalul, după întoarcerea lui din Germania, mi-a mărturisit, fără a mă privi în ochi, ci undeva pe pereţi, că a trebuit să admită noul curs al mărcii pentru a obţine împrumutul.

Conducătorul Statului ne administrase o nouă lovitură joasă, între multe altele. Pe de-o parte, ne cerea să rezistam pretenţiilor germane, căci cel mai aprig oponent al propunerilor lui Neubacher era ministrul legionar Papanace. Pe de altă parte, ajuns la Berlin, îşi renega propria lui atitudine, anulează ordinul dat în Consiliul de Miniştri şi se supune exigenţelor germane. Evident, noi am rămas descoperiţi, nişte naivi care nu ne pricepem „să facem politică”.

Ridicarea cursului mărcii nu era nici cel puţin justificată din punct de vedere al schimburilor dintre cele două ţări. România, în acea conjunctură europeană, avea mult mai mult de oferit decât Germania de dat. Petrolul românesc era vital pentru soarta războiului şi valoarea lui cântărea greu în acordurile dintre cele două State. De altă parte, graţie nefericitei politici germane de înţelegere cu Rusia, noi am ieşit cu graniţele ciuntite şi cu o economie zdruncinată. Era de datoria Reichului, ca noul nostru aliat, să ajute la refacerea economiei româneşti şi nu să o încarce cu un nou tribut.

Ridicarea cursului mărcii anula apoi într-o oarecare măsură însăşi valoarea împrumutului contractat de 600 de milioane de mărci, deoarece pentru restituirea lui aveam la dispoziţie un instrument de schimb mult mai slab. Exportul României trebuia să crească considerabil pentru a compensa noua scădere a monedei, pe baza unui curs artificial fixat.

Generalul Antonescu la Berlin a abandonat interesele economiei româneşti pentru a capta bunăvoinţa lui Hitler. În vreme ce mişcarea apărea în ochii potentaţilor celui de-al Treilea Reich, după aceasta incalificabilă concesiune, ca o organizaţie şovinistă, care se opunea sistematic tuturor planurilor de colaborare cu Germania, Generalul se înălţa în ochii lor ca un om politic realist şi loial, singurul capabil sa integreze România în marele spaţiu economic german.

 

19. Conflictul de la Mediaş

Conform ordinului primit de la Sinagogă, evreii din Ardeal şi Banat vindeau prăvăliile lor saşilor, evitându-i pe români. Am explicat într-un capitol motivele acestei politici. Fireşte, minoritatea germană era satisfăcută că întreţine relaţii privilegiate cu evreii în cumpărarea bunurilor lor. Fără să facă eforturi mari, îşi puteau mări reţeaua lor de magazine şi volumul lor de afaceri.

Pentru a nu fi tulburaţi de români în aceste operaţii, saşii şi evreii s-au pus de acord ca să trateze în secret vânzarea prăvăliilor, pentru ca autorităţile să nu afle decât în momentul când actele erau încheiate şi nu se mai putea reveni asupra tranzacţiilor. Fenomenul fusese semnalat în întreg Ardealul şi Banatul.

La Mediaş, conflictul între români şi saşi pe această temă luase aspecte mai aspre, care a pus atât guvernul cât şi mişcarea într-o situaţie neplăcută. Incidentele au fost consemnate într-un raport al Ministerului de Interne, care a fost prezentat Conducătorului Statului şi apoi a fost dezbătut şi în Consiliul de Miniştri:

Bucureşti, 18 Decembrie 1940

Ministerul Internelor Cabinetul Ministrului

”Am onoarea a face cunoscut că, în urma cercetărilor făcute, Prefectul judeţului Târnava-Mare raportează:

l. În ziua de 27 Noiembrie 1940, pe când se aflau în gara Copşa Mică, toate autorităţile publice, prefectul, şeful poliţiei, comandantul Legiunii de Jandarmi, în aşteptarea trenului cu care se înapoia Dl. General Ion Antonescu, Conducătorul Statului – de faţă fiind şi Dl. General Vasiliu şi Dl. Ministru Rioşeanu, saşii din Mediaş au ocupat, prin echipe organizate, prăvăliile evreieşti din centrul oraşului, în număr de 10 (zece), pretextând ca au contracte de vânzare-cumpărare cu evreii, când în realitate ei nici până astăzi nu au perfectat aceste contracte.

Puşi în faţa acestui atac prin surpriză şi pentru a nu da loc la conflicte cu minoritatea săsească şi după ce, prin intervenţia Mişcării Legionare s-au procurat creditele necesare, s-a început şi de Mişcarea Legionară bătălia cumpărării imobilelor jidăneşti, care au mai rămas în Sighişoara, Mediaş şi în restul judeţului.

La operaţia aceasta de cumpărare de imobile, se căuta a se respecta în totul dispoziţiile legale în vigoare. Faptul că românii vor să ajungă în această regiune în proprietatea prăvăliilor şi al imobilelor jidăneşti, explica toată nemulţumirea şi agitaţia saşilor, care s-au erijat acum în fervenţi apărători ai jidanilor de pretinsele brutalităţi la care evreii ai fi supuşi din partea autorităţilor româneşti. În realitate, ei urmăresc să-i înlăture pe români de la orice cumpărări de bunuri care aparţin evreilor. Prin lumina acestor date este a se vedea şi incidentul din noaptea de 3-4 Decembrie 1940 de la Mediaş.

Organele de control ale Inspectoratului de Poliţie din Alba-Iulia au avut o atitudine mai aspră fată de câţiva evrei din Mediaş, care vroiau să cedeze prăvăliile lor exclusiv saşilor.

Gărzile cetăţeneşti pe care saşii pretind că le-au instituit cu prilejul acelui incident, pentru apărarea populaţiei, sunt în realitate nişte echipe ce fuseseră instalate în faţa prăvăliilor şi în curţile prăvăliilor evreieşti cu aproximativ o săptămâna înaintea acelui incident, cu scopul de a-i opri pe români să intre în tratative cu jidanii pentru cumpărarea prăvăliilor sau imobilelor.

În ziua de 4 şi 5 Decembrie, Prefectul judeţului a fost la Bucureşti, chemat la Ministerul Coordonării, iar în ziua de 5 Decembrie 1940, Dl. Comandant al Garnizoanei şi al Pazei teritoriului judeţului, Dl. Lt. Col. Antohi, s-a deplasat la Mediaş, luând măsuri de ordine, comunicând Prefectului că situaţia nu prezintă nimic grav.

În ziua de 8 Decembrie, Prefectul judeţului a cercetat personal chestiunea de la Mediaş şi a constatat că populaţia românească este profund indignată de atitudinea Saşilor, care îi sprijină pe evrei şi nu se împacă deloc cu ideea că ar putea şi românii sa cumpere prăvălii ori imobile de la evrei. Ori, în agitaţia şi alarma pe care au dat-o evreii, ca o ironie a soartei, ei se vad apăraţi şi încurajaţi în aceasta, tocmai de concetăţenii noştri saşi”.

Ministrul Afacerilor Interne, General Petrovicescu

Din examinarea acestui raport, făcut de Prefectul Judeţului Târnava Mare şi însuşit de Ministrul de Interne, General Petrovicescu, rezultă următoarele fapte:

l. Evreii vindeau prăvăliile din proprie iniţiativă, fără constrângere, pregătindu-se să părăsească ţara.

2. Evreii s-au pus de acord cu saşii să le vândă lor prăvăliile şi, ca să nu afle românii, să duca tratativele în cea mai mare taină.

3. Prăvăliile cumpărate de saşi erau în centrul oraşului şi reprezentau comerţul cel mai înfloritor al Mediaşului.

4. Puşi în fata acestor fapte, au încercat şi românii să cumpere alte prăvălii evreieşti, din ceea ce rămăsese.

5. Românii s-au izbit şi în aceasta încercare de aceeaşi coaliţie evreo-săsească, interzicându-le accesul la alte bunuri evreieşti.

6. Saşii luau apărarea evreilor, denunţând presupusele brutalităţi pe care le-ar fi suferit din partea autorităţilor româneşti.

7. Pentru a-i apăra pe evrei, saşii au organizat nişte pichete pe care le-au postat în faţa prăvăliilor evreieşti. În realitate, „pentru a-i înlătura pe români de la orice cumpărări de bunuri care aparţin evreilor”.

8. Ca urmare, s-au petrecut o serie de incidente, fără gravitate, dar care indicau un anumit grad de tensiune între populaţia româneasca şi minoritatea germana de la Mediaş.

Acesta e filmul evenimentelor, aşa cum rezultă din raportul Ministerului de Interne. Pentru mişcarea legionară nu era decât motiv de îngrijorare să se nască incidente cu minoritatea germană, ştiind prea bine că această minoritate se bucura de protecţia puternicului Reich German. De altă parte, saşii din Ardeal erau camarazii noştri de ideologie în lupta contra comunismului. Am intervenit imediat la prefectul judeţului ca să tempereze zelul legionarilor, chiar dacă dreptatea ar fi de partea lor. Astfel de acţiuni ne făceau mai mult rău şi aduceau mai mare pagubă.

Dar originea acestor incidente era mult mai adâncă. Erau consecinţa lipsei unui plan economic, a unei directive, care să organizeze economia naţională. Inconvenient pe care Generalul nu-l vedea sau se prefăcea că nu-l vede. Daca ar fi existat planul cerut de mine de la începutul guvernării noastre, astfel de incidente nu s-a fi produs, deoarece în acest plan s-ar fi înglobat, relaţiile noastre cu Germania şi cu minoritatea evreiască. Am fi ştiut atunci cum să procedăm, în ce limite şi pe ce etape. Acum mergeam înainte târâţi de evenimente şi nu dominându-le din perspectiva unei viziuni generale a realităţii economice româneşti.

20. Apoteoza muncitorimii

Pătura socială care a simţit mai mult binefacerile guvernării legionare a fost muncitorimea. Pentru ţărănime n-am putut face prea mult din cauza timpului prea scurt al guvernării noastre. Singura ei mulţumire a fost că nu mai era terorizată şi batjocorită de odioşii de jandarmi. Dar ţărănimea era cu noi ştiind că ne vom îngriji şi de soarta ei. În planul ce-l aveam, ne gândeam în primul rând sa punem la dispoziţia plugarilor credite ieftine, eşalonate pe mai mulţi ani, ca să scape de împrumuturi oneroase la bănci şi de uzura evreilor. În revista Muncitorul Legionar, care apăruse în 10 Noiembrie, sub conducerea lui George Macrin, scriam următoarele:

”Odată cu România Legionară, începe pentru muncitorul român o eră de dreptate şi de omenie. Grija de soarta lui ne-a lăsat-o însuşi Căpitanul, care a fost veşnic frământat de icoana celor chinuiţi şi năpăstuiţi. Muncitorul Român păşeşte astăzi mândru şi senin pe drumul biruitor al Gărzii de Fier. El ştie că o viaţă nouă începe pentru el. El ştie că în curând suferinţele lui vor apune şi munca lui va fi răsplătită”.

Horia Sima

Problema muncitorilor era mai la îndemână de rezolvat, căci nu trebuia decât să le impunem întreprinderilor să se poarte mai omeneşte cu ei, revizuindu-le scara de salarizare. În aceasta privinţă, n-am cunoscut un moment de linişte, intervenind oriunde era nevoie pentru a uşura viaţa muncitorului. Am povestit cum m-am dus la Malaxa şi acesta a aprobat caietul de revendicări al personalului angajat la el, muncitori şi funcţionari. Era o primă victorie pe frontul social al Noii Românii. A doua „descălecare” a mea în lumea muncitorilor a fost la Brad, în judeţul Hunedoara, unde erau minele de aur ale societăţii „Mica”. Fusesem profesor în această localitate şi cunoşteam starea de mizerie a muncitorilor care lucrau sub pământ ca să scoată aurul din măruntaiele lui.

La societatea „Mica” stăpânea, pana la venirea noastră la conducere, Ion Gigurtu. Politica lui de salarizare a angajaţilor varia după importanţa politică şi socială a fiecărui grup. Era extrem de generos cu membrii Consiliului de Administraţie, între care figurau de obicei oameni politici, cum era Octavian Goga. Plătea bine cadrul de conducere al întreprinderii, directori şi ingineri superiori. Era destul de zgârcit cu micii funcţionari, iar pe cei care se trudeau mai mult, pe muncitorii care scormoneau după aurul din mina, îi trata ca pe nişte paria, plătindu-i mizerabil.

În timp ce se purta atât de hain cu muncitorii, a lăsat să se construiască pe o înălţime din apropierea Bradului un sanatoriu pentru tuberculoşi, vrând să arate grija ce-o poartă muncitorimii. În loc de a le da salarii mai bune, pentru a nu deveni tuberculoşi, le oferea camere de spital pentru a-şi scuipa plămânii! Gigurtu se prefăcea pe deasupra că este un adept al mişcărilor naţionaliste, când în realitate era un trimis al Regelui în mijlocul lor, pentru a le ţine sub control, cu ajutorul mijloacelor de care dispunea. În vara anului 1940, şi-a dezvăluit adevărata identitate politică: prea supus servitor al Majestăţii Sale. În criza care a precedat alungarea de pe tron a Regelui Carol, a cerut Generalului Antonescu „să tragă în legionari!”.

După cuvântarea mea de la Braşov din 9 Octombrie, în care am denunţat atrocităţile maghiare din Ardealul de Nord, m-am repezit la Brad ca să rezolv la faţa locului şi problema acestor muncitori şi le-am vorbit de pe o tribuna improvizată. Am evocat lupta şi sacrificiile Căpitanului pentru ţara flămândă şi goală, le-am explicat concepţia lui despre drepturile şi datoriile muncitorului şi le-am amintit mila ce-o simţea pentru muncitorii care lucrează sub pământ, cărora trebuie să li se facă dreptate înaintea tuturor. Pentru asta am venit şi eu în mijlocul lor ca să le aduc vestea cea buna că soarta lor se va schimba sub regimul legionar.

Mă uitam la ei, vreo doua mii de oameni. Toţi, fără excepţie, aveau feţele supte şi palide, privirea stinsă şi spinările încovoiate înainte de vreme. Erau oameni între 20-40 de ani. La cuvintele mele, n-au răspuns nici cu aplauze şi nici măcar cu aprobări din cap. Stăteau închişi în durerea lor. O mulţime apatică, fără interes. Un scepticism ancestral îi povăţuia să nu mai creadă în nimeni. Veniseră atâţia politicieni, în jurul alegerilor, promiţându-le marea cu sarea, încât se îndoiau şi de spusele mele.

Dar, de astă dată n-a fost aşa. A doua zi li s-a anunţat de direcţie urcarea salariilor. Până atunci un muncitor lucrând opt ore sub pământ, primea 45 de lei pe zi. Din acel moment salariile lor s-au dublat, ajungând la 90 de lei pe zi. Nu le venea să creadă! Proporţional, s-au anunţat îmbunătăţiri şi pentru micii funcţionari care erau cei mai năpăstuiţi. M-am informat cu cât ar apăsa ridicările de salarii asupra bugetului întreprinderii. La un beneficiu net anual de 200 milioane… doar 6 milioane! Îi mai rămâneau direcţiei 194 de milioane anual pentru a le distribui acţionarilor şi politicienilor.

Un al treilea episod din viaţa muncitorimii române sub regimul legionar s-a petrecut la minele de cărbuni de Petroşani. Într-o zi vine la mine la Preşedinţie o delegaţie a minerilor de pe Valea Jiului, pentru a mă anunţa că sunt decişi să recurgă la grevă daca nu li se aprobă măririle de salarii cerute de ei.

– Bine, le-am spus. Să vedem despre ce este vorba. Ce cereţi?

Îmi expun doleanţele lor. O ridicare de salarii între 8-12 procente, după natura muncii prestate. Cererile lor nu numai că erau rezonabile, ci modeste, în comparaţie cu salariile mici pe care le primeau.

– Şi pentru atâta lucru vreţi să declaraţi grevă?

– Domnule Ministru, altă dată când am încercat să obţinem îmbunătăţiri şi am făcut grevă, am fost împuşcaţi.

– Acum vremurile s-au schimbat, dragii mei. Acum sunteţi voi stăpâni pe ţară, cu alţi români, cu toţi românii. A încetat exploatarea. Nu mai e nevoie să faceţi greva. Voi da dispoziţii comisarului de românizare ca sa va împlinească îndată cererile, pe baza tabloului pregătit de voi.

Oamenii nu ştiau cum să-mi mulţumească. Aşa ceva nu mai văzuseră.

La „Reşiţa”, controlată de Malaxa, la Hunedoara, la uzinele Nădrag, Călan şi Titan, în industria petroliferă, prin acelaşi procedeu expeditiv, s-a ridicat simţitor nivelul de viaţă al muncitorului. Într-o vizita la IAR-Braşov, am ascultat cererile muncitorilor, prezentate de o delegaţie legionara, şi l-am rugat pe Popescu-Botoşani, directorul întreprinderii, sa le ia imediat în considerare.

Paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, printr-o serie de decizii înţelepte, a stabilit un minimum de salarii pentru micile întreprinderi şi chiar pentru lucrători, calfele şi ucenicii care erau angajaţi la meseriaşi-patroni. Muncitorimea se simţea ocrotită şi apărată sub regimul legionar. Nu mai era exploatată până la sânge de patroni fără inimă sau de întreprinderi străine de viaţa neamului nostru. Dar Vasile Iasinschi nu urmarea ca impunând salarii minime pentru muncitori să-i pună în conflict cu patronii şi să creeze din ei o tabără duşmană întreprinzătorilor, cum era obiceiul comuniştilor. Ministrul îşi însuşise idealul mişcării, de a realiza înfrăţirea muncitorilor cu patronii pe baza unui echilibru just între remuneraţie şi producţie. Cu prilejul inaugurării sălii de mese a lucrătorilor de la Fabrica de tăbăcărie şi încălţăminte Grigore Alexandrescu, la 1 Decembrie 1940, Iasinschi a ţinut o însemnată cuvântare cu caracter programatic, pentru orientarea ministerului ce-l conducea:

„Fiecare întreprindere, a spus el, are tendinţa să se dezvolte, să ajungă mare. Şi întreprinderile Grigore Alexandrescu la origine au fost mici. Începutul acesta trebuie respectat, pentru că respectându-l pe el, ne respectam pe noi. Nu se poate ca această fabrică mare să nu se fi ridicat la proporţiile de astăzi, din acea meserie rudimentară, decât prin muncă în momentele acestea, când suntem nevoiţi a galopa la pas cu evenimentele, nu am procedat încă la organizarea propriu-zisă a muncii. Asta nu înseamnă că nu ne gândim serios la această problemă. Intervenind scumpetea vieţii, ne-am gândit în primul rând să trecem peste greutăţile actuale. Aceasta nu înseamnă ca muncitorul să se anchilozeze în aceste preţuri maximale. Muncitorul trebuie stimulat, pentru a înţelege frumuseţea lucrului bine efectuat. Inteligenţa şi priceperea muncitorului trebuie răsplătite. Emulaţia la meşteşug trebuie încurajată. Muncitorul care dă un produs cât mai bun contribuie şi la progresul patronului, şi astfel armonia dintre muncitor şi patron va fi o realitate”. Alături de mineri, cei mai nenorociţi, cei mai dezavantajaţi de soartă, erau muncitorii şi muncitoarele din fabricile de textile. Sub regimul nostru aceşti muncitori şi-au recăpătat dreptul la viaţă. Cele mai multe din uzine erau în mâinile evreilor şi aceştia nu se interesau decât de câştig, neîngrjindu-se de elementarele condiţii de igienă. Localuri mizerabile, neaerisite, în care respiraţia era îngreunată şi de praful şi scamele ce se desprindeau din baloturile de lână şi bumbac. Muncitorii textilişti erau total la discreţia patronilor, care, prin mijloacele lor de corupţie, aveau de partea lor, în conflictele ce se iveau, autorităţile Statului, de la jandarm până la aşa zişii inspectori de la Ministerul Muncii. Salariile erau fixate suveran de directorii întreprinderilor, fără posibilitatea vreunei contestaţii. Pe cât erau de mici aceste salarii, pe atâta se făceau şi mai mici în anumite perioade ale anului, când fabrica nu lucra la randamentul maxim, deoarece stocurile fixate fuseseră atinse. Cei ce protestau, erau pur şi simplu concediaţi şi familiile lor rămâneau pe drumuri. Sub regimul nostru, aceste scene degradante nu s-au mai întâmplat. Prin măsurile luate, sub supravegherea Ministerului Muncii, s-au realizat îmbunătăţiri substanţiale în scara de salarizare, în igiena localurilor, iar urâtele moravuri patronate de odinioară au dispărut. Cu aceste măsuri, mişcarea a câştigat vertiginos în popularitate, iar comunismul şi-a pierdut orice atracţie în mase, fiind redus la o expresie inofensivă, a agitatorilor de profesie, înfeudaţi Rusiei bolşevice. După expulzarea noastră de la putere, Generalul Antonescu şi exploatatorii care s-au concentrat în jurul lui ne-au acuzat că prin aceste ridicări substanţiale de salarii, mai ales în industria grea, am bolşevizat ţara! Îi durea pe aceşti domni. În realitate am scăpat ţara de bolşevism, ideologia comunistă pierzându-şi mediul unde să se implanteze, mizeria maselor populare.

21. Cinci miliarde şapte sute şaptezeci şi patru milioane de lei

La aceasta cifră impresionantă, comparând cu bugetul Statului de atunci, s-au ridicat economiile realizate sub regimul legionar, în perioada Septembrie-Decembrie 1940. Bani disponibili pentru alte scopuri şi alte nevoi ale naţiunii. Ziarul Buna Vestire din 3 Ianuarie 1941 a publicat pe prima pagină un articol semnat de Constantin Ghidel, în care autorul comentează aceste strălucite rezultate bugetare arătând că sunt rodul severei administraţii a banului public sub guvernul legionar şi al muncii pline de devotament a întregului popor. Reproducem acest articol care redă mai bine decât noi astăzi, în termeni inspiraţi de actualitatea momentului, procesul de însănătoşire a economiei naţionale.

5 774.000.000

”Regimul naţional-legionar, prin Domnul General Ion Antonescu, Conducătorul statului român, a făcut ţării cu ocazia sfârşitului de an un bilanţ al realizărilor sale după patru luni de guvernare.

Într-un timp atât de scurt, pe care vechile regimuri îl foloseau numai pentru orientarea generală şi fixarea retribuţiilor membrilor din Societatea anonimă care era partidul, noul regim politic al României a reuşit, cu toate vicisitudinile vremurilor, să realizeze o economie de 5.774.000.000 lei.

Dacă această cifră a fost atinsă în împrejurările atât de grele prin care a trecut ţara noastră, cu hotarele sfâşiate, cu un exod de refugiaţi în mare parte funcţionari care grevau bugetul public, cu un pasiv enorm la încasările Statului prin luarea unor provincii cu industrii bogate şi în plină activitate, cu toate loviturile pe care factorii naturii – cutremurul – le-au cauzat materialiceşte aproape în toată ţara, apoi ce economii se puteau face în trecut, când nici o piedică nu lovea mecanismul normal de funcţionare al Statului?

De abia acum noi cetăţeni umili ai acestei ţări care ne duceam grijile şi nevoile cum numai Dumnezeu putea să ştie, pentru binele şi propăşirea acestei ţări, vedem jaful pe care partidismul l-a făcut în gospodăria noastră publică.

A fost o iresponsabilitate totală. De altfel cine putea să răspundă la partid? În această societate anonima pe acţiuni al cărui singur scop era jefuirea patrimoniului naţional şi pricopseala membrilor în dauna naţiunii?”

Este adevărat că la capitolul excedentului bugetar intrau şi economiile realizate prin desconcentrări de trupe. Conducătorul Statului, în darea lui de seama publicată la sfârşitul anului pentru a înfăţişa înfăptuirile regimului, evaluează economiile de la Ministerul Armatei, de pe urma desconcentrărilor, la două miliarde şi jumătate. Cifra pare exagerata, deoarece desconcentrările nu au început decât la 15 Noiembrie 1940. Dar chiar daca ar fi aşa, mai rămân trei miliarde două sute şaptezeci şi patru milioane, care se datorează exclusiv muncii, cinstei şi corectitudinii acestui guvern.

Toţi defăimătorii mai vechi şi mai noi ai mişcării legionare ar fi trebuit să se întrebe cum a fost posibil ca într-o ţară „în plină anarhie”, cum a fost descrisă mai târziu în Pe Marginea Prăpastiei, să se depăşească în câteva luni gravul dezechilibru economic şi să se realizeze acest progres uluitor? Bugetul Statului era o oglindă a încrederii cetăţenilor în regim, al ordinii care domnea în ţară şi al spiritului cu care lucrau sutele de mii de legionari pentru a uşura soarta neamului nostru lovit de atâtea calamităţi.

Sunt anumiţi factori care trebuie luaţi în considerare dacă vrem să înţelegem această grabnică însănătoşire economică a ţării:

1. Miniştrii nu mai prădau Statul, cum era obiceiul pământului sub regimurile anterioare. Ei se mulţumeau cu leafa lor modestă, neîndestulătoare pentru multiplele obligaţii cele aveau ca miniştri, de vreo 35.000 lei lunar. Miniştrii legionari nu s-au atins de fondurile secrete ce le aveau la dispoziţie. Sub guvernările anterioare, miniştrii profitau de situaţia lor în Stat pentru a-şi crea surse paralele de venituri, fie din fondurile secrete fie din diverse concesiuni ce le făceau, călcând legea, particularilor sau întreprinderilor, fiind cointeresaţi în schimb în afacerile lor.

2. Toata ţara îşi plătea cinstit impozitele. Plăteau ţăranii având convingerea „că nu se mai fură”. Plătea pătura mijlocie de meseriaşi şi negustori pentru a ajuta acţiunea de românizare a comerţului. Plăteau evreii de teamă, neputând să mai înşele Statul; plăteau pentru prima oară cinstit şi întreprinderile liberale, nemaiputând sa se sustragă plaţii impozitelor. Într-un consiliu de miniştri, Papanace a declarat că fabrica „Letea”, al cărei preşedinte era Dinu Brătianu, avea o restanţă de impozite de 20 milioane de lei!

3. Aparatul Ministerului de Finanţe, administratori financiari, controlori, perceptori, devenise mai eficace la încasarea impozitelor, temându-se de sancţiuni. Până la guvernarea noastră şi cel mai mic funcţionar de la Finanţe îşi rotunjea veniturile cu bacşişurile ce le primea de la contribuabili, pentru a le trece cu vederea impozitele reale – sume ce se pierdeau pentru Stat.

Făcând uz de aceste economii, care se datorau strădaniei întregului popor, Generalul s-a arătat generos faţă de o singură categorie: militarii. Dintr-o trăsătură de condei, în ajunul Crăciunului, a şters toate datoriile ce le aveau ofiţerii la „Casa Oştirii” – datorii care urcau la 500 de milioane lei. Pentru alte categorii de slujbaşi ai statului n-a arătat aceeaşi mărinimie. Nu s-a gândit să suprime curbele de sacrificiu introduse sub guvernul Iorga-Argetoianu şi nici n-a respectat gestul de compensaţie cu datoriile contractate de învăţători, preoţi şi profesori la respectivele lor case de credit. Îl interesa armata, pentru că se gândea să facă din nou apel la ea ca instrument contra Legiunii şi contra Naţiei.

22. Creşterea depunerilor bancare

Începând din luna Martie 1939, depunerile bancare au început să scadă din cauza nesiguranţei politicii noastre externe. În primăvara acestui an se fac mari concentrări de trupe la graniţa de vest, după ocuparea Cehoslovaciei de către diviziile germane. Teama de un eventual război, în care ar putea intra şi România, a determinat populaţia să-şi retragă banii ce-i avea depuşi atât la Casa de Economii cât şi la băncile particulare.

Această scădere continuă a depunerilor bancare s-a oprit abia la în Septembrie 1940, după instalarea Statului Naţional-Legionar. Din acest moment a început un fenomen invers, de sporire a economiilor particulare la bănci. Tendinţa s-a accentuat în lunile următoare, încât, în Decembrie 1940, Casa Naţională de Economii şi Cecuri a adus la cunoştinţa publicului vestea îmbucurătoare că în ultimele trei luni cuantumul depunerilor la această instituţie a crescut aproape cu un miliard de lei! Dar nu numai Casa Naţională ci, paralel, toate băncile de reputaţie bine stabilită au înregistrat sporuri importante la secţia depunerilor.

Contrar provocărilor de panică, ce spuneau că luându-se măsuri contra evreilor se va produce un haos economic, publicul a reacţionat în sens pozitiv, acordând încredere politicii economice a guvernului legionar. Cum se explică această încredere? Ea are un fundament real. Mai întâi, cu venirea Legiunii la putere, lumea care avea bani lichizi în păstrare, ştia că-i poate încredinţa acum fără grijă institutelor de credit ale Statului, deoarece exista garanţia unor oameni corecţi şi pricepuţi în posturile de răspundere.

În al doilea rând, încrederea a revenit şi din cauza risipirii necunoscutei externe. Cu încadrarea României în Axă şi certitudinea graniţelor ce ne-au rămas, Românii au început să privească cu optimism viitorul, sperând în vremuri mai bune.

În al treilea rând, mersul general al economiei româneşti promitea o creştere a prosperităţii. Însămânţările de toamna au depăşit cu mult cota anilor precedenţi, încât se aştepta o recoltă bogată la vara viitoare. Debuşeurile pentru cereale erau asigurate prin convenţia cu Germania, care se mai angajase ca la primăvară să trimită şi un număr important de tractoare şi maşini agricole. Toţi aceşti factori conjugaşi au creat efectul psihologic necesar pentru restaurarea încrederii maselor populare în economia naţională. Afluenţa depunerilor la bănci era o dovadă a înviorării şi întăririi forţelor de producţie ale naţiei.

23. Protestul lui Neubacher

Era după Anul Nou. Prin 8-9 Ianuarie 1941, când primesc un telefon de la Neubacher, rugându-mă să trec pe la biroul lui pentru a-mi comunica o chestiune importantă. Nu-mi poate vorbi în cabinetul meu de la Preşedinţie, căci vrea să fim singuri. M-am dus imediat. Neubacher îşi avea reşedinţa pe Strada Wilson, în localul fostei Legaţii austriece. Ministrul economic al Reichului era un om cald şi expansiv. De asta data m-a salutat cu răceală şi, fără nici o introducere, mi-a întins o hârtie scrisă de mâna lui, spunându-mi că era o notă de protest din partea guvernului Reichului pentru atitudinea neamicală a mişcării legionare în relaţiile economice germano-române. Am început să citesc nota şi pe măsură ce înaintam în lectura ei, tonul se înăsprea acuzându-ne în final de şovinism în colaborarea economică cu Germania. În convorbirea ce-a urmat, mi-a citat mai multe cazuri în care comisarii de românizare au blocat tratativele cumpărătorilor germani cu evreii. Ceea ce l-a umplut de revoltă şi l-a determinat să-mi predea această notă, a fost o recentă întâmplare de la Braşov. Un grup german vrând sa achiziţioneze marele magazin textil al evreului Neumann, s-a izbit de refuzul comisarului de românizare, sprijinit, de autorităţile locale. Contractul nu s-a putut încheia. I-am răspuns că voi cerceta cazul de la Braşov şi dacă s-a săvârşit vreo ilegalitate, grupul german va primi satisfacţie. În ceea ce priveşte nota de protest, i-am exprimat nedumerirea şi amărăciunea mea. Nu mă aşteptam la acest demers tocmai din partea lui, cunoscut ca prieten şi susţinător al mişcării. Cum suntem camarazi şi luptători pentru acelaşi ideal, când se ivesc incidente de acest gen, explicabile prin complexitatea problemelor ce se pun guvernării noastre, ele ar trebui rezolvate prin bună înţelegere, fără a crea tensiuni inutile şi dăunătoare.

În acel moment, mă frământa gândul să-i spun adevărul, arătându-i că în toata acţiunea de românizare a întreprinderilor evreieşti, noi suntem executanţii unui ordin care vine de la Conducătorul Statului şi cel mai nimerit lucru ar fi să i se adreseze lui pentru a-şi clarifica politica faţă de Germania. Dar iarăşi mă reţinea sentimentul, ca de atâtea ori, să nu apar în postura mizerabilă a unui intrigant care-şi pârăşte şeful, pentru cine ştie ce beneficii personale. Şi am tăcut din nou, luând asupra noastră o răspundere pe care nu o aveam.

În ceea ce priveşte incidentul de la Braşov, n-am mai avut timp să-l lămuresc. Evenimentele s-au precipitat, prinzându-ne pe toţi în hora lor fatală.

24. Desfiinţarea comisarilor de românizare

Cu câteva zile înainte de lovitura de Stat a Generalului Antonescu, mă agrăieşte Mihai Antonescu, întrebându-mă ce facem cu legea comisarilor de românizare, căci vin tot mai multe plângeri.

– După mine, i-am spus, poate fi desfiinţată. Nu e o lege inspirată de mişcare. Este creaţia fostului ministru al economiei, Leon, şi de la început mi-am dat seama de dificultăţile ce le vom avea în aplicarea ei. Sunt sătul şi eu de reclamaţiile ce vin, căci toate se sparg în capul mişcării, ca şi cum noi am fi răspunzători de făurirea acestei legi.

Ca urmare a acestei convorbiri, Cancicov şi Mihai Antonescu au întocmit decretul-lege de desfiinţare al comisarilor de românizare, care a apărut în Monitorul Oficial din 19 Ianuarie 1941.

Cum desfiinţarea comisarilor de românizare s-a petrecut cu o zi înainte de dezlănţuirea atacului antonescian contra Legiunii, 20 Ianuarie 1941, s-a dat interpretarea, atât în rândurile adversarilor cât şi în lumea legionară, că a fost o măsură premergătoare rupturii ce-a urmat. În realitate, desfiinţarea comisarilor de românizare s-a făcut cu consimţământul meu şi în momentul acela nu aveam de unde să ştiu că Generalul ne va sări în spate.

Evident, în cercurile germane suprimarea comisarilor de românizare a fost primita cu satisfacţie, căci se elimina influenţa legionară în economie, răspunzătoare, chipurile, de blocarea intereselor germane în România, în timp ce Generalul îşi netezea imaginea ca un om accesibil cererilor lor.

E semnificativ faptul că în decretul-lege din 19 Ianuarie 1941 se interzicea întreprinderilor unde au existat comisari de românizare de a face acte de cumpărare şi de vânzare şi alte modificări ale patrimoniului lor, fără de aprobarea Ministerul Economiei Naţionale. „Statul, spunea Mircea Cancicov în expunerea de motive, trebuie să păşească la organizarea unui sistem de conducere şi de control unitar, pentru a pregăti viitoarea reformă de reconstrucţie a vieţii economice”. Ni se dădea dreptate noua, miniştrilor legionari, care am combătut chiar de la originile ei legea comisarilor de românizare – o recunoaştere tardivă – adoptându-se formula propusă de noi, a unui control central al vânzării bunurilor evreieşti. Nu ştiu în ce măsură s-a aplicat acest control după plecarea noastră de la putere.

25. Perfidia Generalului Antonescu

În trei luni şi jumătate de regim legionar s-au realizat mari îmbunătăţiri în administraţia publică, fapt cu atât mai vrednic de remarcat cu cât am guvernat în împrejurările catastrofale pe care le-am moştenit de la fostul regim. Cu graniţele prăbuşite, cu o treime din teritoriul naţional pierdut, cu sute de mii de refugiaţi, cu un an agricol sărac, guvernul nostru, într-un timp-record, a reuşit nu numai să normalizeze situaţia economică a ţării, dar să şi prezinte la sfârşitul anului un bilanţ excedentar, care întrecea toate aşteptările.

Pentru a verifica acest fapt, avem la dispoziţie chiar darea de seama a Generalului Antonescu de la sfârşitul anului 1940, publicata sub numele de „Înfăptuirile guvernului de la 6 Septembrie la 31 Decembrie 1940”. Aceasta declaraţie oficială nu mai lasă nici un dubiu asupra rolului fecund şi creator al legionarismului în viaţa de Stat. Vom extrage din acest document numai acele părţi, vom selecţiona numai acele realizări sociale şi economice, numai acele „înfăptuiri” în care rolul mişcării a fost determinant în progresul realizat.

I. Refacerea agricolă a ţării. Semănăturile de toamnă s-au realizat pe o suprafaţă de 2.389.555 hectare, faţă de numai 1.660.000 în anul 1939. Diferenţa este enormă, căci înseamnă un spor de 39 la sută. Pregătirea ogoarelor pentru însămânţările de primăvară însumează alte 1.300.000 hectare. Acest rezultat excepţional în agricultură se datorează prefecţilor legionari şi organizaţiilor noastre, care aveau ramificaţii până în ultimul cătun. Cuiburile de legionari i-au îndemnat şi încurajat pe ţărani să iasă la câmp cu plugurile şi să lucreze din toate puterile pentru a nu lăsa nici un petec de pământ necultivat. Fără acest uriaş efort de ultimă oră, ţara ar fi căzut prada foametei în anul viitor.

II. Ridicarea nivelului de trai al muncitorimii. În darea de seama a Generalului se recunoaşte că salariile muncitorilor s-au mărit sub regimul legionar, după regiuni, între 30 şi 70 la sută. Şi această „înfăptuire” este opera exclusivă a mişcării. Am arătat în capitolele anterioare cum am intervenit personal la marile întreprinderi pentru protecţia muncitorimii şi cum, paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, a fixat o scară de salarizare minimă pentru toate categoriile de lucrători.

III. Ajutorarea populaţiei evacuate. Refugiaţii din Ardealul de Nord, din Bucovina de Nord şi din Basarabia au fost sprijiniţi de Stat în două feluri: prin ajutoare imediate, care li s-au acordat pentru a face faţă primelor nevoi, până vor putea să-şi înjghebeze o nouă existenţă şi, în continuare, prin plasarea lor în funcţii şi munci corespunzătoare ocupaţiei lor anterioare, fie la Stat fie în întreprinderi particulare fie în agricultură. Până la 15 Noiembrie 1940, spune comunicatul, au fost repartizaţi în administraţia Statului cea mai mare parte a slujbaşilor din teritoriile pierdute: 32.231 de preoţi, învăţători şi funcţionari; 427 avocaţi au putut să-şi reia activitatea în diferite barouri, primind prime de aşezare; medicii şi farmaciştii au fost repartizaţi în noi posturi; ţăranilor refugiaţi li s-au pus la dispoziţie pământuri arabile din disponibilităţile Statului; studenţii şi-au găsit locuri în cămine, iar elevii au fost reintegraţi în diverse licee din ţară.

Toate aceste operaţii de aşezare a sutelor de mii de refugiaţi au căzut în sarcina miniştrilor legionari; Corneliu Georgescu, Subsecretar de Stat pentru Colonizare şi Populaţia Evacuată; Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale; Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale şi al Cultelor; General Petrovicescu, Ministrul de Interne. Toţi s-au achitat în mod strălucit de misiunea lor, rezolvând repede şi eficace toate problemele refugiaţilor.

IV. Acţiunea „Ajutorului Legionar”. Comunicatul face cunoscut că, pentru a uşura viaţa refugiaţilor, „Ajutorul legionar” a înfiinţat cantine cu preţ redus pe lângă fiecare Prefectură. Dar în afară de mesele plătite, „Ajutorul Legionar” a distribuit 500.000 de mese gratuite populaţiei lipsită de mijloace. Graţie mişcării legionare nu mai existau oameni care să moară de foame în România.

V. Exproprierea proprietăţilor rurale ale evreilor. Generalul pune în contul „înfăptuirilor” guvernului şi exproprierea a 56.430 hectare, a morilor şi întreprinderilor forestiere aflate până atunci în stăpânirea evreilor. După cum am arătat mai sus, exproprierea bunurilor rurale evreieşti se datorează iniţiativei mişcării legionare. O parte a acestor bunuri a servit la reaşezarea populaţiei refugiate. Li s-au dat ţăranilor pământurile arabile, iar alţi refugiaţi au fost numiţi funcţionari la morile şi întreprinderile forestiere expropriate.

VI. Excedent bugetar de 5.774.000.000. Cum de s-a ajuns la aceste economii fabuloase într-un timp atât de scurt? Cum de s-a realizat acest miracol economic? Explicaţia ne-o dă tot comunicatul Generalului. Încasările Statului au crescut considerabil, exact imediat după instaurarea guvernului legionar. Iată cifrele comparative:

Septembrie 1940, s-au încasat 3.502.400.000 lei faţă de numai 2.768.800.000 lei în luna Septembrie a anului anterior, 1939.

Octombrie 1940, s-au încasat 3.874.260.000 lei faţă de numai 2.766.000.000 în Octombrie 1939. Şi aşa mai departe, plusul de încasări menţinându-se la aproximativ un miliard de lei în lunile următoare. Am explicat, într-un capitol anterior, de unde a venit acest supliment de încasări în arca Statului.

Excedentul de 5.700.000.000 se mai datorează şi severei administraţii a banului public sub regimul legionar. Economiile realizate sunt imaginea fidelă a unor miniştri conştienţi de răspunderea lor faţă de Stat.

Pentru toate aceste „înfăptuiri”, Generalul n-a avut nici un cuvânt de recunoştinţă şi mulţumire, nici când a publicat aceasta dare de seamă şi cu atât mai puţin mai târziu, când s-a despărţit de noi în modul odios în care a făcut-o, atacându-ne pe la spate. Şi-a însuşit aceste realizări ca şi cum ar fi fost opera lui exclusivă, ignorând munca şi sacrificiile mişcării. Orice om cu mintea sănătoasă trebuie să se întrebe cum se poate ca o ţară aflată „în convulsiunile anarhiei” sau pe „marginea prăpastiei”, după termenul predilect de mai târziu al generalului, sa poată prezenta, într-un interval atât de scurt, un bilanţ economic atât de îmbucurător? Trebuie să presupunem că colaborarea mişcării la guvernare a reprezentat un coeficient de munca intensivă, de sacrificiu zilnic şi de patriotism curat, pentru ca să poată face acest salt impresionant în economie. Daca acest ritm de guvernare ar fi continuat, s-ar fi creat din România o oază de prosperitate în Europa, cu toată calamitatea războiului.

În loc de a recunoaşte şi răsplăti munca noastră dezinteresată şi rodnică pentru neam Generalul Antonescu, după ce a ajuns singurul stăpân al ţării, ne-a copleşit de cele mai infame acuzaţii, care dovedesc josnicul său caracter. Noi am fost ca nişte soldaţi care am fost trimişi de Şeful Statului pentru a ocupa nişte poziţii economice înaintate, cu scopul de a feri patrimoniul naţional să nu cadă în mâna altor străini. Deşi înzestraţi cu mijloace precare, ne-am făcut datoria cum am putut, fiind convinşi că Generalul Antonescu împărtăşeşte aceleaşi îngrijorări pentru soarta economiei naţionale. Nu ne puteam imagina că mai târziu, renegându-şi propriile lui idei şi decizii, să ne dezavueze şi să ne acuze de săvârşirea unor fapte pe care el însuşi le ordonase. O asemenea mişelie era peste putinţa noastră să concepem. L-a întrecut chiar şi pe Regele Carol, care ne era cel puţin duşman declarat.

Generalul s-a ridicat pe mormintele noastre, ne-a invitat să participăm la laurii victoriei într-o guvernare comună, ne-a solicitat ca sub patronajul său să dăm bătălia de românizare a comerţului şi industriei, pentru ca apoi să facă stânga împrejur şi să apuce un alt drum, desolidarizându-se de noi şi de tot ce-am făcut împreună în domeniul românizării, sub propria lui conducere. Pentru a face pe placul evreilor şi pentru a capta bunăvoinţa Germanilor, ne-a azvârlit în rândurile celei mai josnice speţe de delicvenţi, acuzându-ne de furturi, violenţe şi însuşiri de bunuri străine, deşi ştia prea bine că n-au nici un fundament, cu circumstanţa agravantă că aceste presupuse „delicte” au fost acte care au emanat din tronul propriei lui autorităţi de Şef de Stat.

Aceasta conduită dementă, această lipsă elementară de omenie faţă de nişte colaboratori loiali, nu putea duce decât la catastrofa. Au fost ofensate toate valorile morale şi politice ale naţiei noastre.

26. …şi perfidia lamentaţiilor evreieşti

În diverse publicaţii belice şi postbelice, evreii se plâng copios de „jafurile” ce le-au suferit sub regimul legionar. Lucrurile trebuie puse la punct, căci evreii pun în acelaşi cântar şi evaluează la acelaşi nivel pierderile lor materiale suferite în această perioadă, fără să facă nici o distincţie asupra provenienţei lor, asupra cauzelor care le-au provocat. Toate le atribuie în bloc „abuzurilor”, „ameninţărilor”, „jafurilor” şi „violenţelor” legionare. Toate pagubele lor îşi au originea în aceasta dezlănţuire de ură a „instinctelor primare” ale legionarilor. Dacă citeşti incriminările lor, atunci ai impresia că în timpul guvernării noastre bande de legionari cutreierau ţara de la un capăt la altul, îi terorizau-pe evrei şi îi obligau sa le vândă pe preţuri de nimic prăvăliile sau casele lor.

E un tablou fantezist, total îndepărtat de realitate. Dar aşa e obiceiul lor. Pentru orice presupusă nedreptate suferită într-o ţară, umplu mapamondul cu plângerile lor. Se spunea pe la noi: „daca tragi pe un ovreiu de perciuni la Hârlău, se cutremura New York-ul de „bestialităţile” suferite de ei în România”.

Noi nu contestam ca s-au petrecut şi ilegalităţi, că au fost şi cazuri de prăvălii luate sub ameninţare, abuzuri săvârşite de elemente care nu s-au integrat în mentalitatea de Stat, dar a afirma că toate pierderile de bunuri evreieşti din perioada guvernării legionare se datorează unor acte de „vandalism” legionar, este un basm. Evreii sunt experţi în arta de a amplifica la infinit nedreptăţile ce le-au suferit.

Pentru a restabili adevărul, trebuie sa examinăm factorii care au afectat bunurile evreieşti în perioada guvernării legionare, trebuie să disociem ceea ce s-a săvârşit legal şi cu o împuternicire legală, de aceea ce a putut constitui un delict contra proprietăţii private, trebuie să defalcam din blocul lamentaţiilor partea care nu poate fi atribuită unei transgresiuni a legii. Pentru a aprecia la justa lor valoare pierderile evreieşti din această epocă, trebuie să le trecem prin mai multe site şi numai ceea ce va rămâne din aceste expertize succesive, poate întra în categoria „abuzului” şi a „delictelor”.

1. Bunuri căzute sub legile de expropriere a proprietăţilor rurale evreieşti. Evreii n-au fost alungaţi din aceste proprietăţi prin ameninţări, n-au fost jefuiţi de ele, ci aceste bunuri au întrat în proprietatea Statului în virtutea unei legi, rămânând să se dispună mai târziu de folosirea lor. Legionarii n-au devenit stăpânii acestor bunuri, ci le-au luat în primire, unde era cazul, în calitatea lor de funcţionari ai Statului.

A fost acest procedeu legal? A fost un atentat la sacrosanta proprietate privată şi au evreii dreptul sa se plângă? Nu e pentru prima oara când Statul Român purcede la exproprieri de folos obştesc. Sub Domnitorul Cuza, au fost expropriate moşiile mânăstireşti şi pământul împărţit la ţărani. După primul război mondial, guvernele de atunci au întocmit legi care au expropriat moşiile marii boierimi. S-a vorbit atunci de acte de violenţă, de abuzuri, de deposedare ilegală? O serie de cetăţeni ai ţării au suferit pagube uriaşe de pe urma acestor exproprieri, dar fiind o lege de interes obştesc, s-au resemnat. De ce evreii să facă excepţie? Numai pentru că sunt evrei? Statul era în dreptul lui să exproprieze bunurile lor rurale, constatând ca deveniseră un balast social, care ameninţa sănătatea fizică şi integritatea morală a ţărănimii. A fost o lege de ocrotire a păturii ţărăneşti.

În consecinţă, din capitolul lamentaţiilor evreieşti trebuie să scoatem acele bunuri pe care le-au pierdut în virtutea unei legi.

2. Legea comisarilor de românizare. Această lege, cum am arătat în capitolul respectiv, este o lege de provenienţă strict antonesciană. De repercusiunile ei asupra averilor, evreii îi pot acuza cel mult pe autorii acestei legi, în speţă Generalul, Leon şi Mihai Antonescu.

Nu trebuie uitat apoi că aceasta lege a fost provocată tocmai de graba lor de a se desface de marile lor întreprinderi, căutând de predilecţie să le vândă nemţilor. Legea nu era îndreptată atât împotriva lor cât să împiedice coproprietăţile evreieşti să cadă în mâna altor străini.

De altminteri, evreii n-au avut prea mult de suferit de pe urma acestei legi, deoarece în cazurile în care au încheiat tranzacţii cu germanii, germanii înşişi s-au îngrijit ca să intervină la Ministerul Economiei, prin Neubacher, pentru a anula numirea comisarilor de românizare de la acele întreprinderi.

În alte cazuri, destul de numeroase, patronii evrei au corupt comisarii de românizare şi aceştia, în loc să apere interesele Statului, au trecut de partea evreilor şi s-au făcut avocaţii lor. Faptul acesta scandalos a fost remarcat chiar de Generalul Antonescu într-un Consiliu de Miniştri.

3. Anularea debitelor de băuturi spirtoase şi a debitelor de tutun deţinute de evrei. Prin decrete-legi semnate de G. Creţianu, Ministrul Finanţelor; Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei, şi Generalul Antonescu, se ridică evreilor toate autorizaţiilor de vânzare a tutunului şi a băuturilor spirtoase. Nu se pot plânge că au fost „jefuiţi” în acest gen de afaceri, căci li s-au anulat licenţele pe baza unei legi.

4. Evreii nu mai pot fi proprietari de cinematografe şi case de filme. Printr-un decret al Generalului Antonescu din 20 Noiembrie 1940, li se retrag evreilor autorizaţiile ce le aveau până atunci de a avea cinematografe şi case de filme.

5. Iniţiativa evreilor în vinderea propriilor lor bunuri. Îndată după instaurarea regimului legionar, evreii, cuprinşi de panică, au început să vândă cu duiumul prăvăliile lor dând preferinţă cumpărătorilor germani. Toate aceste tranzacţii, din care n-au lipsit nici românii, nu pot fi trecute în contul „abuzurilor” legionare. Evreii şi-au exercitat m mod liber dreptul de a-şi vinde prăvăliile, iar actele de vânzare le-au încheiat fără nici o constrângere, fie germanilor fie românilor.

6. Pierderi suferite de evrei în cursul ciocnirilor din Ianuarie. E un fapt netăgăduit că în cursul aşa zisei rebeliuni, în realitate lovitura de Stat a Generalului Antonescu, o mulţime de magazine evreieşti, mai ales în Capitală, au fost sparte şi jefuite. Dar cine poartă răspunderea acestor jafuri? Acela care ne-a atacat, agresorul, Generalul Antonescu şi nu victimele agresiunii lui, care am fost noi, legionarii. Dar în dezlănţuirea loviturii de Stat, Antonescu a fost instigat şi de căpeteniile comunităţii evreieşti din România, cum recunosc ei înşişi. Prin urmare, răspunderea pierderilor materiale suferite de evrei în Ianuarie cade asupra acelora care au provocat dezordinile, haosul şi criza de autoritate a Statului, în acele zile tragice. Când forţele de ordine se înfruntau pe baricade, era de aşteptat ca pleava societăţii să profite de aceste tulburări pentru a face spargeri şi jafuri.

7. Campania de false reclamaţii. Dr. Filderman, preşedintele Comunităţii evreieşti din România, s-a specializat în aceasta materie, citim în darea de seama a Consiliului de Miniştri din 22 Octombrie:

”S-a constatat că s-au făcut guvernului numeroase reclamaţii care au fost găsite neadevărate.

Astfel preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi evreieşti din ţară. Dl. Dr. W. Filderman, a reclamat că la Piatra-Neamţ nu se da voie să se înmormânteze nici un evreu până nu se plătesc taxe în folosul mişcării legionare.

Rabinul – Şef din Piatra – Neamţ şi Preşedintele Comunităţii evreieşti locale au dat declaraţii în scris că afirmaţia nu este adevărată.

Dl. Filderman a mai declarat că la Negreşti (Vaslui) au fost sigilate magazinele de cereale ale comercianţilor evrei.

S-au făcut cercetări şi s-a constatat că au fost blocate conform legii numai cereale provenind de pe moşiile expropriate. De altfel, toţi au dreptul legal de a face contestaţie în fata justiţiei.

Tot Dl. Filderman a mai reclamat că la Răducăneni (Fălciu) au fost închise magazinele evreieşti; şi această informaţie este inexactă.

S-a hotărât ca pe viitor cei care fac reclamaţii de aceasta natură sa fie duşi, împreuna cu organele anchetatoare, la faţa locului şi dacă se va constata netemeinicia reclamaţiilor lor, să fie trimişi în judecată, pentru răspândire de ştiri false şi tendenţioase”.

Şi atunci eliminând acest cuantum: „important de pagube ce se datorează unor factori de natură politică şi istorică şi nicidecum unor acte anarhice stimulate de mişcare, ce mai rămâne din faimoasele lor reclamaţii? Un număr foarte limitat de cazuri care pot fi atribuite legionarilor, abuzuri săvârşite de elemente care n-au avut timp să-şi însuşească mentalitatea Statului şi care au crezut că se poate face dreptate Românului prin mijloace expeditive, trecând peste legile în vigoare.

27. Evreii şi comerţul legionar

Lamentaţiile evreilor, ca să fie just apreciate, trebuie puse faţă în faţă cu ce-au făcut ei contra legionarilor, în perioada când erau mari şi tari în România, sub domnia carlisto-lupesciană. Ce omenie au arătat ei, ce respect faţă de munca şi sacrificiile tineretului legionar, care a îndrăznit să se măsoare cu ei în domeniul comerţului, fără să calce nici un milimetru legile în vigoare?

După cum e bine cunoscut, comerţul legionar ieşise în anul 1937 din faza primelor începuturi şi se dezvoltă vertiginos. De la modesta cooperativă de consum din Strada Gutenberg se trecuse la restaurante şi prăvălii de coloniale, pentru ca să se orienteze în final şi spre comerţul de textile, care cerea investiţii mai importante. Tocmai în toamna acelui an se inaugurase un mare magazin de stofe la Bacău, în inima unui centru dominat fără rival de evrei. Deschiderea altor magazine din aceeaşi branşă erau prevăzute la Braşov, Timişoara şi Arad. Eu însumi cerusem aprobarea Căpitanului pentru un magazin de stofe la Lugoj. Dacă nu ar fi intervenit prigoana din 1938, mişcarea ar fi dispus în scurtă vreme de o puternică reţea comercială în întreaga ţară.

Ceea ce îi neliniştea mai mult pe evrei, era bătălia fierului vechi. Printr-o circulară, Căpitanul mobilizează toate garnizoanele legionare, mari şi mici, ca să înceapă strângerea fierului vechi şi a altor metale care zăceau azvârlite prin curţile gospodarilor sau chiar în pulberea drumului. La chemarea Căpitanului, a răspuns cu entuziasm întreaga populaţie. Până şi copiii de scoală primară socoteau ca o mândrie că să-şi adune grămăjoara lor de fier, ca să o ofere Căpitanului. În câteva luni s-au adunat cantităţi imense de fier vechi, care nu aşteptau decât să fie ridicate, încărcate în vagoane şi apoi trimise turnătoriilor din ţară. Era lesne de înţeles că vânzarea fierului vechi ar fi procurat mişcării milioane de lei, acel capital de care avea nevoie pentru a continua bătălia comerţului legionar, într-o proporţie capabilă să slăbească preponderenţa iudaică în economie.

Se răspândise falsa credinţă în popor că „românul nu e bun în comerţ” şi nu se poate măsura cu evreul. Această concepţie era rezultatul unei educaţii greşite a păturii conducătoare. Înstrăinarea românului de comerţ se datorează unor împrejurări istorice, care încep odată cu întemeierea Statului Român modem. Noua clasă diriguitoare fusese crescută într-un mediu refractar muncii productive, luându-şi obiceiul rău să trăiască din „politică” şi din exploatarea maselor populare. Se crease mentalitatea că prin politică se ajunge cel mai uşor la „creanga verde”. Tinerii cu carte, după ce-şi luau diploma, întrau într-un partid „pentru a face carieră”, în loc de a-şi pune creierul şi energia la contribuţie pentru a se afirma în comerţ şi industrie. Posesorii pământului, marii moşieri, în loc să-şi cultive singuri moşiile, le abandonau pe seama administratorilor, iar ei îşi tocau averile în străinătate.

Paralel cu această evoluţie nesănătoasă a societăţii româneşti în secolul al XIX-lea, care a împiedicat crearea unei clase de mijloc româneşti, se produsese şi invazia evreilor pe pământul nostru, venind din Galiţia şi Rusia. Când au pătruns ei în Principate, exista un comerţ românesc înfloritor. Alături de români, mai erau şi alte naţii creştine care se îndeletniceau cu schimburi de mărfuri : armeni, greci, levantini. Cu aceştia negustorimea autohtonă nu ajunsese la tensiune, deoarece comunitatea de religie uşura asimilarea lor progresivă în sânul naţiunii majoritare.

Cu pătrunderea evreilor în târgurile noastre, nu se ivise numai un concurent în plus faţă de vechii negustori, ci irupsese o forţă economică organizată, care, înzestrată cu mijloace materiale superioare, înainta sistematic pentru a cuceri poziţiile economice deţinute pană atunci de români. Evreii nu dispuneau numai de capitaluri şi legături internaţionale, graţie fraţilor lor din Occident, ci se prezentau în faţa negustorilor români ca o oaste, care înainta după regulile războiului: încercuirea adversarului, izolarea lui şi apoi dislocarea lui. Negustorul român, atacat de acest inamic redutabil, era condamnat să vândă şi să dispară. Aşa au căzut unul după altul, mândrele aşezăminte de comerţ româneşti, lăsând străzi întregi goale de orice nume băştinaş. Nu era vorba de pricepere, căci oricât de îndemânatici ar fi fost negustorii români nu puteau rezista asediului concentric al unei activităţi organizate, ale cărei planuri, pentru fiecare caz în parte, porneau de la Sinagogă.

Raţionamentul Căpitanului a fost simplu şi eficace. Daca evreii formează o armată economică, şi numai prin acţiunea ei se explică succesele lor spectaculare în comerţ, atunci noi trebuie să procedam la fel, unindu-ne forţele şi organizându-ne. În acest caz evreii nu ar mai lupta cu indivizi izolaţi în ofensiva lor economica, ci s-ar izbi de o altă armată, constituită după aceleaşi principii. Negustorul român, în faţa acestei comunităţi agresive, nu ar mai fi singur, ci s-ar apăra încadrat şi susţinut de frontul compatrioţilor lui. Deci colectivitate contra colectivitate, oaste contra oaste, front românesc contra frontului comercial evreiesc.

În trei ani de comerţ legionar, 1935- 1937, Căpitanul a făcut demonstraţia cât e de falsa concepţie că „românul nu e bun de negustorie”. Începând de la mic la mare, concentrând în această bătălie alte sacrificii grele impuse legionarilor, a izbutit să se ridice până la liziera marelui comerţ, provocând îngrijorare între fruntaşii Sinagogii. Iată un adversar care nu se manifesta în stil cuzist, cu spargeri de geamuri sau ciomăgindu-i, ci lupta tocmai pe terenul lor, comerţul, şi pentru a se măsura cu ei, începuse să-şi făurească o clasă de negustori români, un grup de legionari care făceau ucenicie, pentru a se specializa în aceasta profesie.

Căpitanul, deşi lipsit de capital, avea un mare avantaj faţă de evrei, pe care a ştiut să-l exploateze cu maximum de folos pentru noul comerţ românesc: avea clientela sigură. Comerţul nu e numai local şi marfă. Mai trebuie să-şi intre şi lumea în prăvălie pentru a-ţi cumpăra marfa. Altminteri dai faliment. Căpitanul ştia că în momentul când va deschide prăvălia, vânzarea va fi asigurată prin marele număr de legionari, prieteni şi simpatizanţi care vor veni să se aprovizioneze în magazinele legionare. Şi aşa s-a întâmplat. Oriunde se deschidea o prăvălie legionară, mii de oameni îi călcau pragul şi comerţul mergea excelent.

Dar Căpitanul nu se gândea numai la atracţia ce-o exercita o firmă legionară asupra publicului. În acelaşi timp, el s-a străduit să ofere clientelei mărfuri de calitate şi la preţuri modeste. În modul acesta, cine lăsa banii într-o prăvălie legionară, pleca şi cu mulţumirea că a fost bine servit. După principiul fixat de Căpitan, comerţul legionar trebuie să se limiteze la un câştig mic. Ceea ce se pierdea aparent în detaliu, se câştiga în mare. Volumul mărfurilor desfăcute asigura creşterea rapidă a capitalului investit, care putea servi apoi la implantarea altor unităţi comerciale în alte puncte ale ţării.

Între obiectivele prigoanei carliste a figurat şi suprimarea comerţului legionar, a cărui dezvoltare impresionantă ameninţa poziţia dominantă a evreilor în economia ţării. Conformându-se ordinelor primite de la Sinagogă, prin intermediul Elenei Lupescu, Regele Carol s-a decis să dea lovitura de graţie şi comerţului legionar. Îndată după octroirea noii Constituţii şi interzicerea oricărei activităţi politice, guvernul l-a avertizat pe Căpitan că trebuie să procedeze la lichidarea întreprinderilor create sub patronajul mişcării. Căpitanul se supune acestei dispoziţii şi, prin circulara din 22 Februarie 1938, anunţa încetarea comerţului legionar şi, pentru lichidarea lui, numeşte o comisie sub conducerea lui Popescu-Buzau.

Pentru lichidarea comerţului-legionar

”a) Se va forma o comisie de lichidare avându-l ca preşedinte pe Dl. Popescu-Buzău.

b) Rog cea mai mare grijă şi corectitudine până în ultimul moment.

c) Comerţul nostru nu are decât o vechime de un an şi mai puţin; nu vom putea plăti furnizorii, deoarece investiţiile făcute în case, în haine, aşternut pentru copii şi personal, în inventarul necesar, rafturi, cântare, mobilier, instalaţii de lumină, apă, bucătării, maşini de transportat, amenajări de imobile, nu se pot acoperi decât în interval de 1-2 ani, oricât de bine ar merge un comerţ, cum a fost cazul comerţului legionar, care a mers excelent. În afară de aceasta mai urmează pierderea din vânzarea unei părţi din mărfuri sub preţul de cost, lucru fatal la lichidare.

Valoarea totala a comerţului legionar se ridica la suma de 11 milioane.

Deficitul pe care nu-l putem acoperi din cauza motivelor înşirate mai sus va fi de circa 1 milion de lei.

Ni se pune problema falimentului. Este o formulă, dar nu e onorabilă şi îi pune în discuţie pe oamenii care au încredere în onoarea noastră şi ne-au acordat creditul lor.

De aceea noi trebuie să facem toate sforţările pentru a ieşi cu obrazul curat şi cu onoarea nepătată.

Nu vrem să rămânem datori la nimeni cu nici un ban.

Fac apel la toţi prietenii noştri să facă o ultimă sforţare subscriind după putere pentru a ne achita obligaţiile şi a închide onorabil uşile comerţului nostru.

Subscrierile se fac la Ing. Horodniceanu”.

Bucureşti, 23 Februarie 1938.

Corneliu Zelea Codreanu

Rezultă din această circulară că Corneliu Codreanu luase toate măsurile necesare ca să lichideze comerţul legionar, în aşa fel încât să nu păgubească pe nimeni. El spera ca guvernul să aibă atâta omenie ca să-i lase răgazul necesar de a se retrage onorabil din afacerile mişcării. Dar n-a fost aşa. Nici acel minimum de timp necesar nu i s-a acordat ca să poată pune ordine în socoteli, plătind furnizorii. Cu o grabă şi cu o brutalitate care nu prevestea nimic bun, guvernul a procedat la lichidarea comerţului legionar pe cale poliţienească, fără să ţină seamă de pagubele făcute mişcării şi de soarta personalului angajat. Paralel cu planurile guvernului şi în înţelegere cu el, Nicolae Iorga începuse o campanie prin ziarul său Neamul Românesc, denunţând comerţul legionar ca o activitate subversivă şi arătând guvernul să ia măsuri contra lui. Îl acuza pe Căpitan că „printre blide şi pahare pregăteşte revoluţia şi pune la cale acte sângeroase”.

În 26 Martie 1938, se prezintă la restaurantele şi magazinele legionare care mai funcţionau, comisari de poliţie, însoţiţi de jandarmi, cerând evacuarea imediată a localurilor, căci au ordin sa le închidă. Era vădită intenţia guvernului de a brusca situaţia, arătând că este dispus la cele mai mari ilegalităţi pentru a zdrobi mişcarea.

După aceste acte incalificabile, Căpitanul i-a scris lui Nicolae Iorga acea faimoasă scrisoare, care va rămâne un act de acuzare perpetuă contra acestui straniu personaj al politicii româneşti:

Pentru Profesorul Iorga

Comerţul Legionar de la Obor şi de la Lazăr.

”Astăzi, Sâmbătă 26 Martie 1938, orele 9 dimineaţa, cele două restaurante de la Obor şi de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi.

La fel şi magazinul de coloniale de la Obor.

La cel dintâi s-a prezentat Comisarul Furduescu, de la circ. 18-a, însoţit de trei Comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.

La cel de la doilea, Comisarul şef Malamuceanu, însoţit de doi Comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze şi să închidă imediat localul.

Dl. Popescu le-a cerut să arate un ordin scris. Au răspuns: „Avem ordinul verbal”. Personalul s-a retras, fără nici o împotrivire, lăsând totul în mâinile autorităţilor.

Menţionez că procedura, lipsa de omenie, căci tot mai există omenie, chiar şi în cele mai mari injustiţii pe care vrei să le faci.

Este într-adevăr lipsit de orice simţ de omenie să te prezinţi la o afacere comerciala, să o închizi imediat, să scoţi personalul în drum, luându-i şi camera în care dormea.

Şi pe deasupra şi râsul şi satisfacţia comercianţilor iudei, care priveau cum se dărâmă şi acest început de comerţ românesc.

Ce ar fi fost dacă s-ar fi spus: Vă pun în vedere ca în termen de 3 zile să vă aranjaţi toate chestiunile şi să închideţi localul, căci Ministerul de Interne a luat aceasta dispoziţie.

A II-a chestiune. Refuzi să dai ordin scris în virtutea căruia să putem acţiona în justiţie şi să vedem asupra cui cade răspunderea morală şi juridică.

N-aţi vrut sa ne daţi ordinul? Ei bine vi-l dau eu cum a fost primit de autorităţile locale din partea D-lui Armand Călinescu:

”Prefectura şi Chestura Poliţiei, Direcţia Siguranţei, Bacău, Galaţi, Piatra Neamţ, Arad.

Urmare a ord. Ministerului de Interne Nr. 745/25 şi Siguranţa Generală Nr. 1488/25, luaţi măsuri şi îngrijiţi închiderea şi sigilarea localurilor de consum şi debit cunoscute şi specificate prin anexa ord. 1821/17 din 2 crt.

Raportaţi de urmare 25.687.00213, 86.091, 22.001.

A III-a remarcă este aceea că închiderea acestor două restaurante ne-a cauzat prejudicii materiale sângeroase şi obligaţii cărora nu le putem face faţă în nici un fel. Deci mari prejudicii morale.

Întreprinderea „Obor” s-a deschis la data de 3 Octombrie 1937, făcându-se numai cheltuieli de investiţii în reparaţia localului în valoare de 400.000 lei cu o chirie de 200.000lei.

Restaurantul „Lazăr” s-a deschis în Noiembrie 1937, cu o chirie de 280.000 lei.

În ambele localuri, mărfuri, vesela şi vinuri în pivniţă, în cea mai mare parte pe credit, peste 2 milioane jumătate.

Tot ce am adunat prin cea mai mare economie şi muncă se afla aici.

Acum 15 ani în urma, când tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât Dl. Iorga în 1906), Domnii de astăzi, aceşti Domni din guvernul de astăzi ne spuneau:

”Nu aşa rezolvaţi problema evreiască. Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ cu ei”.

Iată, ne-am apucat cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă.

Când aţi văzut însă că pornim, ca suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră este binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început serios din vremea noastră, veniţi fără milă, şi înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi tot atâtea speranţe.

Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvânt din limba româna vi s-ar potrivi? Ne acuzaţi că am greşit acum? Ne scoateţi o crimă din ceea ce voi înşivă ne-aţi îndemnat ieri să facem?

Vine Profesorul Iorga care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului românesc creştin răpus de jidani, şi făcând apel, chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre cele mai curate, şi ne răpune el pe noi pe români?

Sub guvernarea fericită şi creştină a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească.

Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace”.

(…………….)

Bucureşti, 25 Martie 1938.

Corneliu Zelea Codreanu

Iată cum s-au purtat evreii cu comerţul legionar, în perioada când erau ei mari şi tari în România! Sub regimul legionar au avut posibilitatea să trateze vânzarea prăvăliilor cu cine vroiau, să-şi aleagă cumpărătorii între germani şi români şi să primească în schimbul comerţului lor, dacă nu preţul real, al întreprinderilor, cel puţin o substanţială restituire a capitalului investit. Când evreii au guvernat ţara, au procedat fără milă contra comerţului legionar. În 1938, sub domnia lupesciano-carlistă, guvernul decide lichidarea comerţului legionar în câteva ore, fără cea mai elementară consideraţie pentru pagubele suferite în marfă, mobilier, credite. Unde este omenia? La Regele Carol, la Elena Lupescu, la Armand Călinescu, care nu s-au gândit decât să dea satisfacţie evreilor, zdrobind acest început de comerţ românesc, sau la legionarii din 1940, care nu i-au despuiat pe evrei după metoda ce li s-a aplicat lor, ci le-au lăsat răgazul şi alegerea ca să-şi lichideze bunurile cum vor ei?